Papa Francisc: Discurs cu ocazia inaugurării anului judiciar al Tribunalului Rota Romana (29 ianuarie 2021)

Iubiţi fraţi şi surori,

Ar trebui să vorbesc în picioare, dar voi ştiţi că sciatica este un musafir un pic deranjant. Vă cer scuze şi vă voi vorbi aşezat.

Sunt bucuros să mă întâlnesc cu voi cu ocazia inaugurării anului judecătoresc. Vă salut pe toţi în mod cordial: pe decan, Mons. Pio Vito Pinto, căruia îi mulţumesc pentru cuvintele sale, pe prelaţii auditori, pe oficialii şi pe colaboratorii de la Tribunalul Rota Romana.

Aş vrea să mă leg de discursul de anul trecut, îndeosebi de tema care atinge o bună parte din deciziile rotale în timpurile recente: pe de o parte, o lipsă de credinţă, care nu luminează cum ar trebui unirea conjugală - asta denunţase deja de trei ori în mod public predecesorul meu Benedict al XVI-lea -; pe de altă parte, aspectele fundamentale ale acestei uniri care, în afară de unirea dintre bărbat şi femeie, cuprind naşterea şi darul copiilor şi creşterea lor.

Ştim că jurisprudenţa de la Rota Romana, în sintonie cu magisteriul pontifical, a ilustrat ierarhia bunurilor căsătoriei clarificând că figura lui bonum familiae merge dincolo de referinţa la capetele de nulitate; cu toate că în trecut s-a deschis o anumită breşă la un ipotetic cap de nulitate legat de bonum familiae. Această posibilitate a fost închisă în mod oportun, întărind astfel figura teologică a familiei, ca efect al căsătoriei aşa cum este prefigurată de Creator. Din partea mea, n-am încetat să recomand ca bonum familiae să nu fie văzut în mod negativ, ca şi cum ar putea fi considerat ca unul din capetele de nulitate. De fapt, el este mereu şi oricum rodul binecuvântat al legământului conjugal; nu se poate stinge in toto cu declararea nulităţii, pentru că nu se poate considera faptul de a fi familie ca un bun suspendat, deoarece este rod al proiectului divin, cel puţin pentru copiii care s-au născut. Soţii cu copiii dăruiţi de Dumnezeu sunt acea nouă realitate pe care o numim familie.

În faţa unei căsătorii care juridic este declarată nulă, partea care nu este dispusă să accepte această hotărâre este oricum împreună cu copiii un unum idem. De aceea, este necesar ca să se ţină cont de problema relevantă: ce se va întâmpla cu copiii şi cu partea care nu acceptă declaraţia de nulitate? Până acum totul părea clar, însă din păcate nu este aşa. Aşadar, este nevoie ca după afirmaţiile de principiu să urmeze propuneri adecvate de fapt, amintind mereu că "familia este baza societăţii şi continuă să fie structura cea mai adecvată pentru a asigura persoanelor binele integral necesar pentru dezvoltarea lor permanentă" (Discurs adresat Federaţiei Europene a Asociaţiilor Familiale Catolice, 1 iunie 2017). Prin urmare, suntem chemaţi să găsim calea care să ducă la alegeri corespunzătoare cu principiile afirmate. Suntem cu toţii conştienţi cât de grea este trecerea de la principii la fapte. Când se vorbeşte de binele integral al persoanelor este necesar să ne întrebăm cum se poate adeveri acest lucru în situaţiile multiple în care ajung copiii.

Noua unire sacramentală, care urmează după declararea nulităţii, va fi cu siguranţă izvor de pace pentru soţul care a cerut-o. Totuşi, cum se poate explica fiilor că - de exemplu - mama lor, abandonată de tatăl lor şi adesea fără intenţia de a stabili o altă legătură matrimonială, primeşte împreună cu ei Euharistia duminicală, în timp ce tatăl, care convieţuieşte sau aşteaptă declararea nulităţii căsătoriei, nu poate participa la masa euharistică? La Adunarea Generală Extraordinară a Sinodului Episcopilor din 2014 şi la cea Ordinară din 2015, părinţii sinodali, reflectând asupra temei familiei, şi-au pus aceste întrebări, devenind conştienţi şi că este greu, uneori imposibil, să ofere răspunsuri. Totuşi, preocupările părinţilor sinodali şi grija maternă a Bisericii în faţa atâtor suferinţe a găsit un instrument pastoral util în exortaţia apostolică Amoris laetitia. În acest document sunt dat indicaţii clare pentru ca nimeni, mai ales cei mici şi cei suferinzi, să nu fie lăsat singur sau tratat ca mijloc de şantaj între părinţii despărţiţi (cf. Exortaţia apostolică Amoris laetitia, 241). Aşa cum ştiţi, la 19 martie va începe "Anul Familiei Amoris laetitia". Şi voi, cu munca voastră, daţi o contribuţie preţioasă la acest drum eclezial cu familiile pentru familie.

Dragi judecători, în sentinţele voastre să nu încetaţi să mărturisiţi această năzuinţă apostolică a Bisericii, considerând că binele integral al persoanelor cere să nu rămânem inerţi în faţa efectelor dezastruoase pe care o decizie cu privire la nulitatea matrimonială le poate comporta. Tribunalului vostru apostolic, precum şi celorlalte tribunale ale Bisericii, se cere ca "să fie făcute mai accesibile şi agile, pe cât posibil complet gratuite, procedurile pentru recunoaşterea cazurilor de nulitate" (ibid., 244). Biserica este mamă şi voi, care aveţi o slujire eclezială într-un sector atât de vital cum este activitatea judecătorească, sunteţi chemaţi să vă deschideţi la orizonturile acestei pastoraţii dificile, dar nu imposibile, care se referă la preocuparea faţă de copii, ca victime nevinovate ale atâtor situaţii de ruptură, divorţ sau de noi uniri civile (cf. ibid., 245). Este vorba de a exercita misiunea voastră de judecători ca o slujire încărcată de simţ pastoral, care nu poate greşi niciodată în decizia delicată asupra nulităţii sau validităţii unirii conjugale. Adesea se gândeşte la declararea nulităţii matrimoniale ca la un act rece de simplă "decizie juridică". Însă nu este şi nu poate să fie aşa. Sentinţele judecătorului ecleziastic nu pot face abstracţie de amintire, formată din lumini şi din umbre, care au marcat o viaţă, nu numai a celor doi soţi ci şi a copiilor. Soţi şi copii constituie o comunitate de persoane, care se identifică mereu şi cu siguranţă cu bunul familiei, şi atunci când ea s-a deteriorat.

Nu trebuie să încetăm să rezervăm orice atenţie şi îngrijire familiei şi căsătoriei creştine: aici voi investiţi mare parte din grija voastră faţă de binele Bisericilor particulare. Duhul Sfânt, pe care-l invocaţi înainte de fiecare decizie de luat cu privire la adevărul căsătoriei, să vă lumineze şi să vă ajute ca să nu uitaţi efectele acestor acte: înainte de toate binele copiilor, pacea lor sau, dimpotrivă, pierderea bucuriei în faţa despărţirii. Fie ca rugăciunea - judecătorii trebuie să se roage mult! - şi angajarea comună să evidenţieze această realitate umană, adesea suferindă: o familie care se desparte şi alta care, prin urmare, este constituită prejudiciind acea unitate care făcea bucuria copiilor în unirea precedentă.

Profit de această ocazie pentru a îndemna pe fiecare episcop - constituit de Cristos părinte, păstor şi judecător în propria Biserică - să se deschidă tot mai mult la provocarea legată de această tematică. Este vorba de a continua cu tenacitate şi a duce la împlinire un drum ecleziologic şi pastoral necesar, menit să nu lase numai intervenţiei autorităţilor civile pe credincioşii suferinzi pentru judecăţi neacceptate şi îndurate. Fantezia carităţii va favoriza sensibilitatea evanghelică în faţa tragediilor familiale ai căror protagonişti nu pot să fie uitaţi. Este mai urgent ca oricând ca toţi colaboratorii episcopului, îndeosebi vicarul judecătoresc, lucrătorii din pastoraţia familială şi mai ales parohii, să se străduiască să exercite acea diaconie de tutelare, îngrijire şi însoţire a soţului abandonat şi eventual a copiilor, care îndură deciziile, deşi juste şi legitime, de nulitate matrimonială.

Iubiţi fraţi şi surori, acestea sunt consideraţiile pe care voiam să le ofer atenţiei voastre, având certitudinea că am în voi persoane prompte să le împărtăşească şi să şi le însuşească. Exprim fiecăruia în particular aprecierea mea, având încrederea că Tribunalul Rota Romana, manifestare autoritară a înţelepciunii juridice a Bisericii, va continua să desfăşoare cu coerenţă propriul munus dificil în slujba planului divin cu privire la căsătorie şi familie. Invocând darurile Duhului Sfânt asupra voastră şi asupra muncii voastre, voi împărţi din inimă binecuvântarea apostolică. Şi vă cer şi vouă, cu rugăminte, să vă rugaţi pentru mine.

Şi n-aş vrea să închei astăzi fără un comentariu mai familial, între noi, pentru că iubitul nostru decan va avea, peste câteva luni, tinereţea de 80 de ani, şi va trebui să ne părăsească. Eu aş vrea să-i mulţumesc, pentru munca făcută, nu întotdeauna înţeleasă. Mai ales, aş vrea să-i mulţumesc Monseniorului Pinto pentru acea tenacitate pe care a avut-o pentru a duce înainte reforma proceselor matrimoniale: o singură sentinţă, după aceea procesul scurt, care a fost ca o noutate, însă era natural pentru că episcopul este judecătorul.

Amintesc că, la puţin timp după promulgarea procesului scurt, m-a sunat un episcop şi mi-a spus: "Eu am această problemă: o tânără vrea să se căsătorească în Biserică; s-a căsătorit deja în urmă cu nişte ani în Biserică, însă a fost constrânsă să se căsătorească pentru că era însărcinată... Am făcut totul, am cerut unui preot să fie vicar judecătoresc, altuia care să fie partea de apărător al legământului... Şi martorii, părinţii spun că e adevărat, a fost forţată, că acea căsătorie era nulă. Spuneţi-mi, Sanctitate, ce trebuie să fac?", m-a întrebat episcopul. Şi eu am întrebat: "Spune-mi, ai un stilou la îndemână?" - "Da" - "Semnează. Tu eşti judecătorul, fără atâtea poveşti".

Însă această reformă, mai ales procesul scurt, a avut şi are atâtea rezistenţe. Eu vă mărturisesc: după această promulgare am primit scrisori, multe, nu ştiu câte, dar multe. Aproape toţi avocaţi care pierdeau clientela. Şi aici este problema banilor. În Spania se spune: "Por la plata baila el mono": pentru bani dansează maimuţica. Este o zicală care este clară. Şi pentru aceasta cu durere: am văzut în unele dieceze rezistenţa unor vicari judecătoreşti care cu această reformă pierdeau, nu ştiu, o anumită putere, pentru că îşi dădea seama că nu el era judecătorul, ci episcopul.

Îi mulţumesc Monseniorului Pinto pentru curajul pe care l-a avut, precum şi pentru strategia de a duce înainte acest mod de a gândi, de a judeca, până la votul în unanimitate, care mi-a dat mie posibilitatea de a semna [Documentul].

Dubla sentinţă. Dumneavoastră l-aţi nominalizat pe Papa Lambertini, un mare al liturgiei, al dreptului canonic, al bunului simţ, precum şi al simţului umorului, însă din păcate el a trebuit să facă dubla sentinţă pentru probleme economice în unele dieceze. Însă să ne întoarcem la adevăr: judecătorul este episcopul. Trebuie ajutat de vicarul judecătoresc, trebuie ajutat de apărătorul legământului, trebuie ajutat, însă el este judecătorul, nu se poate spăla pe mâini. A ne întoarce la asta care este adevărul evanghelic.

Şi apoi îi mulţumesc Monseniorului Pinto şi pentru entuziasmul său în a face cateheză despre această temă. Umblă în toată lumea învăţând asta: este un om entuziast, dar entuziast în toate tonurile, pentru că şi el are un aşa caracter! Este un mod negativ - să spunem aşa - al entuziasmului. Însă va avea timp să se corecteze..., toţi avem timp pentru asta! Aş vrea să-i mulţumesc! Interpretez aplauzele ca aplauze făcute caracterului. [râsete]

Multe mulţumiri, Monseniore Pinto! Mulţumesc! [aplauze]

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 681.