Papa Francisc: "Îţi povestesc speranţa"

de M. Michela Nicolais

"Aşa cum în viaţa fiecăruia dintre noi există mereu nevoia de a porni din nou, de a ne ridica din nou, de a regăsi sensul ţintei propriei existenţe, tot aşa pentru marea familie umană este necesar să regăsim mereu orizontul comun spre care ne îndreptăm". Aşa definea papa, în primul său Angelus din timpul Adventului pe scaunul lui Petru, orizontul speranţei, esenţial "pentru a parcurge un drum bun": "O speranţă care nu dezamăgeşte, pur şi simplu pentru că Domnul nu dezamăgeşte niciodată!". Şi temei speranţei sunt dedicate reflecţiile Papei Bergoglio despre Advent şi despre Crăciun, adunate acum în volumul "Îţi povestesc speranţa" [Ti racconto la speranza], publicat de Edizioni San Paolo. Un ajutor pentru a celebra acest timp de sărbătoare, şi în timp de Covid, în comunităţile noastre, în familiile noastre şi "faţă în faţă" cu noi înşine.

Ura şi supărarea ne otrăvesc sufletul. "Iosif era un om bun. Nu ura şi nu a permis ca supărarea să-i otrăvească sufletul. Dar de câte ori nouă ura, antipatia chiar, supărarea ne otrăvesc sufletul! Şi acest lucru face rău. Să nu permitem asta niciodată: el este un exemplu în acest sens. Şi astfel, Iosif a devenit şi mai liber şi mare. Acceptându-se după planul Domnului, Iosif se regăseşte pe deplin pe sine însuşi, dincolo de sine. Această libertate a sa de a renunţa la ceea ce este al său, la posesia asupra propriei existenţe, şi această deplină disponibilitate interioară a sa la voinţa lui Dumnezeu ne interpelează şi ne arată calea" (Angelus, 22 decembrie 2013).

Harul proximităţii. "Răspunsul creştinului nu poate să fie diferit de cel pe care Dumnezeu îl dă micimii noastre. Viaţa trebuie înfruntată cu bunătate, cu blândeţe. Atunci când ne dăm seama că Dumnezeu este îndrăgostit de micimea noastră, că el însuşi se face mic pentru a ne întâlni mai bine, nu putem să nu-i deschidem inima noastră şi să-l implorăm: «Doamne, ajută-mă să fiu ca tine, dăruieşte-mi harul duioşiei în circumstanţele mai dure ale vieţii, dăruieşte-mi harul apropierii în faţa oricărei necesităţi, al blândeţii în orice conflict»" (Omilie, 24 decembrie 2014).

Locul nostru în istorie. "Ieslea ne provoacă să nu considerăm nimic şi pe nimeni pierdut. A privi ieslea înseamnă a găsi forţa de a lua locul nostru în istorie fără a ne plânge şi a ne amărî, fără a ne închide sau a evada, fără a căuta scurtături care să ne privilegieze. A privi ieslea implică a şti că timpul care ne aşteaptă cere iniţiative pline de curaj şi de speranţă, precum şi de a renunţa la protagonisme zadarnice sau la lupte interminabile pentru a apărea" (Omilie, 31 decembrie 2016).

A veghea împotriva vanităţii. "Persoana vigilentă este aceea care primeşte invitaţia de a veghea, adică de a nu se lăsa cuprinsă de somnul descurajării, al lipsei de speranţă, al dezamăgirii; şi în acelaşi timp respinge solicitarea atâtor vanităţi de care este plină lumea şi în cadrul cărora, uneori, se sacrifică timp şi seninătate personală şi familială" (Angelus, 3 decembrie 2017).

Cuvântul-cheie. "Iată-mă este cuvântul-cheie al vieţii. Marchează trecerea de la o viaţă orizontală, centrată pe noi înşine şi pe propriile nevoi, la o viaţă verticală, lansată spre Dumnezeu. Iată-mă înseamnă a fi disponibili faţă de Domnul, înseamnă îngrijirea pentru egoism, este antidotul pentru o viaţă nesatisfăcută, căreia îi lipseşte mereu ceva. Iată-mă este remediul împotriva îmbătrânirii păcatului, este terapia pentru a rămâne tineri înăuntru. Iată-mă înseamnă a crede că Dumnezeu contează mai mult decât eu-l meu. Înseamnă a alege să pariem pe Domnul, docili faţă de surprizele sale" (Angelus, 8 decembrie 2018).

A privi cu inima. "Numai cel care priveşte cu inima vede bine, pentru că ştie «să vadă înăuntru»: persoana dincolo de greşelile sale, fratele dincolo de fragilităţile sale, speranţa în dificultăţi; vede pe Dumnezeu în toate. În timp ce începem anul nou să ne întrebăm: «Ştiu să privesc cu inima? Ştiu să privesc persoanele cu inima? Sunt la inima mea oamenii cu care trăiesc, sau le distrug cu bârfele? Şi mai ales, îl am pe Domnul în centrul inimii? Sau alte valori, alte interese, promovarea mea, bogăţiile, puterea?». Numai dacă viaţa este la inima noastră vom şti să avem grijă de ea şi să depăşim indiferenţa care ne învăluie. Să cerem acest har: de a trăi anul cu dorinţa de a-i avea la inimă pe ceilalţi, de a avea grijă de ceilalţi. Şi dacă vrem o lume mai bună, care să fie casă de pace şi nu curte a războiului, să fie la inima noastră demnitatea fiecărei femei. Din femeia s-a născut Principele păcii. Femeia este donatoarea şi mediatoarea de pace şi trebuie asociată pe deplin la procesele decizionale. Pentru că atunci când femeile pot să transmită darurile lor, lumea este mai unită şi mai mult în pace. De aceea, o cucerire pentru femeie este o cucerire pentru întreaga omenire" (Omilie, 1 ianuarie 2020).

(După agenţia SIR, 8 ianuarie 2021)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 622.