1915 - 30 decembrie - 2020: 105 ani de la moartea primului episcop de Iaşi - Nicolae Iosif Camilli

În a treia decadă a lunii iunie din acest an, am publicat patru articole intitulate "La Mulţi Ani, Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi!", în care am prezentat succint demersurile care au dus la înfiinţarea acestei structuri bisericeşti. Scriam atunci că "obişnuim ca în fiecare an să ne sărbătorim ziua naşterii, dar este firesc să ne amintim şi datele importante ale instituţiilor în care activăm. Printre acestea se numără şi ziua de 27 iunie, care ne aminteşte data în care a fost înfiinţată eparhia noastră şi a fost numit primul episcop de Iaşi: 27 iunie 1884. Au trecut 136 de ani de atunci, dar istoria catolicilor din Moldova este mult mai lungă...".

Într-adevăr, istoria Bisericii Catolice din Moldova este îndelungată, dar în a doua parte a secolului al XIX-lea, problema misionarismului şi a clerului indigen devenise acută în Vicariatul Apostolic al Moldovei, deoarece numărul din ce în ce mai mare al catolicilor cerea un număr mai mare de preoţi. Misionarii erau insuficienţi pentru a face faţă numărului crescând de comunităţi ce trebuiau deservite. Italia se confrunta şi ea cu numeroase greutăţi politice, ceea ce făcea ca numărul misionarilor italieni să scadă şi să crească proporţional numărul misionarilor unguri. La acestea se mai adăuga faptul că nu puteau cunoaşte bine limba română, ceea ce le îngreuna activitatea pastorală. Aceste probleme l-au frământat mult pe episcopul vizitator apostolic Paul Sardi (1843-1848), care a încercat să rezolve deficienţele.

La toate acestea se mai adăuga insistenţa Congregaţiei "De Propaganda Fide", care cerea "exploatarea elementelor locale şi formarea unui cler indigen". Cu ajutoarele băneşti primite de la Operele Pontificale din Lyon, în anul 1845, episcopul Sardi reuşeşte să deschidă Micul Seminar pentru seminariştii indigeni, care îşi va încheia activitatea în anul 1848, o dată cu moartea fondatorului.

Demersurile episcopului Sardi au fost preluate şi continuate de episcopul Anton de Stefano (1848-1859), care era prieten apropiat al lui Mihail Kogălniceanu (1817-1892). Prin influenţa episcopului, Programul Partidului Unionist prevedea, la punctul 25, "organizarea clerului catolic cu toate instituţiile necesare", aspect ce a fost transpus în practică în vara anului 1860. În ziua de 14 august a acelui an, ministrul Cultelor, Mihail Kogălniceanu, aducea la cunoştinţa Misiunii Catolice din Moldova dorinţa guvernului ca să se înfiinţeze un seminar catolic în satul Săbăoani. Tratativele ulterioare au convenit ca locul pentru deschiderea seminarului să nu fie satul Săbăoani, ci oraşul Iaşi. În acest scop, Camera Electivă acordă un ajutor pentru organizarea unui început de Seminar Catolic. După numeroase demersuri, la 16 octombrie 1864, apare în Monitorul Oficial Decretul Domnesc semnat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), pentru "înfiinţarea unui Seminar în România de peste Milcov", iar la 20 octombrie acelaşi an, apare şi Regulamentului Seminarului Catolicu din România de preste Milcov, aprobat prin Decretul Domnesc nr. 1400, semnat de ministrul Justiţiei, Cultelor şi Instrucţiunii Publice, N. Creţulescu. Acest regulament a fost tradus în limba latină şi înaintat Congregaţiei "De Propaganda Fide" la 23 decembrie 1864.

Unirea Principatelor din anul ianuarie 1859 şi toate consecinţele ei au dus la consolidarea relaţiilor diplomatice dintre Regatul Român şi Sfântul Scaun, ceea ce impunea realizarea unor acte ferme. Problema catolicilor era pe lista priorităţilor guvernului lui Mihail Kogălniceanu, care a insistat pentru încheierea unui concordat între aceste state. Episcopii Salandari, de la Iaşi şi Pluym, de la Bucureşti i-au înştiinţat pe superiorii lor de la Roma despre acest proiect. Concordatul trebuia să recunoască şi să garanteze libertatea de cult pentru cele două vicariate apostolice, deschiderea de şcoli catolice, precum şi libertatea de a numi profesorii şi directorii care vor preda în aceste şcoli. Congregaţia "De Propaganda Fide" a acceptat acest proiect şi a scris celor doi episcopi, dându-le sfaturile necesare pentru încheierea unui astfel de concordat. La 17 ianuarie 1865, Mons. Salandari îi informează pe superiorii săi că în tratativele pe care le va duce cu guvernul român va fi foarte atent. Regulamentul şi în special secularizarea bunurilor bisericeşti pe care domnitorul Al.I. Cuza dorea s-o desăvârşească prin concordat erau principalele motive pentru care Sfântul Scaun nu a crezut oportun să continue tratativele pentru încheierea concordatului. Relaţiile diplomatice au fost intensificate după Războiul de Independenţă, din 1877, rezultatele imediate fiind văzute prin înfiinţarea Arhiepiscopiei Catolice de Bucureşti (27 aprilie 1883) şi perspectiva înfiinţării unei episcopii pentru catolicii din Moldova.

Venirea în Misiunea din Moldova a misionarului Nicolae Iosif Camilli avea să schimbe radical situaţia. La 4 decembrie 1881, preotul Camilli a fost consacrat episcop în Bazilica "Cei Doisprezece Apostoli" din Roma, de către cardinalul Iulian Florian Felice Desprez, arhiepiscop de Toulous, şi numit vizitator apostolic în Moldova. Imediat după consacrare, noul episcop a trimis o scrisoare, în latină, în care îi invita pe misionarii din Moldova să fie adevăraţi urmaşi ai lui Cristos nu doar în cuvinte, ci şi în fapte. La sfârşitul lunii martie a anului 1882, episcopul Camilli s-a întors în Moldova şi, imediat după ce a ajuns la Iaşi, a trimis o scrisoare pastorală tuturor preoţilor misionari în care le cerea să fie buni colaboratori şi sinceri administratori ai sacramentelor. La sfârşitul anului 1883, episcopul Camilli a vizitat Misiunea din Moldova şi imediat după aceea a trimis superiorilor de la Roma o relatare vastă, care conţine informaţii precise despre fiecare parohie în parte. La 10 august 1883, acesta a prezentat Congregaţiei "De Propaganda Fide" proiectul de reformă privind o mai bună pastoraţie în Missio Moldavica. Principalele linii pe care le-a trasat episcopul au fost: trimiterea de noi tineri misionari în Moldova, deschiderea unui seminar, aprobarea unui fond pentru misionarii bătrâni şi bolnavi etc. La 13 decembrie acelaşi an, se trimite din partea congregaţiei un răspuns la această scrisoare, în care se subliniază necesitatea formării în Moldova a unui cler indigen secular, pentru care sugerează deschiderea unui seminar sau colegiu. În afară de acesta era menţionată şi deschiderea unui probandat şi a unui noviciat pentru tinerii ce voiau să opteze pentru Ordinul Franciscan. Prefectul Congregaţiei, cardinalul Giovanni Simeoni, a insistat şi pentru deschiderea unei case pentru călugări şi asupra coabitării acestora. Toate acestea erau orientate spre o mai bună organizare a catolicilor din Moldova, preconizându-se înfiinţarea unei episcopii autonome.

În fine, la 27 iunie 1884, prin scrisoarea "Quae in christiani nominis incrementum", Papa Leon al XIII-lea hotăra încetarea Vicariatului Apostolic al Moldovei, care fiinţa din 1818, şi decreta înfiinţarea Episcopiei Catolice de Iaşi. Iată, în traducere, textul acestei bule papale: "Papa Leon al XIII-lea, spre ştiinţa generaţiilor viitoare. După ce am cunoscut toate cele necesare pentru propăşirea creştinească şi în favoarea poporului lui Dumnezeu, ne grăbim să le împlinim în virtutea misiunii pe care o avem, în planul de nepătruns al lui Dumnezeu, ca urmaş al Sfântului Petru. Analizând starea Vicariatului Apostolic, viaţa catolicilor din aceste regiuni, am găsit de cuviinţă ca acelaşi Vicariat Apostolic să fie ridicat la rangul de dieceză autonomă. Prin urmare, judecând cu pricepere toate, desfiinţăm Vicariatul Apostolic al Moldovei şi prin puterea acestei scrisori îl declarăm desfiinţat, iar teritoriul acestuia, cu autoritatea noastră apostolică, îl ridicăm şi-l statornicim ca dieceză episcopală, stabilind ca reşedinţă a acestei dieceze oraşul Iaşi, după cum numim şi dieceza. Vrem ca hotarele acestei noi dieceze să fie aceleaşi ca ale Vicariatului Apostolic al Moldovei, rezervându-ne totuşi dreptul, nouă şi Sfântului Scaun, de a dispune altfel cu privire la această nouă dieceză. Aşa vrem, stabilim şi hotărâm ca această scrisoare a noastră să-şi aibă toată puterea sa juridică şi astfel să fie judecată şi definitivă de către oricare dintre judecătorii obişnuiţi sau delegaţi, chiar cei care ascultă pricinile Scaunului Apostolic, ambasadori ai Sfântului Scaun, cardinali ai sfintei Biserici Romane, chiar cu delegaţie specială şi alţii cu orice demnitate s-ar afla, ridicându-li-se lor şi oricăruia altuia dreptul de a judeca şi interpreta altfel, considerându-se nul şi neavenit orice s-ar întâmpla să săvârşească împotrivă, cu ştiinţă sau fără ştiinţă. Nu vrem prin aceasta să ne împotrivim dispoziţiilor apostolice date de Papa Benedict al XIV-lea, de fericită amintire, sau altor dispoziţii având menţiuni speciale. Dată la Roma, la Sfântul Petru, întărită cu inelul pescarului, în ziua de 27 iunie 1884, în al 7-lea an al pontificatului nostru. L.S. SS. Card Fl. Chisius".

Episcop a fost numit Nicolae Iosif Camilli, fost vizitator apostolic între 1881-1884, numit episcop de Mosynopolis la 16 septembrie 1881, iar la 27 iunie 1884 episcop titular de Iaşi. Misiunea principală pe care a primit-o episcopul Camilli de la Papa Leon al XIII-lea, care "stăruia în nenumărate ocazii ca din ţinuturile misionare să iasă preoţi indigeni, care sunt mai buni cunoscători ai moravurilor poporului din sânul căruia sunt...", a fost aceea de a ridica un cler indigen pentru pastoraţia catolicilor din Dieceza de Iaşi, ceea ce impunea deschiderea unui seminar diecezan. Această urgenţă s-a observat din faptul că, în timpul Vicariatului Apostolic al Moldovei, s-a sesizat lipsa acută de preoţi, din cauza ritmului rapid de creştere a populaţiei catolice. Condiţiile grele în care trăiau misionarii şi cheltuielile mari pentru întreţinerea lor au generat această idee fundamentală din demersurile înfiinţării Episcopiei Catolice de Iaşi. Dieceza avea 244 de localităţi, cu aproximativ 65.000 de catolici, care erau deserviţi de 37 de preoţi misionari. De aceea, s-a insistat foarte mult şi asupra deschiderii unui seminar pentru clericii indigeni, ceea ce s-a concretizat la 29 septembrie 1886. Episcopul Camilli avea convingerea că, prin ajutorul lui Dumnezeu, Dieceza de Iaşi îşi va avea proprii preoţi indigeni, care, cunoscând limba şi obiceiurile locale, vor putea desfăşura o activitate mult mai bogată în tânăra Dieceză de Iaşi. Principalele linii ale episcopatului său au fost: deschiderea unui seminar în vederea formării unui cler indigen, editarea unui catehism pentru catolicii din Moldova, ridicarea de noi biserici, grija pentru viaţa duhovnicească a preoţilor, strânsa legătură cu Scaunul Apostolic, orientarea pietăţii credincioşilor către Sfânta Fecioară Maria, prin recitarea sfântului Rozariu, vizita canonică pastorală, reorganizarea diecezei etc. Episcopul a susţinut şi a cerut tuturor preoţilor din Moldova ca limba română să fie folosită în pastoraţia credincioşilor, mai ales acolo unde erau catolici de naţionalităţi şi limbi diferite. Limba română urma să fie folosită atât în educaţia creştinească a copiilor şi adulţilor, cât şi în recitarea rugăciunilor în biserici.

În urma unor neînţelegeri cu clerul franciscan, la 10 mai 1894, episcopul Camilli a demisionat de la conducerea Diecezei de Iaşi. După 12 zile, prefectul Congregaţiei "De Propaganda Fide", cardinalul Ledochowski, i-a trimis o scrisoare vicarului general, părintele Caietan Liverotti, paroh de Săbăoani, prin care îl informa că Papa Leon al XIII-lea, după ce s-a consultat cu superiorii Ordinului Franciscan, a acceptat demisia primului episcop de Iaşi, Mons. Nicolae Iosif Camilli. Prin aceeaşi scrisoare, părintele Liverotti era numit administrator al Diecezei de Iaşi, "bucurându-se de toate facultăţile pe care le avea Camilli". Episcopul Camilli a mai rămas la Iaşi încă jumătate de ani, dar înainte de a părăsi Moldova a ţinut foarte mult ca primii elevi ai seminarului pe care l-a fondat să fie hirotoniţi subdiaconi. Acest eveniment a avut loc la 20 noiembrie 1894, fiind hirotoniţi nouă subdiaconi. După două zile de la acest eveniment, seminariştii i-au pregătit o frumoasă serbare episcopului Camilli, pentru a arăta dragostea pe care o aveau faţă de acesta. Plecând din Iaşi, el a fost regretat de însăşi conducerea României: "Când, în noiembrie 1894, Mons. Camilli părăsi România, Înaltul Guvern al ţării îl decora cu Ordinul Coroanei României, iar organele ministeriale «Timpul» şi «Independence Roumaine» îl lăudau mult pe fostul episcop al Iaşilor pentru întemeierea seminarului".

După aceste evenimente, a mers la Roma şi a stat la dispoziţia Scaunului Apostolic timp de 10 ani. A fost numit episcop in partibus de Gadara, la 25 decembrie 1895, iar la 25 februarie 1901, Papa Leon al XIII-lea l-a numit "arhiepiscop titular de Tomis".

Aşadar, după demisia episcopului Camilli, a fost numit ca administrator apostolic al Episcopiei de Iaşi părintele Caietan Liverotti, vicar general al episcopului Camilli, misiune pe care a îndeplinit-o până la 8 ianuarie 1895. În aceste luni, a finalizat deciziile neîmplinite ale episcopului Camilli, a reuşit să aplaneze "divergenţele" privind administraţia unor parohii şi a vegheat la bunul mers al Seminarului diecezan. După numirea episcopului Dominic Jaquet ca titular al Episcopiei de Iaşi (8 ianuarie 1895), părintele Liverotti a fost numit vicar general onorific, continuând să activeze la Săbăoani.

Episcopul elveţian Dominic Jaquet a fost consacrat, la Roma, în ziua de 10 martie 1895, după ce făcuse o vizită de cunoaştere a Diecezei de Iaşi. După consacrarea episcopală, a trimis o scrisoare pastorală clerului şi credincioşilor săi, asigurându-i că se va strădui să înveţe limba şi obiceiurile moldave. Revenind în Moldova, şi-a ales drept colaboratori pe preotul Daniel Pietrobono, căruia i-a încredinţat misiunea de vicar general, şi pe părintele Iosif Malinowski, pe care l-a numit secretar. Printre obiectivele sale principale a fost şi reglementarea Provinciei Ordinului Franciscan. Deşi au lucrat în Moldova încă din secolul al XIII-lea, misionarii franciscani nu au fost constituiţi într-o provincie regulară în Moldova decât în anul 1895. Printr-un decret al Congregaţiei De Propaganda Fide, Papa Leon al XIII-lea transformă, la 26 iulie 1895, Misiunea Fraţilor Minori Conventuali din Moldova în provincie regulară, cu dreptul de a-şi întemeia instituţiile prescrise de constituţiile ordinului, pentru formarea unui cler indigen franciscan. Însuşi episcopul Dominic Jaquet i-a cerut aceasta Papei Leon al XIII-lea, insistând să se înfiinţeze şi un Seminar Franciscan, pentru a satisface diferitele vocaţii preoţeşti care se năşteau în tânăra Dieceză de Iaşi. Obţinând aprobarea papei, în vara anului 1897, pr. Daniel Pietrobono, superiorul provincial, a înfiinţat Seminarul Franciscan. O altă instituţie fondată de episcopul Jaquet a fost Institutul "Cipariu", deschis la Iaşi, la 15 septembrie 1895. În anul 1901 începe construirea, lângă Grădina Copou, a unui edificiu corespunzător cerinţelor timpului, în care urma să funcţioneze acest institut şi un gimnaziu particular. În vederea realizării acestui proiect s-au făcut eforturi mari, deoarece, după desfiinţarea acestei instituţii, în clădirea de pe Copou s-a mutat Seminarul Catolic, în ziua de 18 iunie 1907. Episcopul Jaquet a avut meritul de a intermedia reconcilierea regelui Carol I (1866-1914), care, fiind catolic, s-a căsătorit cu o luterană fără a primi dispensă. În urma nenumăratelor discuţii cu acesta, la 24 noiembrie 1896, episcopul Jaquet a reuşit să obţină reabilitarea sa bisericească. Trebuie amintite, de asemenea, meritele deosebite ale episcopului în privinţa redeschiderii problemei concordatului dintre Sfântul Scaun şi Statul Român, alcătuind chiar un proiect de concordat în 16 articole etc. Fiind un intelectual cu vederi şi perspective ample, episcopul Jaquet nu a fost înţeles nici de colaboratorii săi cei mai apropiaţi. Din această cauză, a trebuit să demisioneze de la conducerea Episcopiei de Iaşi, la 31 martie 1903. Cererea sa a fost aprobată abia la 30 iulie acelaşi an. După demisie, episcopul Jaquet s-a retras în Elveţia, fiind numit ulterior arhiepiscop titular de Salamina.

După demisia episcopului Jaquet, conducerea Episcopiei de Iaşi i-a fost încredinţată pr. Iosif Malinowski, în calitate de administrator apostolic "ad beneplacitum". Fiind secretar al episcopilor Camilli şi Jaquet, s-a remarcat prin intransigenţa şi râvna pe care o manifesta faţă de respectarea legilor şi a disciplinei bisericeşti. Astfel, a fost "sfetnicul cel mai de seamă" al episcopului Camilli, pe care l-a ajutat în redactarea scrisorilor. Personal, a compus şi tipărit Catehismul pentru adulţi, Istoria sacră, Călăuza creştinului, Manualul dascălului catolic, iar alte lucrări valoroase au rămas în manuscrise. Fiind numit la cârma Diecezei de Iaşi, prin circulara nr. 290, din 7 iunie 1904, părintele Malinowski le-a făcut cunoscute preoţilor diecezani obligaţiile clericale pe care le-au luat înainte de hirotonire, în special cele privind sistemul de administrare colectivă a bunurilor parohiale. Această iniţiativă i-a plăcut şi episcopului Camilli când a revenit în ţară, fapt pentru care l-a numit vicar general şi i-a încredinţat misiunea de a-l ajuta la organizarea diecezei.

La 30 august 1904, Papa Pius al X-lea l-a numit pe episcopul Camilli, din nou, la conducerea Episcopiei Catolice de Iaşi, numindu-l arhiepiscop "pro hac vice". Revenind la conducerea Diecezei de Iaşi, la 16 decembrie 1904, arhiepiscopul Camilli a găsit situaţia mult schimbată. Preoţii tineri nu voiau să respecte sistemul de administraţie comunitară impus în 1894 în momentul hirotonirii lor ca subdiaconi. Arhiepiscopul Camilli era convins că această schimbare a mentalităţii se datora, în primul rând, preoţilor iezuiţi, care au influenţat simţul de responsabilitate al noilor preoţi. Astfel, se ajunge la un conflict deschis între episcop şi părinţii iezuiţi, aceştia din urmă părăsind Iaşiul la sfârşitul anului 1906, iar la 3 ianuarie 1907, episcopul încredinţează conducerea Seminarului preoţilor diecezani. Având păreri diferite de ale episcopului Jaquet cu privire la perspectiva Institutului "Cipariu", în anul 1906, arhiepiscopul Camilli desfiinţează acest institut. Datorită meritelor deosebite, în acelaşi an, Papa Pius al X-lea îl distinge cu demnitatea de senator roman şi asistent la tronul pontifical.

În perioada acestei păstoriri, arhiepiscopul Camilli s-a preocupat de reorganizarea diecezei, împărţind-o în patru decanate: Iaşi, Siret, Bistriţa şi Trotuş. Printr-o scrisoare pastorală, arhiepiscopul Camilli indică atribuţiile decanilor, îndeosebi pe acelea de control şi supraveghere a conduitei clerului şi a dascălilor, precum şi modul de desfăşurare a serviciilor bisericeşti. Pe aceeaşi linie se înscrie şi ampla vizită pastorală pe care a realizat-o în anul 1907. Printr-un decret din 19 martie 1908, arhiepiscopul Camilli a reglementat alegerea şi funcţionarea dascălilor catolici şi s-a îngrijit ca aceştia să aibă un "Manual al dascălului catolic", iar printr-un altul a vrut să normalizeze corespondenţa bisericească locală şi să reglementeze păstrarea actelor într-o arhivă parohială. Un moment semnificativ din timpul păstoririi arhiepiscopului Camilli a fost apariţia primului număr al revistei Episcopiei Catolice de Iaşi, "Lumina creştinului", la 1 ianuarie 1913. Tot în acel an a fost publicat statutul "Societăţii Catolice Presa Bună", pentru tipărirea şi răspândirea scrierilor religioase, precum şi primele numere ale revistei "Viaţa".

O sinteză a proiectelor episcopului Camilli poate fi găsită şi pe cele trei steme episcopale pe care le-a avut. Actele oficiale ale activităţii pastorale a episcopului şi apoi ale arhiepiscopului-episcop Camilli poartă pe frontispiciul lor un ansamblu de semne şi devizele alese de dânsul ca o expresie a orientării sale. Literatura pastorală a episcopului şi arhiepiscopului Camilli ne oferă trei steme diferite. Prima este cea folosită în perioada de episcop vizitator apostolic al Moldovei (1881-1884). Pe lângă semnul distinctiv episcopal, pălăria şi canafurile marginale, corpul central al stemei cuprinde: a) partea superioară, reprezentând două braţe încrucişate, acelea ale lui Cristos şi ale Sfântului Francisc de Assisi, ambele având mâna străpunsă. Între braţe, ca şi deasupra ecusonului, se află crucea, semnul mântuirii prin Cristos Isus. Reprezentarea este specific franciscană. Prin aceasta, episcopul Camilli îşi exprimă apartenenţa sa la OFMConv., în care s-a format; b) cea mai mare parte a ecusonului este dominată de figura Sfântului Iosif, bust, cu pruncul Isus, căruia i-a fost tată purtător de grijă, pe braţul stâng, iar în mâna dreaptă, crinul, simbolul fecioriei (soţul feciorelnic al Mariei). Dedesubtul persoanelor, un nor, simbol al îndurării divine ("Domnul care dă ploaie pământului", Ps 146,8), dar şi al efemerului ("Viaţa noastră va trece ca urma unui nor", Înţ 2,4); c) în partea inferioară a ecusonului se află un vas, de asemenea, simbol al curăţiei: "Cine se va păstra curat, va fi ca un vas vrednic de cinste" (2Tim 2,21); d) deviza SUB TUUM PRAESIDIUM (Sub ocrotirea ta), din partea de jos a stemei, indică devoţiunea specială pe care episcopul Camilli a nutrit-o toată viaţa faţă de patronul Bisericii Universale şi unul dintre patronii săi personali, căruia i-a dedicat mai multe lucrări, contribuind la răspândirea cultului său, sub patronajul căruia a aşezat şi Seminarul diecezan din Iaşi.

A doua stemă este folosită de episcopul Nicolae Iosif Camilli în prima perioadă a păstoririi sale ca episcop de Iaşi (1884-1894): a) pălăria, crucea, canafurile şi emblema franciscană sunt ca şi în prima stemă; b) sub emblemă, restul suprafeţei ecusonului e împărţit în două: partea stângă e acoperită de figura întreagă a sfântului Iosif cu pruncul Isus în braţul stâng, iar în partea dreaptă, un leu, simbol al tăriei şi curajului: "Cel mai viteaz, care are inima ca de leu..." (2Sam 17,10); c) deviza: ITE AD IOSEPH (Mergeţi la Iosif), înscrisă în partea de jos a stemei, arată ataşamentul constant al episcopului Camilli faţă de marele patriarh al poporului lui Dumnezeu.

Stema a treia este cea legată de ultima perioadă a vieţii Mons. Camilli (1904-1915), ca arhiepiscop-episcop de Iaşi. Faţă de anterioarele, ea are următoarele amănunte speciale: a) canafurile laterale sunt în patru trepte; b) crucea este perpendiculară pe ecuson, cu două braţe pe orizontală, distinctivul arhiepiscopal; c) ecusonul este modificat numai în partea superioară în care emblema franciscană este înlocuită cu semnul soarelui, simbol al dreptăţii: "Şi va răsări pentru voi... soarele dreptăţii" (Mal 3,20), simbol care trebuie pus în legătură cu deviza: IUSTITIA DUCE NON FLECTAR (Condus de dreptate nu voi fi doborât); d) de ecuson atârnă o medalie, aceea a Coroanei României cu care a fost distins de către regele Carol I în anul 1894.

Episcopul Camilli nu a fost doar un bun păstor, ci şi un important scriitor al Bisericii Catolice din Moldova, alcătuind diferite tratate cu caracter religios-ascetic: opere în cinstea Sfântului Iosif şi a Sfântului Ştefan, exerciţii spirituale pentru călugăriţe, instrucţiuni catehetice, în total 14 titluri de lucrări. Pe lângă aceste lucrări, episcopul Camilli a redactat numeroase scrisori pastorale, cele mai importante fiind adunate şi publicate la Iaşi în 1913 (primul volum) şi 1914 (al doilea volum) sub titlul Actele pastorale ale Prea Sfinţiei sale, părintele Nicolae Iosif Camilli. Cele două volume cuprind 47 de scrisori pastorale, însumând 633 de pagini.

Ultimii ani ai vieţii episcopului Camilli au fost foarte zbuciumaţi din cauza numeroaselor "neconcordanţe" cu ideile tinerilor preoţi diecezani, absolvenţi ai propriului seminar. De aceea, arhiepiscopul a încercat să aducă la conducerea seminarului preoţi lazarişti sau salezieni, însă fără reuşite. În urma unei boli îndelungate de rinichi, în ziua de 30 decembrie 1915 arhiepiscopul Nicolae Iosif Camilli murit, lăsând posterităţii o lucrare pe care a susţinut-o din răsputeri. A fost înmormântat în Catedrala "Adormirea Maicii Domnului" din Iaşi. La moartea sa, "mulţi ieşeni au simţit că din mijlocul lor a dispărut călugărul cuvios, vrednicul ierarh, bunul român ce a fost episcopul Camilli".

În cursul săpăturilor arheologice din catedrala din Iaşi, din anul 2017, s-a descoperit în partea dreaptă a altarului, perpendicular cu zidul crucierei, mormântul episcopului Nicolae Iosif Camilli. Acesta a fost construit din cărămidă cu boltă, în lungime de 2,40 şi lăţime de 1,23. Înăuntru, sicriul din metal era intact, învelit cu o pânză, care în parte era deteriorată, iar deasupra în lungul sicriului se afla o cruce de lemn.

În "Registrul decedaţilor" din Parohia Catolică Iaşi putem citi: "Nicolae-Iosif Camilli, arhiepiscopul episcop de Iaşi, 75 de ani, după o boală lungă, a murit pe neaşteptate la ora 9:00". Preotul Gheorghe Anton, administrator de Iaşi, i-a dat Ungerea Bolnavilor. Cu aprobarea Guvernului României a fost înmormântat în catedrală, la 2 ianuarie 1916, lângă altarul mic al sfintei Fecioare, de către arhiepiscopul Raymund Netzhammer de la Bucureşti. Mai târziu a fost pus şi un epitaf. Din cauza întârzierii cu care a venit răspunsul de la Ministerul Cultelor se vorbea de înmormântarea episcopului în Cimitirul "Eternitatea". Pr. Ulderic Cipolloni, vicar general şi ministru provincial, i-a pus epitaful pe care este notat: "Heic resurrectionem mortuorum expectantes in pace requiescunt exuviae Illmi ac Revmi D.D. NICOLI IOSEPH CAMILLI, olim Ord. Min. Conv. missionarii apostolici, qui episcopus Mosinopolitanus Romae consecratus XI kal. Decembris anno MDCCCLXXXI, munere visitatoris apostolici in Moldavia decoratus est. Dein XVII kal. Iulii anno MDCCCLXXXIV Iassiensis dioecesis noviter erecte primus episcopus renunciatus, fundato dioecesano seminario per duas vices pastor vigilans populum rexit. Merita ipsius Pius X Christi Vicarius admiratus eum Comitem Romanum Adsistentem ad Solium Pontificium renunciavit; quare et primus Romaniae rex CAROLUS I huius praesulis virtutes maximi faciens ipsum Coronae Romaniae Equitis Torquati honore decoravit qui anno aetatis septuagesimo sexto meritis repletus ad coelestem patriam vocatus est III kal. Ianuarii MCMXV et summis honoribus, praesentibus Illmo ac Rrevmo RAYMUNDO NETZHAMMER O.S.B. Archiepiscopo Bucurestiensi, utroque clero dioeceseos, necnon ingentis populi concursu, heic in ecclesia cathedrali sepultus est postridie kalendas Ianuarias anno Domini MCMXVI. Orate pro eo". (Aici se odihnesc în pace, aşteptând învierea morţilor, rămăşiţele pământeşti ale Preailustrului şi Preacucernicului Stăpân NICOLAE-IOSIF CAMILLI, odinioară misionar apostolic al Ord. Min. Conv., care, fiind consacrat episcop de Mosinopol, la Roma, cu 11 zile înainte de întâi decembrie (21 noiembrie, n.n) anul 1881, a fost onorat cu funcţia de vizitator apostolic în Moldova. Apoi, fiind numit cu 17 zile înainte de întâi iulie (15 iunie, n.n) anul 1884 primul episcop al nou-înfiinţatei Dieceze de Iaşi, înfiinţând Seminarul diecezan, a condus în două rânduri poporul ca păstor vigilent. Admirând meritele lui, Pius al X-lea, vicarul lui Cristos, l-a numit conte roman, asistent la tronul pontifical; de asemenea, şi primul rege al României, CAROL I, apreciind foarte mult virtuţile acestui conducător, l-a decorat cu titlul coroana României în grad de comandor; acesta a fost chemat, plin de merite, în patria cerească în anul al şaptezeci şi şaselea al vieţii sale cu trei zile înainte de 1 ianuarie (30 decembrie, n.n.) 1915 şi a fost înmormântat aici în catedrală cu cele mai mari onoruri, în prezenţa Preailustrului şi Preacucernicului RAYMUND NETZHAMMER, O.S.B., arhiepiscop de Bucureşti, a ambelor feluri de cler din dieceză, precum şi cu participarea unui popor foarte numeros, în ziua următoare după 1 ianuarie (2 ianuarie, n.n.), în anul Domnului 1916. Rugaţi-vă pentru el).

Să ne rugăm pentru sufletul său şi să-i mulţumim pentru toată jertfa depusă în vederea înfiinţării şi propăşirii Episcopiei Catolice de Iaşi!

Pr. Alois Moraru

lecturi: 680.