Papa Francisc: Prezentarea urărilor de Crăciun de la Curia Romană (21 decembrie 2020)

Iubiţi fraţi şi surori,

1. Naşterea lui Isus din Nazaret este misterul unei naşteri care ne aminteşte că „oamenii, chiar dacă trebuie să moară, nu sunt născuţi pentru a muri, ci pentru a reîncepe”[1], aşa cum observă în manieră pe cât de incisivă pe atât de fulgerătoare Hannah Arendt, filozofă evreică ce răstoarnă gândirea maestrului său Heidegger, conform căruia omul se naşte pentru a fi aruncat în moarte. Pe ruinele totalitarismelor, din secolul al XX-lea, Arendt recunoaşte acest adevăr luminos: „Miracolul care protejează lumea, sfera evenimentelor umane, de ruinarea sa normală, „naturală”, este în definitiv faptul naşterii. […] Această credinţă şi speranţă în lume îşi are probabil exprimarea sa cea mai glorioasă şi eficace în puţinele cuvinte cu care Evanghelia anunţă «vestea cea bună» a Adventului: «Un prunc s-a născut între noi»”[2].

2. În faţa Misterului Întrupării, alături de Pruncul aşezat într-o iesle (cf. Lc 2,16), precum şi în faţa misterului pascal, în faţa omului răstignit, găsim locul corect numai dacă suntem dezarmaţi, umili, esenţiali; numai după ce am realizat în ambientul în care trăim – inclusiv Curia Romană – programul de viaţă sugerat de Sfântul Paul: „Să fie stârpite dintre voi orice amărăciune, aprindere, mânie, răcnet, injurie şi orice răutate. Dimpotrivă, fiţi buni unii faţă de alţii, înţelegători, iertându-vă unii pe alţii, aşa cum şi Dumnezeu v-a iertat în Cristos” (Ef 4,31-32); numai dacă „îmbrăcaţi în umilinţă” (cf. 1Pt 5,5), imitându-l pe Isus „blând şi umil cu inima” (Mt 11,29); numai după ce ne-am aşezat „pe ultimul loc” (Lc 14,10) şi am devenit „slujitori ai tuturor” (cf. Mt 10,44). Şi în această privinţă, Sfântul Ignaţiu în Exerciţiile sale ajunge până acolo încât să ceară să ne imaginăm în scena ieslei, „făcându-mă eu – scrie el – sărăcuţ şi servitor nevrednic care îi priveşte, îi contemplă şi îi slujeşte în necesităţile lor” (114, 2).

Îi mulţumesc cardinalului decan pentru cuvintele sale de primire la acest Crăciun, care a exprimat simţirea tuturor. Mulţumesc, cardinal Re, mulţumesc.

3. Acest Crăciun este Crăciunul pandemiei, al crizei sanitare, al crizei economice-sociale şi chiar ecleziale care o lovit orbeşte întreaga lume. Criza a încetat să fie un loc comun al discursurilor şi al establishment-ului intelectual pentru a deveni o realitate împărtăşită de toţi.

Acest flagel a fost o verificare non-indiferentă şi, în acelaşi timp, o mare ocazie pentru a ne converti şi a recupera autenticitate.

Atunci când la 27 martie, pe platoul de la „Sfântul Petru”, în faţa pieţei goale, dar pline de o apartenenţă comună care ne uneşte în fiecare colţ al pământului, când am voit să mă rog acolo pentru toţi şi cu toţi, am avut ocazia să spun cu glas tare semnificaţia posibilă a „furtunii” (cf. Mc 4,35-41) care s-a abătut asupra lumii: „Furtuna demască vulnerabilitatea noastră şi lasă descoperite acele siguranţe false şi superflue cu care am construit agendele noastre, proiectele noastre, obişnuinţele şi priorităţile noastre. Ne demonstrează cum am lăsat adormit şi abandonat ceea ce alimentează, susţine şi dă forţă vieţii noastre şi comunităţii noastre. Furtuna scoate la iveală toate propunerile de «împacheta» şi a uita ceea ce a hrănit sufletul popoarelor noastre; toate acele tentative de a anestezia cu obişnuinţe aparent «salvatoare», incapabile să facă apel la rădăcinile noastre şi să evoce amintirea bătrânilor noştri, privându-ne astfel de imunitatea necesară pentru a face faţă adversităţilor. Cu furtuna, a căzut machiajul acelor stereotipuri cu care mascam «ego»-urile noastre preocupate mereu de propria imagine; şi a rămas descoperită, încă o dată, acea (binecuvântată) apartenenţă comună de la care nu ne putem sustrage: apartenenţa ca fraţi”.

4. Providenţa a voit ca tocmai în acest timp dificil să pot scrie Fratelli tutti, enciclica dedicată temei fraternităţii şi a prieteniei sociale. Şi o lecţie care ne vine din Evangheliile copilăriei, unde este relatată naşterea lui Isus, este aceea a unei noi complicităţi – o nouă complicitate! – şi unire care se creează între cei care sunt protagoniştii: Maria, Iosif, păstorii, magii şi toţi cei care, într-un fel sau în altul, au oferit fraternitatea lor, prietenia lor pentru ca să poată fi primit în întunericul istoriei Cuvântul care s-a făcut trup (cf. In 1,14).

Aşa scriam la începutul acestei enciclice: „Doresc mult ca, în acest timp care ne este dat să-l trăim, recunoscând demnitatea fiecărei persoane umane, să putem face să renască între toţi o aspiraţie mondială la fraternitate. Între toţi: «Iată un secret foarte frumos pentru a visa şi a face viaţa noastră o aventură frumoasă. Nimeni nu poate înfrunta viaţa în mod izolat […]. Este nevoie de o comunitate care să ne susţină, care să ne ajute şi în care ne ajutăm reciproc ca să privim înainte. Cât de important este de a visa împreună! […] Singuri rişti să ai miraje, motiv pentru care vezi ceea ce nu există; împreună se construiesc visele»[3]. Visăm ca o unică omenire, ca nişte călători făcuţi din aceeaşi carne umană, ca fii ai acestui pământ care ne găzduieşte pe noi toţi, fiecare cu bogăţia credinţei sale sau a convingerilor sale, fiecare cu propriul glas, toţi fraţi!” (nr. 8).

5. Criza pandemiei este o ocazie propice pentru o scurtă reflecţie despre semnificaţia crizei, care poate ajuta pe fiecare.

Criza este un fenomen care cuprinde pe toţi şi totul. Este prezentă pretutindeni şi în fiecare perioadă a istoriei, implică ideologiile, politica, economia, tehnica, ecologia, religia. Este vorba de o etapă obligatorie a istoriei personale şi a istorie sociale. Se manifestă ca un eveniment extraordinar, care provoacă mereu un sentiment de trepidaţie, angoasă, dezechilibru şi incertitudine în alegerile care trebuie făcute. Aşa cum aminteşte rădăcina etimologică a verbului krino: criza este acea vânturare care curăţă bobul de grâu după seceriş.

Şi Biblia este populată de persoane care au fost „trecute prin sită”, de „personaje în criză”, însă care tocmai prin ea fac istoria mântuirii.

Criza lui Abraham, care părăseşte ţara sa (cf. Gen 12,1-2) şi care trebuie să trăiască marea încercare de a trebui să-l jertfească lui Dumnezeu pe unicul său fiu (cf. Gen 22,1-19), se rezolvă dintr-un punct de vedere teologal cu naşterea unui popor nou. Însă această naştere nu-l cruţă pe Abraham de a trăi o dramă în care dezorientarea şi rătăcirea n-au înfrânt numai datorită credinţei sale.

Criza lui Moise se manifestă în neîncrederea în el însuşi: „Cine sunt eu, ca să merg la faraon şi să-i scot pe fiii lui Israel din Egipt?” (Ex 3,11); „eu nu sunt un om îndemânatic la vorbă, […] căci gura şi limba îmi sunt greoaie” (Ex 4,10); „nu sunt îndemânatic la vorbă” (Ex 6,12.30). Pentru aceasta, el încearcă să se sustragă de la misiunea încredinţată lui de Dumnezeu: „Doamne, trimite pe alţii” (cf. Ex 4,13). Însă, prin această criză, Dumnezeu a făcut din Moise slujitorul său, care a scos poporul din Egipt.

Ilie, profetul atât de puternic încât să fie comparat cu focul (cf. Sir 48,1), într-un moment de mare criză a dorit chiar moartea, însă după aceea a experimentat prezenţa lui Dumnezeu nu într-un vânt puternic, nu în cutremur, nu în foc, ci într-o „dulce adiere” (cf. 1Rg 19,11-12). Glasul lui Dumnezeu nu este niciodată cel zgomotos al crizei, ci glasul tăcut care ne vorbeşte înlăuntrul crizei însăşi.

Ioan Botezătorul este cuprins de îndoiala cu privire la identitatea mesianică a lui Isus (cf. Mt 11,2-6), pentru că nu se prezintă ca justiţiarul pe care probabil că el îl aştepta (cf. Mt 3,11-12); însă tocmai încarcerarea lui Ioan este evenimentul în urma căruia Isus începe să predice Evanghelia lui Dumnezeu (cf. Mc 1,14).

Şi în sfârşit criza teologică a lui Paul din Tars: zdruncinat de întâlnirea fulgerătoare cu Cristos pe drumul Damascului (cf. Fap 9,1-19; Gal 1,15-16), este determinat să părăsească siguranţele sale pentru a-l urma pe Isus (cf. Fil 3,4-10). Sfântul Paul a fost cu adevărat un om care s-a lăsat transformat de criză şi pentru aceasta a fost artizan al acelei crize care a determinat Biserica să iasă în afara graniţelor Israelului pentru a ajunge până marginile pământului.

Am putea prelungi lista de personaje biblice, şi în ea fiecare dintre noi ar putea să-şi găsească propriul loc. Sunt mulţi.

Însă criza cea mai elocventă este aceea a lui Isus. Evangheliile sinoptice subliniază că el inaugurează activitatea sa publică prin experienţa crizei trăite în ispitiri. Oricât ar putea să pară că protagonistul acestei situaţii este diavolul cu propunerile sale false, în realitate adevăratul protagonist este Duhul Sfânt; de fapt, el este cel care îl conduce pe Isus în acest timp decisiv pentru viaţa sa: „A fost condus de Duhul în pustiu ca să fie ispitit de diavol” (Mt 4,1).

Evangheliştii subliniază că acele patruzeci de zile trăite de Isus în pustiu sunt marcate de experienţa foamei şi a slăbiciunii (cf. Mt 4,2; Lc 4,2). Şi tocmai în adâncul acestei foame şi al acestei slăbiciuni Cel Rău încearcă să joace cartea sa câştigătoare, bazându-se pe omenitatea obosită a lui Isus. Însă în acel om încercat de post Ispititorul experimentează prezenţa Fiului lui Dumnezeu care ştie să învingă ispita prin Cuvântul lui Dumnezeu, nu prin cea proprie. Isus nu dialoghează niciodată cu diavolul, niciodată, şi noi trebuie să învăţăm din asta. Cu diavolul nu se dialoghează niciodată: Isus ori îl alungă, ori îl obligă să manifeste numele său; însă cu diavolul, nu se dialoghează niciodată.

După aceea Isus a înfruntat o criză indescriptibilă în Ghetsemani: singurătate, frică, angoasă, trădarea lui Iuda şi abandonarea apostolilor (cf. Mt 26,36-50). În sfârşit, a venit criza extremă a crucii: solidaritatea cu păcătoşii până la a se simţi abandonat de Tatăl (cf. Mt 27,46). Cu toate acestea, el cu încredere deplină „şi-a încredinţat duhul în mâinile Tatălui” (cf. Lc 23,46). Şi această abandonare deplină şi încrezătoare a deschis calea Învierii (cf. Evr 5,7).

6. Fraţi şi surori, această reflecţie asupra crizei ne atenţionează să nu judecăm în grabă Biserica pe baza crizelor cauzate de scandalurile de ieri şi de astăzi, aşa cum a făcut profetul Ilie care, destăinuindu-se Domnului, i-a prezentat o naraţiune a realităţii lipsite de speranţă: „Sunt plin de zel pentru Domnul Dumnezeul Sabaot, pentru că au abandonat alianţa ta fiii lui Israel, au demolat altarele tale şi i-au ucis cu sabia pe profeţii tăi; am rămas doar eu, însă caută viaţa mea pentru a o lua” (1Rg 19,14). Şi de câte ori şi analizele noastre ecleziale par relatări fără speranţă. O lectură a realităţii fără speranţă nu se poate numi realistă. Speranţa dă analizelor noastre ceea ce de atâtea ori privirile noastre mioape sunt incapabile să perceapă. Dumnezeu îi răspunde lui Ilie că realitatea nu este aşa cum a perceput-o el: „Mergi, întoarce-te pe strada ta, spre pustiul Damascului; […] Dar am păstrat în Israel şapte mii de oameni ai căror genunchi nu s-au plecat înaintea lui Baal şi ale căror guri nu l-au sărutat” (1Rg 19,15.18). Nu este adevărat că el este singur: este în criză.

Dumnezeu continuă să facă să crească seminţele Împărăţiei sale în mijlocul nostru. Aici în Curie sunt mulţi cei care dau mărturie cu munca umilă, discretă, fără bârfe, tăcută, leală, profesională, onestă. Sunt mulţi printre voi, mulţumesc. Şi timpul nostru are problemele sale, dar are şi mărturia vie a faptului că Domnul nu l-a abandonat pe poporul său, cu unica diferenţă că problemele ajung imediat în ziare – acest lucru este în fiecare zi – în schimb semnele de speranţă sunt ştire numai după mult timp, şi nu întotdeauna.

Cine nu priveşte criza în lumina Evangheliei, se limitează să facă autopsia unui cadavru: priveşte criza, însă fără speranţa Evangheliei, fără lumina Evangheliei. Suntem înspăimântaţi de criză nu numai pentru că am uitat de a o evalua aşa cum ne invită Evanghelia s-o facem, ci pentru că am uitat că Evanghelia este prima care ne pune în criză[4]. Evanghelia ne pune în criză. Însă dacă găsim din nou curajul şi umilinţa de a spune cu glas tare că timpul crizei este un timp al Duhului, atunci, chiar şi în faţa experienţei întunericului, a slăbiciunii, a fragilităţii, a contradicţiilor, a rătăcirii, nu ne vom mai simţi striviţi, ci vom păstra constant o încredere intimă că lucrurile urmează să asume o nouă formă, provenită exclusiv din experienţa unui har ascuns în întuneric. „Căci aurul se încearcă în foc, iar cei plăcuţi Domnului în cuptorul umilinţei” (Sir 2,5).

7. În sfârşit, eu aş vrea să nu confundaţi criza cu conflictul: sunt două lucruri diferite. În general criza are un rezultat pozitiv, în timp ce conflictul creează mereu un contrast, o competiţie, un antagonism aparent fără soluţie între subiecţi divizaţi în prieteni de iubit şi duşmani de combătut, cu respectiva victorie a unei dintre părţi.

Logica conflictului caută mereu „vinovaţii” de stigmatizat şi dispreţuit şi „drepţii” de justificat pentru a introduce conştiinţa – de multe ori magiciană – că situaţia aceasta sau aceea nu ne aparţine. Această pierdere a sentimentului unei apartenenţe comune favorizează creşterea sau afirmarea anumitor atitudini cu caracter elitar şi de „grupuri închise” care promovează logici limitative şi parţiale, care sărăcesc universalitatea misiunii noastre. „Când ne oprim la conjunctura conflictuală, pierdem simţul unităţii profunde a realităţii” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 226).

Biserica, dacă este citită cu categoriile de conflict – dreapta şi stânga, progresişti şi tradiţionalişti – fragmentează, polarizează, perverteşte, trădează adevărata sa natură: ea este un trup veşnic în criză tocmai pentru că este viu, dar niciodată nu trebuie să devină un trup în conflict, cu învingători şi învinşi. De fapt, în acest mod va răspândi teamă, va deveni mai rigidă, mai puţin sinodală, şi va impune o logică uniformă şi uniformizatoare, astfel departe de bogăţia şi pluralitatea pe care Duhul a dăruit-o Bisericii sale.

Noutatea introdusă de criza voită de Duhul ne este niciodată o noutate în contrapoziţie cu vechiul, ci o noutate care răsare din vechi şi îl face mereu rodnic. Isus foloseşte o expresie care exprimă în manieră simplă şi clară această cerere: „Dacă bobul de grâu care cade în pământ nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult” (In 12,24). Actul seminţei de a muri este un act ambivalent, pentru că în acelaşi timp marchează sfârşitul a ceva şi începutul a altceva. Să numim acelaşi moment moarte-putrezire şi naştere-răsărire pentru că sunt acelaşi lucru: în faţa ochilor noştri vedem un sfârşit şi în acelaşi timp se manifestă un început nou.

În acest sens, toate rezistenţele pe care le opunem intrării în criză lăsându-ne conduşi de Duhul în timpul încercării ne condamnă să rămânem singuri şi sterili, maxim în conflict. Apărându-ne de criză, noi împiedicăm lucrarea harului lui Dumnezeu care vrea să se manifeste în noi şi prin noi. De aceea, dacă un anumit realism ne arată istoria noastră recentă numai ca suma de tentative nu întotdeauna reuşite, de scandaluri, de căderi, de păcate, de contradicţii, de scurtcircuite în mărturie, nu trebuie să ne înspăimântăm, şi nici nu trebuie să negăm claritatea a tot ceea ce este în noi şi în comunităţile este atins de moarte şi are nevoie de convertire. Tot ceea ce este rău, contradictoriu, slab şi fragil şi se manifestă deschis ne aminteşte cu şi mai mare forţă necesitatea de a muri faţă de un mod de a fi, de a raţiona şi de a acţiona care nu oglindeşte Evanghelia. Numai murind faţă de o anumită mentalitate vom reuşi să facem spaţiu şi noutăţii pe care Duhul o trezeşte constant în inima Bisericii. Părinţii Bisericii erau conştienţi de acest lucru, pe care-l numeau „metanoia”.

8. Sub fiecare criză există mereu o justă exigenţă de actualizare: este un pas înainte. Însă dacă vream cu adevărat o actualizare, trebuie să avem curajul unei disponibilităţi complete; trebuie să încetăm să ne gândim la reforma Bisericii ca la o peticire a unei haine vechi, sau la simpla redactare a unei constituţii apostolice. Reforma Bisericii este un alt lucru.

Nu este vorba de „a petici o haină”, pentru că Biserica nu este o simplă „haină” a lui Cristos, ci este trupul său care cuprinde toată istoria (cf. 1Cor 12,27). Noi nu suntem chemaţi să schimbăm sau să reformăm Trupul lui Cristos – „Isus Cristos – cel de ieri şi de astăzi – este acelaşi în veci” (Evr 13,8) – ci suntem chemaţi să îmbrăcăm cu o haină nouă acelaşi trup, pentru ca să apară clar că harul avut nu vine de la noi, ci de la Dumnezeu: de fapt, „noi avem această comoară în vase de lut, pentru ca puterea neobişnuită să fie de la Dumnezeu, şi nu de la noi” (2Cor 4,7). Biserica este mereu un vas de lut, preţios prin ceea ce conţine şi nu prin ceea ce uneori arată despre sine. La sfârşit, voi avea plăcerea de a vă dărui o carte, cadou al părintelui Ardura, unde se arată viaţa unui vas de lut, care a făcut să strălucească măreţia lui Dumnezeu şi reformele Bisericii. Acesta este un timp în care pare evident că lutul din care suntem plăsmuiţi este zgâriat, deformat, crăpat. Trebuie să ne străduim pentru ca fragilitatea noastră să nu devină piedică în calea vestirii Evangheliei, ci loc în care se manifestă marea iubire cu care Dumnezeu, bogat în milostivire, ne-a iubit şi ne iubeşte (cf. Ef 2,4). Dacă noi l-am scoate pe Dumnezeu, bogat în milostivire, din viaţa noastră, viaţa noastră ar fi o disimulare, o minciună.

În timpul perioadei crizei, Isus ne avertizează cu privire la unele tentative pentru a ieşi din ea, care sunt destinate încă de la început să fim falimentari, ca acela care „rupe o bucată dintr-o haină nouă pentru a o pune pe o haină veche”; rezultatul este previzibil: va smulge haina nouă, pentru că „hainei vechi nu se potriveşte bucata luată din haina nouă”. În mod analog „nimeni nu pune vinul nou în burdufuri vechi, altfel vinul nou va sparge burdufurile: vinul se varsă, iar burdufurile se strică. Dimpotrivă, vinul nou trebuie pus în burdufuri noi” (Lc 5,36-38).

În schimb, comportamentul corect este cel al „cărturarului instruit în ale Împărăţiei cerurilor”, care „este asemenea stăpânului casei care scoate din tezaurul său lucruri noi şi vechi” (Mt 13,52). Tezaurul este Tradiţia care, aşa cum amintea Benedict al XVI-lea, „este fluviul viu care ne leagă cu originile, fluviul viu în care originile sunt prezente întotdeauna. Marele fluviu care ne conduce la portul veşniciei” (Cateheză, 26 aprilie 2006). Îmi vine în minte fraza acelui mare muzician german: „Tradiţia este salvgardarea viitorului şi nu un muzeu, urnă a cenuşii”. „Lucrurile vechi” sunt constituite de adevărul şi de harul pe care deja le posedăm. Lucrurile noi sunt diferitele aspecte ale adevărului pe care le înţelegem treptat. Acea frază din secolul al V-lea: „Ut annis scilicet consolidetur, dilatetur tempore, sublimetur aetate”: aceasta este tradiţia, aşa creşte. Nicio modalitate istorică de a trăi Evanghelia nu epuizează înţelegerea sa. Dacă ne lăsăm conduşi de Duhul Sfânt, în fiecare zi ne vom apropia tot mai mult de „tot adevărul” (In 16,13). Dimpotrivă, fără harul Duhului Sfânt, chiar se poate începe să fie gândită Biserica într-o formă sinodală care însă, în loc să facă referinţă la comuniune cu prezenţa Duhului, ajunge să se conceapă ca o oarecare adunare democratică făcută din majorităţi şi minorităţi. De exemplu, ca un parlament: şi aceasta nu este sinodalitatea. Numai prezenţa Duhului Sfânt creează diferenţa.

9. Ce este de făcut în timpul crizei? Înainte de toate, a o accepta ca un timp de har dăruit nouă pentru a înţelege voinţa lui Dumnezeu cu privire la fiecare dintre noi şi pentru întreaga Biserică. Trebuie intrat în logica aparent contradictorie că „atunci când sunt slab, atunci sunt puternic” (2Cor 12,10). Trebuie amintită asigurarea dată de Sfântul Paul corintenilor: „Dumnezeu este credincios: el nu va permite să fiţi ispitiţi peste ceea ce puteţi, însă o dată cu ispita vă va da şi o ieşire ca să o puteţi îndura” (1Cor 10,13).

Este fundamental să nu se întrerupă dialogul cu Dumnezeu, deşi este obositor. A ne ruga nu este uşor. Nu trebuie să încetăm să ne rugăm mereu (cf. Lc 21,36; 1Tes 5,17). Nu cunoaştem nicio altă soluţie la problemele pe care le trăim, decât aceea de a ruga mai mult şi, în acelaşi timp, a face tot ceea ce ne este posibil cu mai multă încredere. Rugăciunea ne va permite „să sperăm împotriva oricărei speranţe” (cf. Rom 4,18).

10. Iubiţi fraţi şi surori, să păstrăm o mare pace şi seninătate, având conştiinţa deplină că noi toţi, eu cel dintâi, suntem numai „servitori inutili” (Lc 17,10), faţă de care Domnul a avut milă. Pentru aceasta, ar fi frumos dacă am înceta să trăim în conflict şi am reveni în schimb să ne simţim pe cale, deschişi la criză. Drumul are mereu de-a face cu verbele de mişcare. Criza este mişcare, face parte din drum. În schimb conflictul este un drum prefăcut, este o umblare fără scop şi finalitate, este rămânere în labirint, este numai risipă de energii şi ocazie de rău. Şi primul rău la care ne duce conflictul, şi de care trebuie să stăm departe, este tocmai bârfa: să fim atenţi la asta! Nu este o manie pe care o am eu; este denunţarea unui rău care intră în Curie; aici la palat sunt atâtea uşi şi ferestre şi intră, şi noi ne obişnuim cu asta; bârfa, care ne închide în cea mai tristă, neplăcută şi asfixiantă autoreferenţialitate şi transformă fiecare criză în conflict. Evanghelia relatează că păstorii au crezut în vestea îngerului şi au pornit la drum spre Isus (cf. Lc 2,15-16). În schimb Irod s-a închis în faţa relatării magilor şi a transformat închiderea sa în minciună şi violenţă (cf. Mt 2,1-16).

Fiecare dintre noi, orice loc ar ocupa în Biserică, să se întrebe dacă vrea să-l urmeze pe Isus cu docilitatea păstorilor sau cu autoprotecţia lui Irod, să-l urmeze în criză sau să se apere de el în conflict.

Permiteţi-mi să cer în mod expres vouă tuturor care sunteţi împreună cu mine în slujba Evangheliei cadoul de Crăciun: colaborarea generoasă şi pasionată în anunţarea Veştii Bune mai ales săracilor (cf. Mt 11,5). Să ne amintim că îl cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu numai cel care-l primeşte pe săracul care vine de jos cu mizeria sa, şi care tocmai în această postură este trimis de sus; nu putem să vedem faţa lui Dumnezeu, însă putem să-l experimentăm în îndreptarea sa spre noi atunci când cinstim faţa aproapelui, a celuilalt care ne angajează cu nevoile sale[5]. Faţa săracilor. Săracii sunt centrul Evangheliei. Şi îmi vine în minte ceea ce spunea acel sfânt episcop brazilian: „Când eu mă ocup de săraci, spun despre mine că sunt un sfânt; dar când mă întreb şi întreb: «Pentru ce atâta sărăcie?», îmi spun «comunist»”.

Să nu fie nimeni care să împiedice în mod voluntar lucrarea pe care Domnul o împlineşte în acest moment şi să cerem darul umilinţei slujirii pentru ca el să crească şi noi să ne micşorăm (cf. In 3,30).

Urări tuturor, fiecăruia dintre voi, familiilor voastre şi prietenilor voştri. Şi mulţumesc, mulţumesc pentru munca voastră, multe mulţumiri; şi vă rog, rugaţi-vă mereu pentru mine pentru ca eu să am curajul de a rămâne în criză. Crăciun fericit! Mulţumesc.

[Binecuvântarea]

Am uitat să vă spun că vă voi dărui două cărţi. Una, viaţa lui Charles de Foucauld, un maestru al crizei, care ne-a lăsat un dar, o moştenire foarte frumoasă. Acesta este un dar oferit mie de părintele Ardura: mulţumesc. Cealaltă se numeşte „Olotropia: verbele familiaritatea creştină”. Sunt pentru a ajuta să trăim viaţa noastră. Este o carte care a ieşit în aceste zile, făcută de un biblist, discipol al cardinalului Martini; a lucrat la Milano, dar este din Dieceza de Albenga-Imperia.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Vita activa. La condizione umana, Bompiani, Milano 1994, 182.

[2] Ibid.

[3] Discurs la Întâlnirea ecumenică şi interreligioasă cu tinerii, Skopje – Macedonia de Nord (7 mai 2019): L’Osservatore Romano, 9 mai 2019, pag. 9.

[4] „Când au auzit, mulţi dintre discipolii lui au zis: «Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?» Dar Isus, cunoscând în sine că discipolii lui murmurau pentru aceasta, le-a zis: «Vă scandalizează acest lucru?»” (In 6,60-61). Numai pornind de la această criză se poate naşte o mărturisire de credinţă: „Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice” (In 6,68).

[5] Cf. E. Lévinas, Totalité et infini, Paris 2000, 76; ed. it. Totalità e infinito. Saggio sull’esteriorità, Milano 1977, 76.

lecturi: 400.