Candelă pentru zilele noastre

Comemorarea liturgică a Sfintei Lucia

de Antonio Tarallo

Este nevoie mereu de lumină. Încă din cartea Genezei, drumul fiecărui creştin este spre lumină. "Fiat lux": în fond, este dorinţa fiecărui om de astăzi, în faţa pandemiei pe care o trăim. O "noapte întunecoasă" care va avea şi un sfârşit. Lumina reuşeşte mereu să ne dea o viziune mai clară, mai caldă: lumina - ştim bine - este şi sursă de căldură. Aceasta încălzeşte, umple, reuşeşte să reverse duioşie. Conceptele de lumină şi căldură nu pot să fie despărţite: de fapt, este nevoie de duioşie. Ar spune Brecht: "este necesară". Şi, dacă ne gândim la lumină, nu putem să nu ne gândim la ea, Sfânta Lucia. Deja iconografia ne ajută, ne însoţeşte în această călătorie care se împleteşte cu razele strălucitoare ale Învierii lui Cristos.

O candelă. O ţine în mână, în multe imagini. Este candelă aprinsă pentru a-l întâlni pe Mire. Aşadar, revin în memorie cuvintele din Evanghelia lui Matei, la capitolul 25: este vestitul capitol despre fecioarele nechibzuite şi despre cele înţelepte. "«Iată Mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!». Atunci s-au ridicat toate acele fecioare şi şi-au pregătit candelele". Lucia, urmând martiriul pentru Cristos, îl întâlneşte pe Mire şi ca în Cântarea Cântărilor este dusă în "camerele regelui", pentru a se bucura şi a fi fericită.

"Sunt slujitoarea Dumnezeului veşnic, care a spus: când veţi fi duşi la judecători, nu vă preocupaţi despre ce veţi spune, pentru că nu voi veţi vorbi, ci va vorbi în voi Duhul Sfânt". Lucia, în faţa judecătorilor, spune acestea. Să ne-o imaginăm pe sfântă şi pe călăii săi în faţa sa: este procesul pe care l-a avut în faţa prefectul Pascasiu. Sfânta a refuzat porunca de a jertfi zeilor păgâni credinţa sa. Este mândria martiriului, ca mărturie a lui Dumnezeu. Proclamându-se creştină, citând textele Scripturilor, Lucia a declarat cu hotărâre: "Trupul se contaminează numai dacă sufletul consimte". Şi sufletul său hotărâse să-l respingă pe bărbatul care ar fi cerut-o de soţie. Rămasă neatinsă în mod miraculos de chinurile extreme, a profeţit - printre altele - sfârşitul iminent al persecuţiilor lui Diocleţian şi pacea pentru Biserică.

Dar există şi o altă imagine legată de sfântă. Tradiţia populară cere asta. Ne-o prezintă pe sfântă cu nişte ochi puşi pe o tăviţă. Ochii: aşadar, privirea. Prin urmare, această efigie n-ar trebui oare să ne facă să reflectăm asupra modului nostru de a privi lumea? Viziunea credinţei este fundamentală pentru a putea înfrunta, zilnic, timpul nostru prezent. Aşadar, acei ochi ne oferă ideea pentru a ne ajuta să înţelegem că drumul sfinţeniei este legat şi de privire. Hikmet în Ochii tăi scria: "Ochii tăi, ochii tăi, ochii tăi / fie că tu mergi la spital sau în închisoare / în ochii tăi poartă mereu soarele. / (...) Ochii tăi, ochii tăi, ochii tăi, (...) sunt astfel, spicele, dis-de-dimineaţă". Este dimineaţa fiecărui creştin, după noaptea întunecată. Este dimineaţă de Înviere veşnică, făcută din spice şi din grâu, în soarele dimineţii. Cu lumina credinţei.

(După L'Osservatore Romano, 12 decembrie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 1030.