Papa Francisc: Angelus (6 decembrie 2020)

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Evanghelia din această duminică (Mc 1,1-8) prezintă figura şi opera lui Ioan Botezătorul. El a indicat contemporanilor săi un itinerar de credinţă asemănător cu acela pe care Adventul ni-l propune nouă, care ne pregătim să-l primim pe Domnul la Crăciun. Acest itinerar de credinţă este un itinerar de convertire. Ce înseamnă cuvântul "convertire"? În Biblie înseamnă înainte de toate a schimba direcţia şi orientare; şi apoi a schimba şi modul de a gândi. În viaţa morală şi spirituală, a ne converti înseamnă a ne îndrepta de la rău spre bine, de la păcat spre iubirea lui Dumnezeu. Şi asta este ceea ce învăţa Botezătorul, care în pustiul Iudeii "predica botezul convertirii spre iertarea păcatelor" (v. 4). A primi botezul era semn extern şi vizibil al convertirii celor care ascultau predica sa şi se hotărau să facă pocăinţă. Acel botez avea loc prin cufundarea în Iordan, în apă, însă el era inutil, era numai un semn şi era inutil dacă nu exista disponibilitatea de căinţă şi de schimbare a vieţii.

Convertirea comportă durerea pentru păcatele comise, dorinţa de a se elibera de ele, propunerea de a le exclude pentru totdeauna din propria viaţă. Pentru a exclude păcatul, trebuie refuzat şi tot ceea ce este legat de el, lucrurile care sunt legate de păcat, adică trebuie refuzată mentalitatea lumească, aprecierea excesivă a comodităţilor, aprecierea excesivă a plăcerii, a bunăstării, a bogăţiilor. Exemplul acestei dezlipiri ne vine încă o dată din evanghelia de astăzi în figura lui Ioan Botezătorul: un om auster, care renunţă la superfluu şi caută esenţialul. Iată primul aspect al convertirii: dezlipirea de păcat şi de mondenitate. A începe un drum de dezlipire de aceste lucruri.

Celălalt aspect al convertirii este sfârşitul drumului, căutarea lui Dumnezeu şi a împărăţiei sale. Dezlipire de lucrurile lumeşti şi căutarea lui Dumnezeu şi a împărăţiei sale. Abandonarea comodităţilor şi a mentalităţii lumeşti nu este scop în sine, nu este o asceză numai pentru a face pocăinţă: creştinul nu este "fachir". Este altceva. Dezlipirea nu este scop în sine, ci are ca scop obţinerea a ceva mai mare, adică împărăţia lui Dumnezeu, comuniunea cu Dumnezeu, prietenia cu Dumnezeu. Însă acest lucru nu este uşor, pentru că sunt multe legăturile care ne ţin aproape de păcat, şi nu este uşor... Ispita mereu trage în jos, trage în jos, şi astfel legăturile care ne ţin aproape de păcat: nestatornicia, descurajarea, răutatea, ambientele nocive, exemplele rele. Uneori este prea slab stimulentul pe care îl simţim spre Domnul şi pare aproape că Dumnezeu tace: ni se par îndepărtate şi ireale promisiunile de mângâiere, cum este imaginea păstorului grijuliu şi atent, care răsună astăzi în lectura din Isaia (cf. Is 40,1.11). Şi atunci suntem tentaţi să spunem că este imposibil să ne convertim cu adevărat. De câte ori am simţit această descurajare! "Nu, nu reuşesc. Eu încep un pic şi după aceea mă întorc". Şi acest lucru este urât. Însă este posibil, este posibil. Când îţi vine acest gând de a te descuraja, să nu rămâi acolo, pentru că este nisip mişcător, este nisip mişcător: nisipul mişcător al unei existenţe mediocre. Mediocritatea este acest lucru. Ce se poate face în aceste cazuri, când unul ar vrea să meargă, dar simte că nu reuşeşte? Înainte de toate să ne amintim că este un har convertirea: nimeni nu se poate converti cu propriile forţe. Este un har pe care ţi-l dă Domnul şi de aceea trebuie cerut de la Dumnezeu cu putere, trebuie cerut de la Dumnezeu ca el să ne convertească, pentru ca într-adevăr noi să ne putem converti, în măsura în care ne deschidem la frumuseţea, la bunătatea, la duioşia lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la duioşia lui Dumnezeu. Dumnezeu nu este un tată urât, un tată rău, nu. Este tandru, ne iubeşte mult, ca bunul Păstor, care caută ultima oiţă din turma sa. Este iubire, şi convertirea înseamnă asta: un har al lui Dumnezeu. Tu începe să mergi, pentru că el te mişcă pentru a merge, şi tu vei vedea că el va veni. Roagă-te, mergi şi mereu se va face un pas înainte.

Maria Preasfântă, pe care o vom celebra poimâine ca Neprihănită, să ne ajute să ne dezlipim tot mai mult de păcat şi de mondenităţi, pentru a ne deschide la Dumnezeu, la cuvântul său, la iubirea sa care regenerează şi mântuieşte.

_______________

După Angelus

Iubiţi fraţi şi surori,

Vă salut din inimă pe voi toţi prezenţi aici - cu această vreme urâtă, sunteţi curajoşi! - romani şi pelerini, şi cei care sunt conectaţi prin media.

Aşa cum vedeţi, în piaţă a fost ridicat bradul de Crăciun şi ieslea este în pregătire. În aceste zile, şi în multe case sunt pregătite aceste două semne de Crăciun, pentru bucuria copiilor... dar şi a celor mari! Sunt semne de speranţă, în special în acest timp dificil. Să facem în aşa fel încât să nu ne oprim la semn, ci să mergem la semnificaţie, adică la Isus, la iubirea lui Dumnezeu pe care el ne-a revelat-o, să mergem la bunătatea infinită pe care a luminat-o asupra lumii. Nu există pandemie, nu există criză care să poată stinge această lumină. S-o lăsăm să intre în inima noastră şi să întindem mâna spre cel care are mai mare nevoie. Astfel Dumnezeu se va naşte din nou în noi şi în mijlocul nostru.

Urez tuturor o duminică frumoasă. Vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Poftă bună şi la revedere.

[Răspunzând la aclamaţiile din Piaţă] Sunt buni cei de la Neprihănita!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 510.