Papa Francisc: Omilia la Sfânta Liturghie cu noii cardinali,
în Duminica I din Advent (29 noiembrie 2020)

Lecturile de astăzi sugerează două cuvinte-cheie pentru timpul Adventului: apropiere şi vigilenţă. Apropiere a lui Dumnezeu şi vigilenţă a noastră: în timp ce profetul Isaia spune că Dumnezeu este aproape de noi, Isus în Evanghelie ne îndeamnă să veghem în aşteptarea Lui.

Apropiere. Isaia începe vorbind la pertú cu Dumnezeu: "Tu, Doamne, eşti tatăl nostru" (63,16). Şi continuă: "Din veşnicie nu s-a auzit [...] alt Dumnezeu, în afară de tine, ca să facă astfel de lucruri pentru cel care se încrede în el" (64,3). Vin în minte cuvintele din Deuteronom: cine, "ca Domnul, Dumnezeul nostru, este aproape de noi de fiecare dată când îl chemăm" (4,7). Adventul este timpul în care să comemorăm apropierea lui Dumnezeu, care a coborât spre noi. Însă profetul merge mai departe şi îi cere lui Dumnezeu să se mai apropie iarăşi: "O, dacă ai despica cerurile şi ai coborî!" (Is 63,19). Am cerut şi noi aceasta în Psalm: "Întoarce-te, vizitează-ne, vino ca să ne mântuieşti" (cf. Ps 79,15.3). "O, Dumnezeule, vino în ajutorul meu" este adesea începutul rugăciunii noastre: primul pas al credinţei este de a-i spune Domnului că avem nevoie de El, de apropierea sa.

Este şi primul mesaj al Adventului şi al anului liturgic, a-l recunoaşte pe Dumnezeu aproape şi a-i spune: "Apropie-te iarăşi!" El vrea să vină aproape de noi, însă se propune, nu se impune; ne revine nouă să nu încetăm să-i spunem: "Vino!" Ne revine nouă, este rugăciunea Adventului: "Vino!" Isus - ne aminteşte Adventul - a venit între noi şi va veni din nou la sfârşitul timpurilor. Însă, ne întrebăm, la ce anume folosesc aceste veniri dacă nu vine astăzi în viaţa noastră? Să-l invităm. Să ne însuşim invocaţia tipică a Adventului: "Vino, Doamne Isuse" (Ap 22,20). Cu această invocaţie se termină Apocalipsul: "Vino, Doamne Isuse". Putem s-o spunem la începutul fiecărei zile şi s-o repetăm adesea, înainte de întâlniri, de studiu, de muncă şi de deciziile care trebuie luate, în momentele mai importante şi în cele de încercare: Vino, Doamne Isuse! O mică rugăciune, dar se naşte din inimă. S-o spunem în acest timp de Advent, s-o repetăm: "Vino, Doamne Isuse!"

Astfel, invocând apropierea sa, ne vom antrena vigilenţa noastră. Evanghelia lui Marcu ne-a propus astăzi partea finală a ultimului discurs al lui Isus, care se condensează într-un singur cuvânt: "Vegheaţi!" Domnul îl repetă de patru ori în cinci versete (cf. Mc 13,33-35.37). Este important să rămânem vigilenţi, pentru că o greşeală a vieţii este să ne pierdem în mii de lucruri şi să nu ne dăm seama de Dumnezeu. Sfântul Augustin spunea: "Timeo Iesum transeuntem" (Sermones, 88,14,13), "Mi-e frică de faptul ca Isus să treacă şi eu să nu-mi dau seama". Atraşi de interesele noastre - în fiecare zi noi simţim asta - şi distraşi de atâtea vanităţi, riscăm să pierdem esenţialul. De aceea astăzi Domnul repetă tuturor: "Vegheaţi!" (Mc 13,37). Vegheaţi, fiţi atenţi.

Însă, dacă trebuie să veghem, înseamnă că suntem în noapte. Da, acum nu trăim ziua, ci în aşteptarea zilei, între întunecimi şi trude. Ziua va veni atunci când vom fi cu Domnul. Va veni, să nu ne descurajăm: noaptea va trece, va apare Domnul, ne va judeca El care a murit pe cruce pentru noi. A veghea înseamnă a aştepta asta, înseamnă a nu ne lăsa înfrânţi de descurajare şi asta înseamnă a trăi în speranţă. Aşa cum înainte de a ne naşte am fost aşteptaţi de cei care ne iubeau, acum suntem aşteptaţi de Iubirea în persoană. Şi dacă suntem aşteptaţi în cer, de ce să trăim din pretenţii pământeşti? De ce să ne frământăm pentru un pic de bani, de faimă, de succes, lucruri care trec toate? De ce să pierdem timp ca să ne plângem de noapte, în timp ce ne aşteaptă lumina zilei? De ce să căutăm "naşi" pentru a avea o promovare şi a merge mai sus, a ne promova în carieră? Totul trece, vegheaţi, spune Domnul.

A veghea nu este uşor, ba chiar este un lucru foarte dificil: noaptea este natural să se doarmă. N-au reuşit discipolii lui Isus, cărora El le spusese să vegheze "seara, la miezul nopţii, la cântatul cocoşului, în zori" (cf. v. 35). Chiar în acele ore n-au fost vigilenţi: seara, în timpul ultimei cine, l-au trădat pe Isus; noaptea au aţipit; la cântatul cocoşului l-au renegat; în zori l-au lăsat să fie condamnat la moarte. Nu au vegheat. Au aţipit. Dar şi asupra noastră poate coborî aceeaşi toropire. Există un somn periculos: somnul mediocrităţii. Vine atunci când uităm prima iubire şi mergem înainte din inerţie, având grijă numai de viaţa liniştită. Însă fără elanuri de iubire faţă de Dumnezeu, fără a aştepta noutatea sa, se devine mediocri, lâncezi, lumeşti. Şi asta corodează credinţa, deoarece credinţa este contrariul mediocrităţii: este dorinţă arzătoare de Dumnezeu, este îndrăzneală continuă de convertire, este curaj de a iubi, înseamnă a merge mereu înainte. Credinţa nu este apă care stinge, este foc care arde; nu este un calmant pentru cel care este stresat, este o istorie de iubire pentru cel care este îndrăgostit! Pentru aceasta Isus detestă mai mult decât orice lucru lâncezeala (cf. Ap 3,16). Se vede dispreţul lui Dumnezeu faţă de cei lâncezi.

Aşadar, cum putem să ne trezim din somnul mediocrităţii? Cu vigilenţa rugăciunii. A ne ruga înseamnă a aprinde o lumină în noapte. Rugăciunea trezeşte din lâncezeala unei vieţi orizontale, înalţă privire în sus, ne sintonizează cu Domnul. Rugăciunea îi permite lui Dumnezeu să fie aproape de noi; de aceea eliberează de singurătate şi dă speranţă. Rugăciunea oxigenează viaţa: aşa cum nu se poate trăi fără a respira, tot aşa nu putem fi creştini fără a ne ruga. Şi este atâta nevoie de creştini care să vegheze pentru cel care doarme, de adoratori, de mijlocitori, care zi şi noapte să ducă în faţa lui Isus, lumină a lumii, întunericul istoriei. Este nevoie de adoratori. Noi am pierdut un pic simţul adoraţiei, de a sta în tăcere în faţa Domnului, adorând. Aceasta este mediocritatea, lâncezeala.

După aceea există un al doilea somn interior: somnul indiferenţei. Cel care este indiferent vede totul la fel, ca noaptea, şi nu se interesează de cel care este aproape de el. Când ne rotim numai în jurul nostru şi al nevoilor noastre, indiferenţi faţă de nevoile celorlalţi, noaptea coboară în inimă. Inima devine întunecată. Repede începem să ne plângem de orice, după aceea ne simţim victime ale tuturor şi în sfârşit se fac comploturi despre orice. Plângeri, sentiment de victimă şi comploturi. Este un lanţ. Astăzi această noapte pare să fi coborât asupra multora, care reclamă pentru ei şi se dezinteresează de ceilalţi.

Cum să ne trezim din acest somn al indiferenţei? Cu vigilenţa carităţii. Pentru a duce lumină acelui somn al mediocrităţii, al lâncezelii, există vigilenţa rugăciunii. Pentru a ne trezi din acest somn al indiferenţei există vigilenţa carităţii. Caritatea este inima pulsantă a creştinului: aşa cum nu se poate trăi fără puls, tot aşa nu putem fi creştini fără caritate. Vreunuia i se pare că a simţi compasiune, a ajuta, a sluji este ceva de perdanţi! În realitate este unicul lucru câştigător, pentru că este deja proiectat spre viitor, spre ziua Domnului, când totul va trece şi va rămâne numai iubirea. Cu faptele de milostenie ne apropiem de Domnul. Am cerut asta astăzi în rugăciunea de la început: "întăreşte voinţa credincioşilor tăi, pentru ca, ieşind cu fapte de dreptate în întâmpinarea lui Cristos care vine...". Voinţa de a ieşi în întâmpinarea lui Cristos cu fapte de dreptate. Isus vine şi drumul pentru a-i ieşi în întâmpinare este marcat: sunt faptele de caritate.

Iubiţi fraţi şi surori, a ne ruga şi a iubi, iată vigilenţa. Când Biserica îl adoră pe Dumnezeu şi îl slujeşte pe aproapele, nu trăieşte în noapte. Chiar dacă este obosită şi încercată, merge spre Domnul. Să-l invocăm: Vino, Doamne Isuse, avem nevoie de Tine. Vino aproape de noi. Tu eşti lumina: trezeşte-ne din somnul mediocrităţii, deşteaptă-ne din întunericul indiferenţei. Vino, Doamne Isuse, fă vigilente inimile noastre care acum sunt distrase: fă-ne să simţim dorinţa de a ne ruga şi nevoia de a iubi.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 694.