Consistoriu ordinar public pentru crearea de 13 cardinali noi

Sâmbătă, 28 noiembrie 2020, la Altarul Catedrei în Bazilica Vaticană, Sfântul Părinte Francisc a ţinut un Consistoriu Ordinar Public pentru crearea a 13 noi cardinali, pentru impunerea beretei, încredinţarea inelului şi acordarea Titlului sau Diaconiei.

La începutul celebrării, primul dintre noii cardinali, Eminenţa Sa cardinal Mario Grech, episcop emerit de Gozo şi secretar general al Sinodului Episcopilor, a adresat papei în numele tuturor un salut de omagiu şi de mulţumire. Apoi după rugăciune şi lectura unui text din Evanghelia după Marcu (10,32-45), Sfântul Părinte a rostit omilia sa.

Sfântul Părinte a citit apoi formula de creare şi a proclamat solemn numele noilor cardinali, anunţându-i Ordinul prezbiteral sau diaconal. Ritul a continuat cu mărturisirea de credinţă a noilor cardinali în faţa poporului lui Dumnezeu şi jurământul de fidelitate şi de ascultare faţă de Papa Francisc şi faţă de succesorii săi.

Noii cardinali, după ordinea de creare, au îngenuncheat apoi în faţa Sfântului Părinte care le-a impus tichia şi bereta de cardinal, le-a încredinţat inelul şi a acordat fiecăruia o biserică din Roma ca semn de participare la grija pastorală a Papei în Urbe, încredinţându-le Bula de creare de cardinal şi de acordare a Titlului sau a Diaconiei. Printre noii cardinali creaţi în această după-amiază nu erau prezenţi în bazilică - din cauza situaţiei sanitare contingente - (Eminenţa Sa cardinal Cornelius Sim, vicar apostolică de Brunei, şi Eminenţa Sa cardinal José Fuerte Advincula, arhiepiscop de Capiz (Filipine).

Prezentăm în continuare textul omiliei pe care Sfântul Părinte a rostit-o în cursul consistoriului.

Isus şi discipolii erau pe în drum, pe drum. Drumul este ambientul în care se desfăşoară scena descrisă de evanghelistul Marcu (cf. 10,32-45). Şi este ambientul în care se desfăşoară mereu drumul Bisericii: drumul vieţii, al istoriei, care este istorie de mântuire în măsură în care este parcurs cu Cristos, orientat spre misterul său pascal. Ierusalim este mereu în faţa noastră. Crucea şi Învierea aparţin istoriei noastre, sunt ziua noastră de astăzi, dar sunt mereu şi ţinta drumului nostru.

Acest Cuvânt evanghelic a însoţit adesea consistoriile pentru crearea noilor cardinali. Nu este numai un "fundal", este o "indicaţie de parcurs" pentru noi care, astăzi, suntem pe cale împreună cu Isus, care înaintează pe drum înaintea noastră. El este forţa şi sensul vieţii noastre şi al slujirii noastre.

Aşadar, iubiţi fraţi, astăzi ne revine nouă să ne măsurăm cu acest Cuvânt.

Marcu scoate în evidenţă că, de-a lungul drumului, discipolii "erau uimiţi [...] erau cuprinşi de teamă" (v. 32). De ce? Pentru că ştiau că ceea ce îi aştepta la Ierusalim; intuiau asta, ba chiar ştiau asta, pentru că Isus le vorbise deja despre asta de mai multe ori în mod deschis. Domnul cunoaşte starea sufletească a celor care-l urmează şi asta nu-l lasă indiferent. Isus nu-i abandonează niciodată pe prietenii săi; nu-i neglijează niciodată. Chiar şi atunci când pare că merge drept înainte pe drumul său, el face asta mereu pentru noi. Şi tot ceea ce face, face pentru noi, pentru mântuirea noastră. Şi, în cazul specific al celor doisprezece, face asta pentru a-i pregăti pentru încercare, pentru ca să poată fi cu el, acum, şi mai ales după aceea, când el nu va mai fi în mijlocul lor. Pentru ca să fie mereu cu el pe drumul său.

Ştiind că inima discipolilor este tulburată, Isus îi cheamă pe cei doisprezece deoparte şi, "din nou", le spune "ceea ce urmează să i se întâmple" (v. 32). Am ascultat asta: este a treia anunţare a pătimirii, morţii şi învierii sale. Acesta este drumul Fiului lui Dumnezeu. Drumul Slujitorului Domnului. Isus se identifică cu acest drum, până acolo încât el însuşi este acest drum. "Eu sunt calea" (In 14,6). Această cale, şi nu alta.

Şi în acest moment are loc "lovitura de scenă", care zdruncină situaţia şi îi va permite lui Isus să-i reveleze lui Iacob şi lui Ioan - însă în realitate tuturor apostolilor şi nouă tuturor - destinul care îi aşteaptă. Să ne imaginăm scena: Isus, după ce a explicat din nou ceea ce trebuie să i se întâmple la Ierusalim, îi priveşte bine în faţă pe cei doisprezece, îi priveşte în ochi, ca şi cum ar spune: "Este clar?". După aceea reia drumul, în fruntea grupului. Şi din grup ies doi, Iacob şi Ioan. Se apropie de Isus şi îi exprimă dorinţa lor: "Fă-ne să stăm unul la dreapta şi altul la stânga ta în gloria ta" (v. 37). Şi acesta este un alt drum. Nu este drumul lui Isus, este alt drum. Este drumul celui care, eventual fără măcar să-şi dea seama, "îl foloseşte" pe Domnul pentru a se promova pe sine însuşi; al celui care - aşa cum spune Sfântul Paul - caută propriile interese şi nu pe cele ale lui Cristos (cf. Fil 2,21). Cu privire la asta, Sfântul Augustin are acel discurs minunat despre păstori (nr. 46), pe care ne face bine mereu să-l recitim în Oficiul lecturilor.

Isus, după ce i-a ascultat pe Iacob şi pe Ioan, nu se supără, nu se mânie. Răbdarea sa este cu adevărat infinită. Şi cu noi, a fost, există răbdare, şi va fi. Şi răspunde: "Nu ştiţi ce cereţi" (v. 38). Îi iartă, într-un anumit sens, însă în acelaşi timp îi acuză: "Voi nu vă daţi seama că sunteţi în afara drumului". De fapt, imediat după aceea ceilalţi zece apostoli vor demonstra, cu reacţia lor mâniată faţă de fiii lui Zebedeu, cât de tentaţi erau toţi să meargă în afara drumului.

Iubiţi fraţi, noi toţi îl iubim pe Isus, toţi vrem să-l urmăm, însă trebuie să fim vigilenţi mereu pentru a rămâne pe drumul său. Deoarece cu picioarele, cu trupul putem să fim cu el, însă inima noastră poate să fie departe, şi să ne ducă în afara drumului. Să ne gândim la atâtea genuri de corupţie în viaţa sacerdotală. Astfel, de exemplu, roşul purpură al hainei de cardinal, care este culoarea sângelui, poate să devină, pentru spiritul lumesc, cel al unei distincţii eminente. Şi tu nu vei mai fi păstor apropiat de popor, vei simţi că eşti numai "eminenţă". Când tu vei simţi asta, vei fi în afara drumului.

În această relatare evanghelică, ceea ce impresionează mereu este contrastul clar între Isus şi discipoli. Isus ştie asta, cunoaşte asta şi suportă asta. Însă contrastul rămâne: el pe drum, ei în afara drumului. Două parcursuri inconciliabile. În realitate, numai Domnul poate să-i salveze pe prietenii săi împrăştiaţi şi cu riscul de a se pierde, numai Crucea sa şi Învierea sa. Pentru ei, precum şi pentru toţi, el urcă la Ierusalim. Pentru ei, şi pentru toţi, va frânge trupul său şi va vărsa sângele său. Pentru ei, şi pentru toţi, va învia din morţi, şi cu darul Duhului îi va ierta şi îi va transforma. Îi va pune în sfârşit pe cale pe drumul său.

Sfântul Marcu - precum şi Matei şi Luca - a inserat această relatare în Evanghelia sa pentru că este un cuvânt care mântuieşte, un cuvânt necesar Bisericii din toate timpurile. Deşi cei doisprezece "o dau în bară", acest text a intrat în canon pentru că arată adevărul despre Isus şi despre noi. Este un cuvânt mântuitor şi pentru noi astăzi. Şi noi, papă şi cardinali, trebuie să ne oglindim mereu în acest cuvânt de adevăr. Este o sabie ascuţită, ne taie, este dureroasă, însă în acelaşi timp ne vindecă, ne eliberează, ne converteşte. Convertirea este tocmai asta: din afara drumului, a merge pe drumul lui Dumnezeu.

Duhul Sfânt să ne dăruiască, astăzi şi întotdeauna, acest har.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

* * *

Purpure şi cifre. Recorduri şi curiozităţi ale "senatului" Bisericii

Scurte note biografice ale cardinalilor care vor fi creaţi

lecturi: 686.