Consideraţie la prima duminică din Advent - Anul B - 2020

Is 63,16b-17.19b; 64,2b-7; Ps 80; 1Cor 1,3-9; Mc 13,33-37;

"Arată-ne, Doamne, îndurarea ta şi dă-ne mântuirea ta" (Ps 85,8)!

Trăim în timpul liturgic de după întruparea, învăţătura, patima, moartea, învierea şi înălţarea lui Isus la cer pentru noi şi pentru a noastră mântuire şi aşteptăm după promisiune a doua sa venire ca să ne ia cu el în locul pe care ni l-a pregătit în cer, căci el însuşi a spus: "Mă duc să vă pregătesc un loc şi mă voi întoarce să vă iau cu mine în acest loc" (In 14,2-3). Deci trăim în timpul Bisericii când Duhul Sfânt a rămas cu noi şi în noi ca mângâietor şi preparator al nostru pentru a aştepta venirea lui Isus de-a doua care poate avea loc în orice moment (cf. In 14,17).

Acum Biserica, fiind condusă de Duhul Sfânt şi supravegheată atent de Tatăl ceresc şi de Isus, mirele nostru care trebuie să vină, conduce viaţa noastră şi ne pregăteşte în acest timp rămas pentru a doua lui venire. Isus ne promisese că Duhul Sfânt ne va aduce aminte de el şi de învăţătura şi faptele lui pentru noi: "Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care îl va trimite Tatăl în numele meu, vă va învăţa toate şi vă va aminti toate câte vi le-am spus eu" (In 14,26).

În Biblie găsim două imagini profetice a ceea ce Duhul Sfânt face pentru noi "mireasa lui Cristos" până la venirea lui. Mai exact Duhul Sfânt este asemănat cu două personaje care pregătesc mirese pentru mirii lor. Primul personaj este Eleazar din Damasc, pe care Abraham îl trimite cu daruri în Haran, oraşul unde a locuit Avraam pentru o vreme, în drumul său spre Canaan, pentru a găsi o mireasă pentru fiul său Isaac. La o fântână, după ce s-a rugat, Eleazar o întâlneşte pe Rebeca căreia după ce îi vorbeşte de tânărul Isaac aflat la vârsta căsătoriei şi de dorinţa lui şi a tatălui său, Abraham, de a-i găsi o soţie, şi punându-i brăţări pe mâini şi cercei în urechi, o întreabă dacă nu vrea să fie soţia bogatului Isaac. Auzind atâtea lucruri frumoase despre Isaac şi despre bogăţia lui, Rebeca pleacă cu Eleazar pentru a-şi întâlni mirele care-i ieşise deja în întâmpinare (cf. Gen 24,1-67). Al doilea personaj biblic cu care este asemănat Duhul Sfânt în pregătirea miresei pentru împăratul Ahaşveroş care domnea din India până în Etiopia, este Hegai, famenul femeilor împăratului. Hegai pregătea mai multe fecioare, care după mai mulţi ani, dintre ele numai una ajungea regină. Şi a ajuns Estera, pentru că numai ea singură a folosit doar uleiurile, parfumurile şi hainele aduse de Hegai de la împărat, celelalte folosind şi lucruri proprii (cf. Est 2,1-17). Asta face şi Duhul Sfânt cu noi, pe de o parte ne vorbeşte despre Cristos şi ne împărtăşeşte din comorile sale, pe de altă parte de înfrumuseţează cu uleiurile, parfumurile şi veşmintele sale, iar pe de altă parte se roagă în noi şi pentru noi, ca Isus să vină: "Şi Duhul şi Mireasa zic: «Vino!»" (Ap 22,17).

Cu toate că Duhul Sfânt lucrează împreună cu noi ca să devenim o mireasă "fără să aibă vreo pată sau rid sau ceva asemănător, ci să fie sfântă şi neprihănită" (Ef 5,27), aşa cum doreşte Isus să fim la sosirea lui de-a doua în lume, trebuie să recunoaştem că încă nu am ajuns nici la măsura miresei curate, nici la măsura staturii lui Cristos a miresei (cf. Ef 4,13). Pentru că Dumnezeu Tatăl doreşte ca toţi oamenii să ne întoarcem de la starea în care ne-a adus păcatul şi să devenim mireasa veşnică a Fiului să Cristos. Primii creştini aşteptau o imediată întoarcere a lui Isus în slavă, dar când au înţeles că planul lui Dumnezeu de mântuire este pentru toţi oameni, au început să înţeleagă întârzierea şi să lucreze la mântuirea tuturor. Evreii ieşiţi din Egipt puteau ajunge în Ţara Canaanului în câteva luni, dar pentru că cei mai mulţi erau încă idolatri şi nu erau încă pregătiţi pentru o "ţară sfântă în care curge lapte şi miere", imagine a patriei lor veşnice, au peregrinat prin pustiu spre convertirea şi pregătirea tuturor încă 40 de ani, o generaţie de oameni. Sfântul apostol Petru ne spune că, pentru acelaşi motiv, Domnul Cristos, Mirele nostru, întârzie acum pentru a trece generaţia idolatră: Domnul, la care o zi "este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o singură zi", "nu întârzie împlinirea promisiunii, după cum consideră unii întârzierea lui, ci el este îndelung răbdător faţă de voi, întrucât nu vrea să se piardă cineva, ci ca toţi să ajungă la convertire" (2Pt 3,8-9).

Biserica care ia parte activă la convertirea oamenilor spre mântuire, în fiecare an "resetează" spre convertirea noastră toate evenimentele şi acţiunile lui Cristos spre mântuirea oamenilor. Şi, astfel, în fiecare an rememorăm spre învăţătură şi convertire: primul Advent, primul Crăciun, primul Paşte şi prima predicare a lui Isus. Ne întoarcem an de an la origini, ca pâraiele, spre limpezire şi curăţire, căci suntem încă întinaţi de multe păcate şi imperfecţiuni, care nu au ce căuta pe chipul unei mirese a lui Isus. Timpul Adventului în care am intrat cu această duminică este o oportunitate pentru a primi darul care coboară de sus în persoana lui Isus Cristos, Înţelepciunea divină întrupată. Prin Întruparea sa, Cristos a unit cerul cu pământul, pe Dumnezeu cu omul. În cuvintele acestea "dacă tu ai coborî" (Is 63,19) găsim sensul adevărat al existenţei noastre, amintindu-ne de prezenţa lui Dumnezeu în istoria omenirii, o prezenţă care devine reală atât prin întruparea şi naşterea Fiului lui Dumnezeu, cât şi prin a doua sa venire. Dumnezeu s-a făcut asemenea nouă în toate, afară de păcat (cf. Evr 4,15), şi-a asumat întru totul umanitatea noastră, pentru a o curăţi. Aceasta este dovada unui iubiri infinite care ne permite nouă să ne adresăm lui Dumnezeu cu afecţiune, spunând: "Abba - Tată!" (Gal 4,6) şi să ne convertim pentru a deveni miresele Fiului său iubit.

Adventul este timpul în care se reface parcursul ce ne conduce la primirea lui Cristos, este un timp de convertire, de speranţă, imitând marile personaje de credinţă ale Vechiului Testament.

O tradiţie veche a acordat Adventului haina violetă a sobrietăţii şi lectura profetului Isaia, care mai mult decât în alţi profeţi, se găseşte un ecou al marii speranţe care a mângâiat poporul ales în timpurile dificile şi decisive ale istoriei sale. Paginile cele mai semnificative ale cărţii lui Isaia sunt proclamate în timpul Adventului şi constituie un anunţ de speranţă perenă pentru oamenii din toate timpurile.

Prima lectură de astăzi, evocând dorul după venirea Mântuitorului, recunoaşte că mulţi dintre noi suntem încă necuraţi şi toate faptele dreptăţii noastre sunt ca un veşmânt pătat. Fărădelegile noastre ne-au luat ca vântul, rătăcim încă de la căile sale şi ne-am împietrit inima ca să nu se teamă de tine, ca să te iubească pe tine. Noi toţi suntem încă precum cel impur, toate faptele noastre de dreptate sunt încă ca o haină întinată; noi toţi ne veştejim încă ca frunza, păcatele noastre ne spulberă ca vântul. Ca şi odinioară nu este cine să invoce numele Domnului, care să se ridice şi să se sprijine pe el, pentru că Domnul şi-a ascuns faţa de la noi şi ne-a făcut să ne topim prin păcatele noastre. Acum, Doamne, tu eşti tatăl nostru; noi suntem lutul, iar tu, olarul. Noi toţi suntem lucrarea mâinii tale, modelează-ne după chipul omului nou. O, dacă ai despica cerurile şi ai coborî! Munţii răutăţii noastre s-ar topi înaintea ta. Oare vom mai fi mântuiţi (cf. Is 63,16b-17.19b; 64,2b-7)?

Răspunsul la "O, dacă ai despica cerurile şi ai coborî!" (Is 63,19), este dat de psalmul responsorial: "Mâna ta este peste omul dreptei tale, peste fiul omului, pe care l-ai întărit pentru tine. Atunci nu ne vom mai abate de la tine, tu ne vei da viaţă şi vom invoca numele tău" (Ps 80,18-19). Întoarcerea la dreptatea lui Dumnezeu, umblatul pe căile sale şi invocare numelui său spre mântuire ne aduc viaţa cea nouă. Răspunsul mai este dat şi de lectura a doua: "harul lui Dumnezeu care ne-a fost dat în Cristos Isus, ne-a îmbogăţit în toate, în tot cuvântul şi în toată cunoaşterea. Astfel, mărturia lui Isus Cristos a fost întărită în noi, aşa încât să nu ducem lipsă de niciun har în timp ce aşteptaţi revelarea Domnului nostru Isus Cristos, care ne va întări până la sfârşit ca să fim fără vină în ziua Domnului nostru Isus Cristos. Credincios este Dumnezeu de care am fost chemaţi la comuniunea cu Fiul său, Isus Cristos Domnul nostru" (1Cor 1,3-9).

Suntem mirese, dar nu trebuie să fim nechibzuite, ci înţelepte; trebuie să fim mirese care nu dorm, care nu uită de Isus, care vorbesc pretutindeni despre Cristos, care chiar dacă aţipesc pentru un moment inima lor veghează la Cristos, iubitul lor.

Două tinere iubeau acelaşi băiat şi fiecare spera să devină mireasa lor. Una din gelozie, ca mirele să nu-i fie furat de vreo altă fată, nu vorbea deloc despre el. Cealaltă plină de bucurie vestea peste tot calităţile mirelui ei, iar mirele a ales-o pe ea ca el să fie iubit în toată lumea.

În Evanghelie (cf. Mc 13,33-37), mirele nostru Isus Cristos este asemănat cu un rege plecat într-o călătorie de afaceri, iar noi miresele sale suntem asemănate cu nişte slujitori cărora ne încredinţat gospodăria lui până la întoarcerea sa. Evanghelia ne lasă să înţelegem că fiecare trebuie să ne facem lucrările încredinţate, adică: lauda lui, predicarea idealurilor sale şi colaborarea cu toţi la facerea binelui dorit de el, lucrări care reprezintă cea mai nobilă înfrumuseţare şi cea mai atentă veghere.

Să mergem împreună şi ne simţim toţi în aceeaşi barcă, să deschide drumuri de speranţă, să lucrăm şi să veghem asupra noastră, asupra celor încredinţaţi, asupra celor întâlniţi, asupra tuturor oamenilor de mântuit, este şi îndemnul episcopului nostru, Iosif Păuleţ, pornind de la pericopa evanghelică de astăzi. Vegherea aceasta au avut-o toţi ucenicii Domnului şi toţi creştinii de la început şi toţi creştinii cei buni din toate timpurile. De aceea îi vedem răspândiţi prin toată lumea cunoscută pe atunci, predicau, îndemnau şi pregăteau cât mai multe mirese pentru Isus pe care îl aşteptau ca mire.

În anul 2012, la 23 august, o italiancă, Francesca Pedrazzini (1974-2012), în vârstă de 38 de ani, a plecat spre cer după 30 de luni de luptă cu o tumoare. Toată istoria ei a apărut într-o carte. Într-o zi îi spune soţului: "Dragul meu, eu sunt liniştită. Nu îmi e frică, deoarece Isus există". "Dar nu eşti tristă?", o întrebă acesta. Ea a răspuns: "Nu, nu sunt tristă. Sunt sigură de Isus". Cere să-i vadă pe cei trei copii şi le spune: "Fiţi atenţi, eu merg în paradis. Este un loc foarte frumos, nu trebuie să vă preocupaţi. Vă va fi dor, ştiu. Dar eu vă voi vedea şi vă voi îngriji tot timpul. Şi vă sfătuiesc, când merg în paradis să faceţi o petrecere mare". Soţul, care a auzit dialogul, a spus mai târziu: "A făcut ceva care face cât 50 de ani de educaţie". "Nu vă faceţi griji, raiul este un loc frumos". În carte, autorul, Davide Perillo, povesteşte că femeia se pregătea să părăsească lumea surâzând şi bucurându-se împreună cu cei dragi. Prin pustiu spre ţara promisă a paradisului. Speranţa în Cristos, inima vindecării. Euharistia - misterul vindecării şi al comuniunii. Nu suntem singuri. Nu vom fi niciodată singuri. Acesta este motivul pentru care nu i-a fost frică. A fi creştin e cel mai mare câştig pe care îl avem. Noi ştim în cine credem, noi ştim ce ne aşteaptă dincolo. La creştini înmormântarea e ca o nuntă. La creştini se cântă şi în faţa morţii.

Doi dintre unchii lui Francesca, el inginer, ea bibliotecară la Universitatea din Pisa, căsătoriţi de 33 de ani, nu au mai trecut pe la biserică de 40 de ani. Apoi, când au aflat de boala lui Francesca, au început să se roage. Au trăit întreaga călătoria lui Francesca de la suferinţă până la moarte. Şi şi-au găsit din nou credinţa. Când au fost întrebaţi cine este Francesca pentru dvs., ei au răspuns: "Un exemplu, un far. O dorinţă de a fi ca ea, un semn al crucii în fiecare dimineaţă".

Pentru mine - conchide Lorenza -, o prietenă de familie, Francisca a fost o mărturie grozavă, m-a făcut să înţeleg că trebuie să-mi trăiesc viaţa, secundă după secundă, iar acum când mă gândesc la ea mă întreb dacă dau tot ce pot da".

Asta înseamnă a fi creştin, asta înseamnă a crede că Isus e Fiul lui Dumnezeu, asta înseamnă a ne ruga, asta înseamnă a veghea, asta înseamnă a ne mântui prin Cristos şi a-i aduce şi pe alţii la această mântuire, asta înseamnă de a trăi Adventul ca mireasă înţeleaptă a lui Isus. Amin.

Pr. Ioan Lungu

* * *

Predici la Radio Iaşi: Cristos, Regele Universului (Anul B)

lecturi: 1179.