Să ne întoarcem să visăm

Noua carte a Papei Francisc

Drumul spre un viitor mai bun

De Fabrizio Contessa

Într-un labirint. Întreaga lume se află de multe luni prizonieră în labirintul pandemiei. Un adevărat coşmar. O stare de criză permanentă care oricum constrânge să nu stăm opriţi, deşi cu riscul, ca în orice labirint, de a ne afla mereu într-un drum fără ieşire. Este imaginea - sugerată de unul din autorii săi preferaţi, Jorge Luis Borges, în Grădina cărărilor care se bifurcă - pe care Papa Francisc o foloseşte pentru a fotografia momentul prezent şi pentru a indica o cale de ieşire, urmând acea cale de ieşire [filo d'Arianna] a creativităţii pe care credincioşii o citesc ca lucrare a Duhului "care ne cheamă să ieşim afară din noi înşine". Pentru că "răul cel mai mare" care poate să se întâmple "este să rămânem privindu-ne în oglindă, ameţiţi de atâta mers în cerc fără a ieşi vreodată din labirint". Şi pentru a ieşi afară există un singur drum: abandonarea culturii "selfie" şi a merge în întâmpinarea celorlalţi. pentru că "sunt ceilalţi, din jurul nostru, care, ca Ariadna, ne ajută să găsim căi de ieşire, să dăm ceea ce avem mai bun în noi".

Imagini, sugestii, şi idei puternice pe care Papa Francisc le pune în încheierea cărţii Să ne întoarcem să visăm. Calea spre un viitor mai bun, carte realizată "în conversaţie" cu scriitorul şi jurnalistul britanic Austen Ivereigh, care este publicată în Italia pentru Piemme de Mondadori. Un volum, explică Ivereigh, născut din lockdown, sugerat întocmai de imaginile acelei întâlniri speciale de rugăciune din 27 martie 2020, în care "Papa Francisc a apărut în Piaţa «Sfântul Petru» ca un pilot în furtună, pentru a conduce omenirea într-una dintre cele mai întunecate nopţi ale sale". Şi apoi pus pe hârtie ca urmare a conversaţiilor petrecute în vară.

Ora adevărului

Punctul de plecare este cel actual. Papa vede asta ca "ora adevărului". Un moment de criză - "dintr-o criză nu ieşim niciodată egali", aminteşte el - şi de încercare revelatoare. Francisc se gândeşte la pandemie, dar nu numai la ea. "Criza de Covid-19 pare unică pentru că loveşte cea mai mare parte a omenirii. Însă este specială numai datorită vizibilităţii sale. Totuşi, există mii de alte crize la fel de teribile, de vreme ce pentru unii dintre noi apar îndepărtate, ne comportăm ca şi cum nu ne-ar interesa". Gândirea pontifului merge la multele războaie din lume, la traficul de arme, la sutele de mii de refugiaţi care fug de sărăcie, la foamete, la daunele colosale ale schimbării climatice.

Cei trei "Covid"

Privirea este asupra lumii însă nu poate să facă abstracţie de propria viaţă personală. Francisc reciteşte propria istorie, reînnoadă amintirile, adesea emoţionante, şi vorbeşte despre cele "trei situaţii Covid" ale sale. Aceea a gravei boli pulmonare care în august 1957, în al doilea an de seminar, l-a făcut să lupte între viaţă şi moarte. După aceea, perioada germană, în 1986, pe care papa o defineşte drept "Covidul exilului", în sensul că a fost un exil voluntar pentru a completa studiile. În sfârşit, acea carantină specială - un an, zece luni şi treisprezece zile - petrecută la începutul anilor '90 într-o rezidenţă iezuită la Córdoba, ascultând de superiori. "Cel mai straniu lucru" în circumstanţa aceea, notează Francisc, a fost lectura celor treizeci şi şapte de volume despre Istoria Papilor de Ludwig von Pastor: "Aş fi putut alege un roman, ceva mai interesant. De unde sunt acum mă întreb pentru ce Dumnezeu m-a inspirat să citesc chiar opera aceea în momentul acela. Cu acel vaccin Domnul m-a pregătit. Odată ce cunoşti istoria aceea, nu există mult care să te poată surprindă despre ceea ce se întâmplă în Curia Romană şi în Biserica de astăzi. Mi-a folosit mult!". De fapt, fiecare criză ne oferă o lecţie, pe care trebuie să ştim s-o percepem. "Aceştia au fost principalii mei «Covid» personali. Am învăţat că suferi mult, însă dacă laşi ca să te schimbe ieşi mai bun. În schimb dacă ridici baricade, ieşi mai rău", afirmă pontiful.

Avort şi ecologie integrală

În carte revin cu putere temele centrale ale pontificatului. Cuvinte care cu claritate eliberează terenul şi de locuri comune răspândite cu dibăcie în circuitul mass-mediatic. Este cazul paginilor dedicate ecologiei, avortului şi apărării vieţii umane. Scrie Francisc: "Am afirmat că este necesară o convertire ecologică, nu numai pentru a înlătura distrugerea naturii din partea omenirii, ci pentru a evita ca aceasta să se distrugă pe ea însăşi. Şi am adresat un apel în favoarea unei «ecologii integrale», o ecologie care merge mult dincolo de îngrijirea naturii; înseamnă a avea interes unii faţă de alţii drept creaturi ale unui Dumnezeu care ne iubeşte, cu tot ceea ce urmează după asta". Cu alte cuvinte, explică pontiful, "dacă tu crezi că avortul, eutanasia şi pedeapsa cu moartea sunt acceptabile, inimii tale îi va fi greu să se preocupe de poluarea fluviilor şi de distrugerea pădurilor. Şi acelaşi lucru trebuie spus despre contrariu. Aşadar, deşi multe persoane susţin cu îndârjire că există probleme de ordin moral diferit, atât timp cât se insistă asupra faptului că avortul este justificat dar nu este justificată deşertificarea, sau că eutanasia este un rău dar poluarea fluviilor este preţul progresului economic, rămânem împotmoliţi în lipsa de integritate care ne-a adus la punctul în care suntem". Papa spune cu claritate că nu se poate "tăcea despre cele 30-40 de milioane de vieţi nenăscute care sunt rebutate în fiecare an prin intermediul avortului". Şi "este dureros să se constate că, în multe regiuni care se consideră dezvoltate, această practică este adesea promovată pentru că pruncii care trebuie să vină sunt cu dezabilităţi sau neplanificaţi". Este vorba, denunţă Francisc, de o "ideologie neodarwinistă a supravieţuirii celui mai puternic, susţinută de o piaţă fără frâne obsedată de profit şi de suveranitate individuală". Francisc aminteşte ceea ce avertiza sfântul Paul al VI-lea în Humanae vitae: "Cât de profetic este mesajul său acum!".

Sinoade şi sinodalitate

Analiza papei merge tot mai în profunzime şi se opreşte şi asupra necesităţii unei "perspective sinodale". O necesitate pentru Biserică, şi nu numai. "Lumea noastră are o nevoie stringentă de această perspectivă sinodală. În loc de a căuta ciocnirea declarând un război în care fiecare dintre părţi speră s-o învingă pe cealaltă, avem nevoie de procese care să permită exprimarea, ascultarea şi maturizarea diferenţelor în aşa fel încât să mergem împreună fără a fi nevoie să fie eliminat nimeni". Este o muncă dificilă, desigur. Totuşi, pentru Francisc nu lipsesc exemplele pozitive. "UE - susţine pontiful - a trecut printr-o perioadă dificilă. Însă a vedea pe membrii săi ajungând la un acord cu privire la un ansamblu de măsuri de ajutor cu privire la coronavirus - deşi cu toate acele diferite programe şi puncte de vedere, cu acea confruntare şi negociere feroce - a fost un exemplu al acestei tentative de a armoniza diferenţele în cadrul unui efort general menit să urmărească unitatea". În acest context papa se opreşte asupra a trei sinoade: cel despre familie (2014 şi 2015), cel despre tineri, în 2018, şi cel pentru Amazonia în 2019.

Totuşi, afirmă Francisc, "o tentaţie însemnată, care de atâtea ori seamănă dezorientare, este a considera sinodul ca un soi de parlament în care este permisă acea «ciocnire politică» unde, pentru a guverna, o parte trebuie s-o învingă pe cealaltă. Unele persoane au încercat să obţină sprijin pentru poziţiile lor în maniera politicienilor: lansând avertismente prin mass-media sau făcând apel la sondajele de opinie. O conduită contrară spiritului sinodului ca spaţiu protejat de discernământ comunitar". Ceva de acest gen s-a întâmplat în Sinodul despre familie. În acea împrejurare "problema era mult mai amplă decât s-a ajuns să se creadă, adică decât dimensiunea specifică a îngrijirii pastorale îndreptate spre persoanele divorţate sau despărţite şi recăsătorite, şi despre accesul lor la sacramente. Şi totuşi relatarea unor mass-media legate de anumite grupuri a redus şi a simplificat toate munca sinodală la acest punct, ca şi cum părinţii sinodali ar fi fost convocaţi numai pentru a decide dacă se permite sau nu divorţaţilor recăsătoriţi să primească Împărtăşania". Şi totuşi, "Duhul ne-a salvat la sfârşit, cu o cotitură la sfârşitul celei de-a doua reuniuni (octombrie 2015) a Sinodului despre familie. Ieşirea din matcă, în acest caz, a venit mai ales prin cunoscătorii profunzi ai gândirii sfântului Toma de Aquino, între care arhiepiscopul de Viena, cardinalul Christoph Schönborn. Au recuperat doctrina morală adevărată şi genuină a scolasticii sfântului Toma, eliberând-o de scolastica decadentă care ne dusese la o morală făcută din cazuistică". Ne-am dat seama că "nu era nevoie de a schimba legea Bisericii, ci numai modul în care era aplicată".

O "polarizare asemănătoare asupra unei probleme secundare", afirmă Francisc, a avut loc în Sinodul pentru Amazonia, chiar dacă "de această dată, deocamdată, n-a avut o rezoluţie pentru ieşirea din matcă". Sinodul, aminteşte pontiful, era chemat să evidenţieze provocările enorme pe care acea zonă şi popoarele sale trebuie să le înfrunte. Totuşi "unele persoane, în mass-media şi prin acestea, au redus întregul proces sinodal la o singură temă: dacă Biserica va fi sau nu dispusă să hirotonească bărbaţi căsătoriţi, aşa-numiţii viri probati, deşi acea întrebare ocupa numai trei rânduri într-un document pregătitor de treizeci de pagini". Cu consecinţa că "afirmaţia fantezistă că sinodul «se referă» la această temă a diminuat sau a restrâns toate provocările enorme din regiune, până acolo încât atunci când a fost publicat exortaţia apostolică Querida Amazonia, în februarie 2020, mulţi s-au simţit dezamăgiţi sau încurajaţi de faptul că «papa n-a deschis uşa aceea»". În realitate, "sinodul a fost un progres sub multe aspecte: ne-a dat o misiune şi o viziune clare pentru a fi alături de popoarele native, de săraci şi de pământ; şi pentru a apăra cultura şi creaţia de forţele puternice de moarte şi distrugere conduse exclusiv de profit". Nu numai atât, pontiful vorbeşte şi despre apariţia de teme importante care n-au fost puse în agendă. De fapt, "o problemă apărută a fost opoziţia multor preoţi, în unele din cele nouă ţări care includ Amazonia în cadrul propriilor graniţe, de a fi trimişi ca misionari în regiune. Preferau să fie trimişi în străinătate, în Europa şi în Statele Unite, unde condiţiile sunt mai comode. De vreme ce sinodul a perceput cu claritate o problemă pastorală concretă pe care episcopii din acele ţări trebuie să o rezolve urgent: lipsa de solidaritate şi de zel misionar în inima multora dintre preoţii noştri".

Biserică a poporului şi a muncii

Reflecţia despre Biserica şi despre popoarele din Amazonia introduce o reflecţie şi mai amplă: Biserica poporului şi demnitatea muncii. "Dumnezeu ne atrage - subliniază papa - ţinând cont de o reţea complexă de relaţii, şi tocmai acolo, în mijlocul răscrucilor istoriei, ne trimite. Aşadar, a fi creştini înseamnă a ne şti parte a unui popor, a poporului lui Dumnezeu exprimat în diferite naţiuni şi culturi, dar care transcende orice graniţă de rasă şi de limbă. Poporul lui Dumnezeu este o comunitate în cadrul comunităţii mai ample a unei naţiuni, în slujba sa, pentru a contribui la plăsmuirea identităţii sale, respectând rolul contemporan desfăşurat de alte instituţii culturale şi religioase. Însă dacă Biserica are o misiune deosebită de desfăşurat în momentele de criză, este tocmai aceea de a aminti poporului sufletul său, necesitatea sa de a respecta bunul comun". Pentru acest motiv, mai subliniază Francisc, "un creştin va apăra drepturile şi libertăţile individuale, dar nu va putea fi niciodată un individualist. Un creştin va iubi şi va sluji ţara sa cu sentiment patriotic, dar nu poate să fie un simplu naţionalist".

Papa Bergoglio scoate aceste convingeri şi din experienţa sa din Argentina. Aminteşte, cu pasaje emoţionante, întâlnirea cu cartoneros, oamenii şi tinerii care mai ales noaptea umblau pe străzile din Buenos Aires căutând carton sau alt material de vândut. Una din consecinţele triste ale gravei crize economice străbătute de ţara sudamericană în zorii celui de-al treilea mileniu. "Îi vedeam târând pe stradă genţi enorme pline de materialul pe care-l adunau. Îmi amintesc că am observat, într-o seară, un cărucior tras de ceea ce credeam că era un cal, însă când m-am apropiat am descoperit că erau doi copii, nu aveau nici măcar doisprezece ani". De asemenea: "După ce i-am cunoscut pe cartoneros, într-o noapte m-am alăturat la drumurile lor. Eram îmbrăcat în haine civile şi nu purtam crucea pectorală de episcop; numai conducătorii ştiau cine eram. Am văzut cum lucrau, cum trăiau din resturile oraşului, reciclând ceea ce el a rebutat, şi am văzut şi că unele elite îi identificau cu acele rebuturi". Mai ales, papa explică faptul că "acei cartoneros sunt exemplul unui popor care în periferie se organizează pentru a supravieţui şi expune acea demnitate care este trăsătura distinctivă a mişcărilor populare. Când cei rebutaţi se asociază nu în spatele unei ideologii sau pentru a obţine putere, ci pentru a obţine accesul la cele trei realităţi care definesc o viaţă demnă - pământ, casă, muncă - putem spune că aici există un semn, o promisiune, o profeţie".

De aici reflecţia trece la temele economice şi la demnitatea muncii. "Ce viitor vom avea când 40 sau 50 la sută din tineri vor fi fără loc de muncă, aşa cum se întâmplă deja în unele ţări?", se întreabă pontiful, pentru care trebuie garantat că "locul de muncă nu este numai un mod pentru a câştiga bani, ci şi pentru a se exprima, a participa şi a construi bunul comun". Mai mult, "trebuie să mergem dincolo de ideea că locul de muncă al celui care se îngrijeşte de unul din familie, sau al unei mame care lucrează la program plin, sau al unui voluntar într-un proiect social care asistă sute de copii, nu este un loc de muncă pentru că nu primeşte un salariu".

(După L'Osservatore Romano, 23 noiembrie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 643.