Dumnezeu în centru

Biserica celebrează Ziua vieţii contemplative

de cardinal João Braz de Aviz,

prefect al Congregaţiei pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică

Bărbatul şi femeia din orice timp au pornit mereu în căutarea feţei lui Dumnezeu. În unele perioade istorice au adorat idolii, alteori au rămas fideli Domnului şi, în pofida dificultăţilor, au continuat să-l urmeze, să facă vizibilă prezenţa sa în istorie. În Scriptură precum şi în timpul trecerii secolelor se găsesc exemple multiple despre cei care au mărturisit fidelitatea lor faţă de Domnul, pentru că au fost chemaţi să ţină candelele aprinse, "pentru a descoperi semnele prezenţei lui Dumnezeu în viaţa zilnică" (Vultum Dei quaerere [VDQ], 2) şi să le arate celorlalţi.

Şi astăzi există bărbaţi şi femei care "continuă să orienteze toată viaţa şi activitatea lor spre contemplarea lui Dumnezeu, ca semn şi profeţie a Bisericii fecioară, mireasă şi mamă; semn viu şi amintire a fidelităţii cu care Dumnezeu, prin evenimentele istoriei, continuă să susţină poporul său" (VDQ, 3). De fapt, comunităţile contemplative, intim unite cu Cristos, trăiesc conform promisiunilor baptismale şi, cu existenţa lor, sunt semn vizibil şi tangibil al prezenţei lui Dumnezeu pe pământ şi amintire iubirii sale fidele.

Din mănăstiri se iradiază rugăciune şi ofrandă, bucurie şi profeţie. Papa Francisc îndreptat spre surorile contemplative reafirmă cu putere în constituţia apostolică Vultum Dei quaerere valoarea vocaţiei lor: "Biserica apreciază mult viaţa voastră dăruită în întregime. Biserica se bazează pe rugăciunea voastră şi pe oferirea voastră pentru a duce la bărbaţii şi la femeile din timpul nostru vestea cea bună a evangheliei. Biserica are nevoie de voi" (6).

În acest timp în care lipsesc puncte stabile de referinţă, în care se simte un sentiment de rătăcire, Biserica le consideră pe contemplative nişte faruri, nişte făclii pentru bărbaţii şi femeile din timpul nostru (cf. VDQ, 6). În timp ce fluctuaţia evenimentelor, schimbările epocale aflate în desfăşurare fac să se perceapă precaritatea timpului şi a vieţii însăşi, să se descopere fragilitatea la toate nivelurile, existenţa contemplativelor în istorie devine rezonanţă a prezenţei lui Dumnezeu care continuă să se îngrijească de omenire. Căutarea lor continuă a feţei Domnului în cotidian, având conştiinţa prezenţei sale, permite să se perceapă deja în ei existenţa tangibilă a Duhului în istorie.

Recunoscând în Dumnezeu pe Stăpânul vieţii, mărturisesc dorinţa profundă de a se încredinţa Lui fără condiţii, chiar în acest timp în care mulţi apără propria grădiniţă în dauna bunului comun. Trăind pe pragul misterului, sunt în ascultarea celui care în Isus Cristos dăruieşte Cuvântul său şi comunică iubirea trinitară. În relaţia profundă cu el învaţă arta rugăciunii şi a iubirii, prin care Dumnezeu imprimă în viaţa lor sentimentele şi trăsăturile feţei lui Cristos. Toată existenţa lor, determinată de Cuvânt, este glas al Bisericii, îndeosebi în timpul liturgiei. Devin, în poporul lui Dumnezeu, laudă, mulţumire, ofrandă, cerere şi implorare către Domnul.

Îşi petrec viaţa relatând cu existenţa lor, în locul unde au fost situate, că trăiesc total pentru a-l urma pe Isus Cristos, sensul existenţei lor. Istoria ne arată astăzi că adesea individul porneşte de la sine şi se termine cu sine şi că merge fără a da o semnificaţie propriei vieţi primite gratuit de la Dumnezeu. Contemplativele, conştiente de darul primit, mărturisesc frumuseţea existenţei în esenţialitate şi în profunzime. În orice situaţie se află, trăiesc în credinţă sub privirea de iubire a Domnului, devenind amintire vie a grijii lui Dumnezeu faţă de toată omenirea.

În această perioadă în care există amplificarea zgomotelor, a vocilor puternice care încearcă să le acopere pe toate celelalte, contemplativele, cu tăcerea locuită de prezenţa Duhului, se antrenează, rumegând Cuvântul, să dobândească tot mai mult o privire de credinţă. De fapt, "Cuvântul lui Dumnezeu ne este dat tocmai pentru a construi comuniune, pentru a ne uni în adevăr pe drumul nostru spre Dumnezeu" (VDQ, 19) şi pentru "a putea împărtăşi această experienţă transformatoare a Cuvântului lui Dumnezeu cu preoţii, diaconii, ceilalţi consacraţi şi laicii" (VDQ, 19).

Viaţa în Duh le permite să perceapă în cotidianitate acţiunea Domnului în clipa prezentă, nu numai în istoria personală, ci şi în cea a fraţilor şi a surorilor, de aproape şi de departe, permite ascultarea lui Dumnezeu şi a strigătului omenirii (cf. VDQ, 33).

Contemplativele aleg să trăiască pentru Domnul la marginile istoriei, fără a se exclude din poporul lui Dumnezeu şi fără a căuta, în acelaşi timp, protagonismul individual sau de grup. Apropierea autentică de Domnul, prin contemplaţie, conduce pe fiecare contemplativă să se descopere, zi după zi, persoană profund umană. Cei care-l urmează pe Isus în această formă deosebită de viaţă, învaţă de la el să păstreze singurătatea şi comuniunea fraternă şi comunitară. Mărturisesc că este posibil să ne oprim, pentru a îngriji în stabilitate relaţiile, chiar astăzi în care timpul pare să scape şi nu permite să rămânem în ascultarea de noi înşine, a celorlalţi, a lui Dumnezeu, să contemplăm şi să păzim creaţia.

Cu existenţa lor sunt chemate să demonstreze că busola este Isus Cristos şi evanghelia. Când contemplativele trăiesc cu fidelitate vocaţia lor, adesea interpelează indirect bărbaţii şi femeile de astăzi, care par să piară în viaţă datorită lipsei de sens, mai ales pentru că nu găsesc o orientare de dat propriei existenţe. Adesea întrebările imediate care se pun în contact cu o mănăstire sunt: de ce trăiesc aşa? De ce fac asta? Şi totuşi sunt persoane umane şi divine în acelaşi timp...

Aşadar, o vocaţie actuală care vorbeşte despre sens şi despre umanitate.

(După L'Osservatore Romano, 21 noiembrie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 578.