Papa Francisc: Ziua Mondială a Săracilor (duminica a 33-a de peste an, 15 noiembrie 2020)

Parabola pe care am ascultat-o are un început, un centru şi un sfârşit, care luminează începutul, centrul şi sfârşitul vieţii noastre.

Începutul. Totul începe de la un mare bun: stăpânul nu ţine pentru sine bogăţiile sale, ci le dă servitorilor; unuia cinci, unuia doi, unuia un talant, "fiecăruia după propria putere" (Mt 25,15). A fost calculat că un singur talant corespundea salariului de circa douăzeci de ani de muncă: era un bun supraabundent, care pe atunci ajungea pentru toată viaţa. Iată începutul: şi pentru noi totul a început cu harul lui Dumnezeu - totul, întotdeauna, începe cu harul, nu cu forţele noastre - cu harul lui Dumnezeu care este Tată şi a pus în mâinile noastre atâtea bunuri, încredinţând fiecăruia diferiţi talanţi. Suntem purtători ai unei mari bogăţii, care nu depinde de câte lucruri avem, ci de ceea ce suntem: de viaţa primită, de binele care este în noi, de frumuseţea nesuprimabilă cu care ne-a înzestrat Dumnezeu, pentru că suntem imaginea sa, fiecare dintre noi este preţios în ochii săi, fiecare dintre noi este unic şi de neînlocuit în istorie! Aşa ne priveşte Dumnezeu, aşa ne simte Dumnezeu.

Cât de important este să ne amintim acest lucru: de prea multe ori, privind la viaţa noastră vedem numai ceea ce ne lipseşte şi ne plângem de ceea ce ne lipseşte. Atunci cedăm în faţa ispitei lui "măcar!...": măcar de-aş avea acel loc de muncă, măcar de-aş avea casa aceea, măcar de-aş avea persoane mai bune în jurul meu!... Însă iluzia lui "măcar" ne împiedică să vedem binele şi ne face să uităm talanţii pe care-i avem. Da, tu nu ai lucrul acela, ci ai lucrul acesta, şi "măcar" face în aşa fel încât uităm asta. Însă Dumnezeu ni i-a încredinţat pentru că îl cunoaşte pe fiecare dintre noi şi ştie de ce anume suntem capabili; are încredere în noi, în pofida fragilităţilor noastre. Are încredere şi în acel servitor care va ascunde talantul: Dumnezeu speră ca, în pofida fricilor sale, şi el să utilizeze bine ceea ce a primit. Aşadar, Domnul ne cere să folosim timpul prezent fără nostalgii pentru trecut, ci în aşteptarea activă a întoarcerii sale. Acea nostalgie urâtă, care este ca o simţire periculoasă, o simţire neagră care otrăveşte sufletul şi îl face să privească mereu înapoi, mereu la ceilalţi, însă niciodată la propriile mâini, la posibilităţile de munci pe care Domnul ni le-a dat, la condiţiile noastre..., precum şi la sărăciile noastre.

Ajungem astfel la centrul parabolei: este lucrarea servitorilor, adică slujirea. Slujirea este şi lucrarea noastră, aceea care face să rodească talanţii şi dă sens vieţii: de fapt, nu foloseşte pentru a trăi cel care nu trăieşte pentru a sluji. Trebuie să repetăm asta, să repetăm mult: nu foloseşte pentru a trăi cel care nu trăieşte pentru a sluji. Însă care este stilul slujirii? În evanghelie slujitorii buni sunt cei care riscă. Nu sunt atenţi şi precauţi, nu păstrează ceea ce au primit, ci îl folosesc. Pentru că bunul, dacă nu se investeşte, se pierde; pentru că măreţia vieţii noastre nu depinde de cât punem deoparte, ci de cât rod aducem. Câţi oameni petrec viaţa numai adunând, crezând că se simt bine mai mult decât să facă bine. Însă cât de goală este o viaţă care urmăreşte nevoile, fără a-i privi pe cei care au nevoie! Dacă avem daruri, este pentru a fi noi daruri pentru ceilalţi. Şi aici, fraţi şi surori, să ne punem întrebarea: eu urmez nevoile, numai, sau sunt capabil să privesc la cel care are nevoie? La cel care este în nevoie? Mâna mea este aşa [o întinde deschisă] sau aşa [o retrage închisă]?

Trebuie subliniat că slujitorii care investesc, care riscă, de patru ori sunt numiţi "credincioşi" (v. 21.23). Pentru evanghelie nu există fidelitate fără risc. "Însă, părinte, a fi creştin înseamnă a risca?" - "Da, dragule sau dragă, a risca. Dacă tu nu rişti, vei ajunge ca al treilea [servitor]: îngropând capacităţile tale, bogăţiile tale spirituale, materiale, totul". A risca: nu există fidelitate fără risc. A fi fideli faţă de Dumnezeu înseamnă a dedica viaţa, înseamnă a ne lăsa tulburate planurile de slujire. "Eu am acest plan, însă dacă slujesc...". Lasă să fie tulburat planul, tu slujeşte. Este trist atunci când un creştin joacă în apărare, alipindu-se numai de respectarea regulilor şi de respectarea poruncilor. Acei creştini "măsuraţi" care nu fac niciodată un pas în afara regulilor, niciodată, pentru că le este frică de risc. Şi aceştia, permiteţi-mi imaginea, aceştia care se îngrijesc aşa de ei înşişi încât să nu rişte niciodată, aceştia încep în viaţă un proces de mumificare a sufletului şi ajung mumii. Acest lucru nu este suficient, nu este suficient a respecta regulile; fidelitatea faţă de Isus nu înseamnă numai a nu comite greşeli, este negativ, acest lucru. Aşa se gândea slujitorul leneş din parabolă: lipsit de iniţiativă şi creativitate, se ascunde în spatele unei frici inutile şi îngroapă talantul primit. Stăpânul îl defineşte chiar "rău" (v. 26). Şi totuşi n-a făcut nimic rău! Da, însă n-a făcut nimic bine. A preferat mai degrabă să păcătuiască de omisiune decât să rişte să greşească. N-a fost credincios faţă de Dumnezeu, căruia îi place să se dăruiască; şi i-a adus ofensa cea mai rea: să redea darul primit. "Tu mi-ai dat asta, eu îţi dau asta", nimic mai mult. În schimb Domnul ne invită să intrăm în joc cu generozitate, să învingem teama cu curajul iubirii, să depăşim pasivitatea care devine complicitate. Astăzi, în aceste timpuri de incertitudine, în aceste timpuri de fragilitate, să nu irosim viaţa gândindu-ne numai la noi înşine, cu acea atitudine a indiferenţei. Să nu ne înşelăm spunând: "Câtă pace şi linişte!" (1Tes 5,3). Sfântul Paul ne invită să privim în faţă realitatea, să nu ne lăsăm infectaţi de indiferenţă.

Aşadar, cum trebuie să slujim conform dorinţelor lui Dumnezeu? Stăpânul explică asta slujitorului necredincios: "Trebuia să depui banii mei la bancheri, iar la venirea mea, aş fi retras ce este al meu cu dobândă" (v. 27). Cine sunt pentru noi aceşti "bancheri", în stare să procure o dobândă durabilă? Sunt săracii. Nu uitaţi: săracii sunt în centrul evangheliei; evanghelia nu se înţelege fără săraci. Săracii sunt însăşi personalitatea lui Isus, care fiind bogat s-a nimicit pe sine însuşi, s-a făcut sărac, s-a făcut păcat, sărăcia cea mai urâtă. Săracii ne garantează o retribuţie veşnică şi deja acum ne permit să ne îmbogăţim în iubire. Pentru că sărăcia cea mai mare care trebuie combătută este sărăcia noastră de iubire. Cea mai mare sărăcie care trebuie combătută este sărăcia noastră de iubire. Cartea Proverbelor laudă o femeie harnică în iubire, a cărei valoare este mai mare decât a perlelor; trebuie imitată această femeie care, spune textul, "îşi întinde mâna către cel sărac" (Prov 31,20): aceasta este marea bogăţie a acestei femei. Întinde-ţi mâna către cel care are nevoie, în loc să pretinzi ceea ce îţi lipseşte: astfel vei înmulţi talanţii pe care i-ai primit.

Se apropie timpul Crăciunului, timpul sărbătorilor. De câte ori, întrebarea pe care şi-o pun oamenii este: "Ce pot să cumpăr? Ce pot să am mai mult? Trebuie să merg în magazine ca să cumpăr". Să spunem celălalt cuvânt: "Ce pot să dau celorlalţi?". Pentru a fi ca Isus, care s-a dat pe sine însuşi şi s-a născut chiar în acea iesle.

Astfel ajungem la finalul parabolei: vor exista cei care vor avea din belşug şi cei care vor dedica viaţa şi vor rămâne săraci (cf. v. 29). Aşadar, la sfârşitul vieţii, va fi dezvăluită realitatea: va apune ficţiunea lumii, conform căreia succesul, puterea şi banii dau sens existenţei, în timp ce iubirea, aceea pe care am dăruit-o, se va evidenţia ca adevărata bogăţie. Acele lucruri vor cădea, în schimb iubirea se va evidenţia. Un mare părinte al Bisericii scria: "Aşa se întâmplă în viaţă: după ce a venit moartea şi s-a terminat spectacolul, toţi îşi scot masca bogăţiei şi a sărăciei şi pleacă din această lume. Şi sunt judecaţi numai pe baza faptelor lor, unii realmente bogaţi, alţii săraci" (Sfântul Ioan Gură de Aur, Discursuri despre Lazăr cel sărac, II, 3). Dacă nu vrem să trăim sărăcăcios, să cerem harul de a-l vedea pe Isus în cei săraci, de a-l sluji pe Isus în cei săraci.

Aş vrea să mulţumesc atâtor servitori credincioşi ai lui Dumnezeu, care nu fac să se vorbească despre ei, ci trăiesc aşa, slujind. Mă gândesc, de exemplu, la părintele Roberto Malgesini. Acest preot nu făcea teorii; pur şi simplu, îl vedea pe Isus în cel sărac şi sensul vieţii în a sluji. Ştergea lacrimi cu blândeţe, în numele lui Dumnezeu care mângâie. Începutul zilei sale era rugăciunea, pentru a primi darul lui Dumnezeu; centrul zilei era caritatea, pentru a face să rodească iubirea primită; finalul, o mărturie limpede a evangheliei. Acest om a înţeles că trebuia să întindă mâna sa către mulţii săraci pe care îi întâlnea zilnic, pentru că în fiecare dintre ei îl vedea pe Isus. Fraţi şi surori, să cerem harul de a nu fi creştini prin cuvinte, ci prin fapte. Pentru a aduce rod, aşa cum doreşte Isus. Aşa să fie.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 398.