Papa Francisc: Sfânta Liturghie în comemorarea tuturor credincioşilor răposaţi (Biserica de la Colegiul Pontifical Teutonic "Santa Maria in Camposanto", luni, 2 noiembrie 2020)

Iob înfrânt, ba chiar, terminat în existenţa sa, din cauza bolii, cu pielea smulsă, aproape să moară, aproape fără carne, Iob are o certitudine şi spune: "Eu ştiu că răscumpărătorul meu este viu şi că, în cele din urmă, se va ridica peste ţărână" (Iob 19,25). În momentul în care Iob este mai jos, jos, jos, există acea îmbrăţişare de lumină şi căldură care îl asigură: Eu îl voi vedea pe Răscumpărătorul. Cu aceşti ochi îl voi vedea. "Eu îl voi vedea şi ochii mei îl vor privi, şi nu altcineva" (Iob 19,27).

Această certitudine, în momentul tocmai aproape final al vieţii, este speranţa creştină. O speranţă care este un dar: noi nu putem s-o avem. Este un dar pe care trebuie să-l cerem: "Doamne, dă-mi speranţa". Există atâtea lucruri urâte care ne fac să disperăm, să credem că totul va fi o înfrângere finală, că după moarte nu există nimic... Şi glasul lui Iob revine, revine: "Eu ştiu că răscumpărătorul meu este viu şi că, în cele din urmă, se va ridica peste ţărână! [...] Eu îl voi vedea, eu însumi", cu aceşti ochi.

"Speranţa nu înşală" (Rom 5,5), ne-a spus Paul. Speranţa ne atrage şi dă un sens vieţii noastre. Eu nu văd lumea de dincolo, însă speranţa este darul lui Dumnezeu care ne atrage spre viaţă, spre bucuria veşnică. Speranţa este o ancoră pe care noi o avem din cealaltă parte, şi noi, prinşi de funie, ne susţinem (cf. Evr 6,18-20). "Eu ştiu că răscumpărătorul meu este viu şi eu îl voi vedea". Şi asta, a o repeta în momentele de bucurie şi în momentele urâte, în momentele de moarte, să spunem aşa.

Această certitudine este un dar al lui Dumnezeu, pentru că noi nu vom putea avea niciodată speranţa cu forţele noastre. Trebuie s-o cerem. Speranţa este un dar gratuit pe care noi nu-l merităm niciodată: este dat, este dăruit. Este har.

Şi după aceea, Domnul confirmă asta, această speranţă care nu înşală: "Tot ce-mi dă Tatăl va veni la mine" (In 6,37). Acesta este scopul speranţei: a merge la Isus. Şi "pe cel care vine la mine nu-l voi da afară, căci m-am coborât din cer nu ca să fac voinţa mea, ci voinţa celui care m-a trimis" (In 6,37-38). Domnul care ne primeşte acolo, unde este ancora. Viaţa în speranţă înseamnă a trăi aşa: agăţaţi, cu funia în mână, puternic, ştiind că ancora este acolo. Şi această ancoră nu înşală, nu înşală.

Astăzi, cu gândul la atâţia fraţi şi surori care au plecat, ne va face bine să privim cimitirele şi să privim sus. Şi să repetăm, ca Iob: "Eu ştiu că răscumpărătorul meu este viu şi eu îl voi vedea, eu însumi, ochii mei îl vor privi şi nu altcineva". Şi aceasta este forţa care ne dă speranţa, acest dar gratuit care este virtutea speranţei. Domnul să ne-o dea nouă tuturor.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 473.