"Visul lui Iosif" (1645 sau 1646) Rembrandt foto: Wikimedia

Moment liric: "Dor şi vis nemăsurat"

Plâns-au norii-ngenuncheaţi

La patul visului hoinar,

Din depărtări adus-au fraţi

Ce s-au pornit să plângă iar.

Visu-i bolnav de multă vreme

De dorul urcat pe-o cărare,

Somnul nu-i mai prinde gene,

Privirea-i zăvorâtă-n zare.

Plânge cărarea despletită,

Crescut-au ierburi ne-ntrebate,

Oftează coasa ruginită

La braţele-n pământ lăsate.

Şi frunzele îngălbenite

Din ramuri toate se desprind

Îmbrăţişând îndrăgostite

Pământul rece şi flămând.

Lumina-i palidă şi tace

Priveşte toate, se-nfioară,

Şi timpul, care-acuma zace,

Prin poarta vieţii se strecoară.

Înlăcrimat este tot dealul

Căci pasul e de mult plecat,

Nestăvilit rămâne valul

De amintiri înmiresmat.

Şi visul hoinar mă-ntreabă:

- Pe unde eşti, cum o mai duci?

Iar doru-mi răspunde degrabă:

- E-aici cu tine, la răscruci...

Privesc atent, nu văd nimic,

Norii continuă să plângă,

Din amintire-un ochi ridic,

Iar lacrima n-o simt nătângă.

Aici tot satul se-odihneşte,

E pusă-n dormitor alarma,

Până când Cel ce ne iubeşte

Suna-va însufleţindu-şi goarna.

Atunci porni-vom împreună

Cu vise, doruri împlinite,

Spre Cel ce, iată, ne adună

Pe plaiuri veşnic înverzite...

Emil Bejan

lecturi: 510.