Consideraţie la solemnitatea Tuturor sfinţilor - Anul A - 2020

Ap 7,2-4.9-14; Ps 24; 1In 3,1-3; Mt 11,28; Mt 5,1-12a

"Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă" (Mt 11,28).

Celebrarea solemnităţii Tuturor Sfinţilor ne invită să ne ridicăm ochii credinţei şi să privim spre paradis, acolo unde toate cele trei Persoane divine stau cu braţele întinse spre noi şi ne spun fiecare: "Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă!" (Mt 11,28).

Iar Biserica ne spune şi ea: Priviţi spre această mulţime fără număr din toate neamurile, triburile, popoarele şi limbile care stau în picioare în faţa tronului şi în faţa mielului, îmbrăcaţi cu haine albe spălate în sângele Mielului, cu ramuri de palmier în mâini şi strigă cu glas puternic: "Mântuirea aparţine Dumnezeului nostru, cel care şade pe tron, şi Mielului" (Ap 7,9-10).

Într-adevăr, să privim la Sfântul Augustin din Hipona (354-430), un păcătos ca şi noi, privind spre această mulţime nenumărată ajunsă în paradis, şi a zis: "Dacă atâţia şi atâtea au putut ajunge în paradis, eu de ce nu aş putea?" Şi a putut şi el, iar acum este în paradis! Luminat de Cuvântul meu rostit de Paul din Tars în Biblie: "Noaptea aproape a trecut, se apropie ziua. Să ne dezbrăcăm, dar, de faptele întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să trăim frumos, ca în timpul zilei, nu în chefuri şi în beţii; nu în curvii şi în fapte de ruşine; nu în certuri şi în pizmă; ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Cristos şi nu purtaţi grijă de firea pământească, pentru ca să-i treziţi poftele" (Rom 13,12-14) şi de cel al lui Ioan: "Nimic întinat nu va intra în paradis, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună; ci numai cei scrişi în Cartea Vieţii Mielului" (Ap 21,27), Augustin de Hipona şi mulţi alţi oameni ca el şi-au conformat viaţa după acest cuvânt şi au reuşit să-şi ocupe un loc în paradis, unde: "Cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut" (Ap 21,3-4).

Biblia ne spune că cele Trei Persoane Divine sunt sfinte şi că sfinţenia este o calitate care îi aparţine în primul rând lui Dumnezeu (cf. Ex 39,30; Zah 14,20). Isus Cristos i s-a adresat lui Dumnezeu Tatăl prin apelativul "Tată sfânt" (In 17,11). Despre îngerii din ceruri se spune că îl aclamă cu: "Sfânt, sfânt, sfânt este Dumnezeu al armatelor", atribuindu-i astfel sfinţenia şi curăţenia în sens absolut. (Is 6,3; Ap 4,8; Evr 12,14). Apoi, Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, este, într-un sens special, Sfântul lui Dumnezeu (cf. Gen 3,14; Mc 1,24; Lc 4,34). Starea de sfinţenie o are din veşnicie ca Persoană divină. El şi-a păstrat sfinţenia chiar şi când s-a întrupat cu firea omenească (cf. Lc 1,35), rămânând sfânt şi egal cu Tatăl său din ceruri (In 1,1; 8,29; Mt 11,27). El a fost singurul "Om" care şi-a păstrat perfectă starea de sfinţenie, fără să păcătuiască, şi care la sfârşitul vieţii sale pământeşti a fost găsit "loial, fără răutate, neîntinat, despărţit de păcătoşi" (cf. In 8,46; 14,30; Evr 7,26). Deşi s-a încărcat cu firea şi păcatele oamenilor, el a rămas drept pe baza propriilor merite (cf. Rom 5,18). Duhul Sfânt este numit şi el "Duhul Sfinţeniei" (cf. Ps 51,11; Lc 11,13; Rom 1,4; Ef 1,13). De aceea când întâlneşte păcatul se întristează, se mâhneşte şi pleacă (cf. Ez 11,23; Ef 4,30, 1Tes 5,19).

Cuvântul "sfânt" în Biblie desemnează fiinţa inefabilă a lui Dumnezeu, dar în acelaşi timp mai desemnează şi fericirea lui Dumnezeu, iubirea lui Dumnezeu, harul lui Dumnezeu pe care el vrea să-l împartă cu toate creaturile sale şi într-un mod cu totul special cu omul pe care l-a plămădit după chipul şi asemănarea sa (cf. Gen 1,26-27). L-a plămădit astfel pe om pentru că Dumnezeu a voit să-i dea: prietenia sa, caracterul său, sfinţenia sa, fericirea sa, starea sa, paradisul său şi ospăţul său, în ciuda păcatului în care omul a căzut. Găsind o cale de mântuire pentru omul atras în păcat de diavol şi invidia lui (cf. Gen 3,1-7; Înţ 2,24), la împlinirea timpului, Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său născut din femeie şi să primim înfierea (cf. Gal 4,4), ca să ridice povoara păcatului de pe noi, oamenii (cf. In 1,29), dar şi de pe întreaga creaţie pe care o aveam în administraţie în momentul păcatului (cf. Rom 8,19-23), să ne configurăm cu el, omul cel nou, până la atingerea staturii sale (cf. Ef 4,13) pentru ca Duhul Sfânt să poată revărsa asupra noastră viaţa şi dragostea lui divină (cf. Rom 5,5; 8,11).

Toţi creştinii, în virtutea Botezului, au primit o demnitate egală înaintea Domnului şi sunt uniţi de aceeaşi vocaţie, care este aceea a sfinţeniei şi implicit cea a bucuriei, a nunţii veşnice şi a ospăţului veşnic. Sfinţenia şi toate celelalte binecuvântări care decurg din ea, din care acum noi ştim numai că suntem "copii ai lui Dumnezeu, dar nu s-a arătat încă ce vom fi; dar ni se spune că, atunci când se va arăta Isus, vom fi asemenea lui, pentru că îl vom vedea aşa cum este. Oricine are această speranţă în el devine curat, aşa cum el este curat" (1In 3,2-3). Deci, sfinţenia şi toate câte le implică ea, nu este o prerogativă numai a câtorva persoane: sfinţenia este un dar oferit tuturor oamenilor, fără excepţie, şi, prin urmare, constituie caracterul distinctiv al fiecărui creştin. Sfinţenia şi toate fericirile care decurg din ea nu este ceva pe care ne-o procurăm noi înşine, pe care o obţinem cu calităţile şi abilităţile noastre. Sfinţenia este un dar, este darul pe care ni-l dă Dumnezeu prin Domnul Isus, când ne ia cu el şi ne îmbracă cu el însuşi, ne face ca el. În Scrisoarea către Efeseni, Apostolul Paul afirmă că "Cristos a iubit Biserica şi s-a dat singur pentru ea, ca să o sfinţească" (Ef 5,25).

Omul este făcut după chipul lui Dumnezeu (cf. Gen 1,26). Vrăbiile nu sunt după chipul lui. Despre om se spune că este scump înaintea lui Dumnezeu mai mult decât multe vrăbii (cf. Mt 10,31), şi de mai mare preţ decât aurul curat, şi mai scump decât aurul din Ofir (cf. Is 13,12; 43,4), de aceea şi firele de păr din cap ne sunt numărate (cf. Mt 10,30). Măsura aprecierii omului de către Dumnezeu este arătată în faptul că el se identifică cu omul. Căci cel ce se atinge de voi se atinge de lumina ochilor lui (cf. Zah 2,8), sau "ori de cate ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai mei, mie mi le-aţi făcut" (Mt 25,40). Apoi faptul că Dumnezeu a plătit un preţ atât de mare spre a-l mântui pe om este pentru creştin un indiciu despre valoarea pe care i-o dă Dumnezeu (cf. 1Pt 1,18-19). De aceea putem fi încrezători că Dumnezeu este interesat de tot ce îl priveşte pe om.

În ce constă sfinţenia lui Dumnezeu? Ar părea o întrebare grea de răspuns, dar ne ajută pericopa evanghelică de astăzi, unde ni se arată dragostea reciprocă a Persoanelor divine şi dragoste grijulie faţă de creaţia sa şi mai ales faţă de coroana creaţiei sale omul căzut, dar creat după chipul şi asemănarea sa (cf. Gen 1,26). Fericirile ne spun că în Persoana lui Isus: "Dumnezeu, măcar că era bogat, s-a făcut sărac pentru voi, pentru ca, prin sărăcia lui, voi să vă îmbogăţiţi" (2Cor 8,9). În Isus, Dumnezeu a plâns pentru cei care mor şi mai ales pentru cei care îi refuzau mântuirea (cf. In 11,35; Mt 23,37; Lc 13,34). În Isus, Dumnezeu, a fost blând cu cei păcătoşi, mergând în întâmpinarea lor (cf. Lc 15,20), primindu-i şi stând la masă cu ei (cf. Lc 15,2) şi chemându-i la mântuire (cf. Mt 9,13; Mc 2,17; Lc 5,32). În Isus, Dumnezeu, le-a făcut oamenilor dreptate în confruntarea cu cei trei duşmani ai lui de la început: diavolul, moartea şi lumea, biruindu-i pentru noi (cf. 1Cor 15,25). În Isus, Dumnezeu a fost milostiv, s-a îndurat de noi şi a purtat toate neputinţele şi bolile noastre (cf. Mt 8,17). În Isus, Dumnezeu ne-a iubit curat şi fără vicleşug (cf. 1Pt 2,22). În Isus, Dumnezeu ne-a adus pacea cu sine, cu noi înşine, cu semenii, cu natura înconjurătoare, el devenind "Pacea noastră" (cf. Ef 2,14). În Isus, Dumnezeu, de dragul nostru, s-a lăsat a persecutat şi chiar ucis, pentru ca noi să-i devenim o sămânţă de urmaşi şi să dobândim o viaţă nouă şi fericită (cf. Is 53,1-10).

În toată Biblia răsună chemarea lui Dumnezeu că unul fiecare din noi oamenii: "Fiţi sfinţi, căci eu sunt sfânt, eu, Domnul Dumnezeul vostru (Lev 19,2; 1Pt 1,15). Când Domnul ne invită să devenim sfinţi, trebuie să ştim că el nu ne cheamă la ceva greu, trist. Departe de asta! Este o invitaţie la a ne împărtăşi bucuria sa, dar şi o invitaţie de a trăi şi de a-i oferi cu bucurie fiecare moment al vieţii noastre, făcându-l în acelaşi timp să devină şi un dar de dragoste pentru oamenii din jurul nostru. Dacă înţelegem acest lucru, totul se schimbă şi capătă un sens nou, un sens frumos, un sens începând cu lucrurile mărunte din fiecare zi.

Conform Fericirilor (cf. Mt 5,1-12), sfinţii l-au urmat şi imitat pe Isus cel sărac în duh, pe Isus cel mâhnit de păcatele oamenilor, pe Isus cel blând faţă de toţi, pe Isus cel flămând şi însetat de dreptate, pe Isus cel milostiv ca Tatăl din ceruri, pe Isus curat cu inima, pe Isus făcător de pace, pe Isus cel persecutat din cauza dreptăţii. Despre sfinţi cântă şi psalmul responsorial de astăzi: "Aceasta este generaţia celor care caută faţa ta, Doamne" (Ps 24,6).

Toate fericirile sunt cuprinse în prima: "Fericiţi sunt cei săraci în duh, căci a lor este împărăţia cerurilor" (Mt 5,3). Mai exact, cheia sfinţeniei este a-l imita pe el cel "sărac în inimă". Iar a fi sărac în inimă se traduce în a proceda ca el: Reacţionând cu blândeţe umilă. Ştiind să plângi cu ceilalţi. Căutând dreptate cu foame şi sete. A privi şi a acţiona cu milă. Păstrând inima curată de tot ce murdăreşte dragostea. Semănând pace în jurul nostru. Acceptând calea evangheliei în fiecare zi, chiar dacă aceasta ne provoacă probleme. Făcând lucrările lui Dumnezeu.

A fi sfânt mai înseamnă şi să te retragi de la rău şi să te dedici binelui. A fi sfânt înseamnă o viaţă departe de calea păcatului, dar şi o viaţă activă în favoarea binelui. Un creştin nu poate să fie decât sfânt, iar în momentul când încetează să fie sfânt nu mai este un creştin. De aceea nici Biserica nu poate să fie decât sfântă. Sfinţenia este un imperativ al vieţii noastre creştine, căci apostolul spune: "Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţenia, fără de care nimeni nu-l va vedea pe Domnul!" (Evr 12,14).

Prin porunca iubirii de Dumnezeu şi de aproapele, Isus ne învaţă să alinăm cât de multă durere putem, atât în lumea de aici, cât şi în cea viitoare. Iar în Romani 8,22-23, ne învaţă să nu ne speriem de suferinţă, căci ea face parte din planul sfinţeniei: "Dar ştim că, până în ziua de azi, toată firea suspină şi suferă durerile naşterii. Şi nu numai ea, dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru". Niciuna din promisiunile lui Dumnezeu nu ne spune că ne va păzi de suspinul durerii, în schimb, ele ne ţin gemetele în control, pentru ca acestea să nu ne ducă la disperare şi amărăciune. Aceste promisiuni schimbă lucrurile fără sens şi nefericirea în aşteptarea gloriei.

Sfinţii sunt oamenii care au spus zilnic: "Doamne, voiesc ceea ce voieşti tu, voiesc pentru că voieşti tu, voiesc cum voieşti tu, voiesc cât timp voieşti tu. Doresc ca gândurile mele să fie îndreptate către tine, cuvintele mele să fie despre tine, faptele mele după tine iar suferinţele mele pentru tine". Dumnezeu ne cheamă la acest de a trăi prin sacramentul Botezului prin care am fost "renăscuţi" la viaţa nouă în Cristos. Sfinţenia este trăirea coerentă a tainei Botezului.

Léon-Marie Bloy (1846-1917), un scriitor creştin francez, spunea: "Nu există în lume decât o singură tristeţe şi anume aceea de a nu fi sfinţi!" Sfânta Tereza de Calcutta (1910-1997) spunea şi ea: "Sfinţenia nu e un lux, este o necesitate!" Sfântul preot Luigi Orione (1872-1940): "Cea mai mare caritate care i se poate face lui Dumnezeu este să-i dăruim un suflet: şi cea mai mare caritate care se poate face unui suflet şi să-i dăruim lui Dumnezeu".

Iată povestea unui tânăr polonez, novice al comunităţii religioase din Don Orione, Michal Los (+17/06/2019), internat în secţia de oncologie din Varşovia în faza terminală, care cu o lună înainte de moartea sa, şi-a exprimat dorinţa de a deveni preot mai devreme: "Să fii şi mai unit cu Cristos" şi să-l poţi sluji pe deplin pe pământ, înainte de a pleca în cer. După ce a primit dispensa de la pontif, joi, 23 mai, a fost hirotonit preot de către episcopul auxiliar al Varşoviei, Monseniorul Marek Solarczyk. Unul dintre preoţii prezenţi a subliniat că "în ciuda suferinţei extreme a condiţiei sale, noul preot a arătat pace intensă şi credinţă puternică, semne inconfundabile ale prezenţei Duhului Sfânt". Duminică, 26 mai, Don Michal a dorit să sărbătorească prima Sfântă Liturghie, întins pe patul camerei sale de spital, înconjurat nu numai de mulţi prieteni, rude şi fraţi, ci şi de mulţi bolnavi care au venit pentru a primi o binecuvântare şi cuvinte de mângâiere în Domnul. La sfârşitul sărbătorii, Don Michal a vrut să se justifice spunând: "Nimic nu mă poate separa vreodată de dragostea lui Cristos Isus!" Luni, 17 iunie 2019, cu câteva minute înainte de sunetul clopotului de la prânz, Don Michal, în vârstă de doar 31 de ani, s-a întors la Tatăl. Pe "cartea sfântă" a hirotoniei sale, părintele Michal a scris: "Ca un bun ostaş al lui Isus Cristos, suferă cu mine" (2Tm 2,3), arătând astfel uniunea profundă creată între el şi Domnul pe cruce, oferind lumii mărturia pe care toţi oamenii o aşteaptă: certitudinea că după moarte există un paradis care îi aşteaptă.

Carlo Acutis (1991-2006) a fost un adolescent al timpului nostru, asemănător cu mulţi alţii. Angajat la şcoală, printre prieteni, un mare iubitor de computere personale. În acelaşi timp, a fost un mare prieten al lui Isus Cristos, a participat în fiecare zi la Euharistie şi s-a încredinţat Fecioarei Maria. A murit la 15 ani de leucemie fulminantă, şi-a oferit viaţa pentru papa şi pentru Biserică. Povestea sa a stârnit o profundă admiraţie din partea celor care l-au cunoscut.

Sfinţii spuneau: "Doamne, ajută-mă să mor pentru mine însumi şi să trăiesc numai pentru tine!" "Sfinţenia împodobeşte casa ta, Doamne, în vecii vecilor" (Ps 93,5). Trebuie să fim sfinţi pentru că aceasta este singura dovadă că avem o credinţă mântuitoare în Domnul nostru Isus Cristos!

Prin sfinţii ei, Biserica ne spune astăzi: veniţi, vă putem ridica, vă putem vindeca rănile, vă putem slăbi chingile şi vă putem ajuta să deveniţi cine sunteţi, copiii minunaţi ai lui Dumnezeu, vă putem ajuta să descoperiţi imensa putere a sfinţeniei care ne-a fost dată de a deveni fericiţi veşnic! Amin!

Pr. Ioan Lungu

* * *

Predici la Radio Iaşi: Toţi Sfinţii

lecturi: 597.