Consideraţie la duminica a 30-a de peste an - Anul A - 2020

Ex 22,20-26; Ps 18; 1Tes 1,5c-10; In 14,23; Mt 22,34-40

Un învăţat al Legii, ca să-l pună la încercare, l-a întrebat: "Învăţătorule, care poruncă este cea mai mare în Lege?" (Mt 22,35-36).

Tot ceea ce am pierdut prin păcatul lui Adam, privilegiile şi binecuvântările paradisului, pot fi recâştigate de orice om, dar numai într-un singur fel, prin Isus Cristos! Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, este cea mai importantă persoană din acest univers, este cea mai importantă persoană care a păşit vreodată pe pământul acesta. De aceea, de modul în care noi ne raportăm la Isus Cristos depinde viitorul nostru veşnic. Viitorul fiecărui om de pe acest pământ, oamenii care au fost, care sunt şi care vor fi, vor depinde ca şi destin veşnic de modul cum s-au raportat la persoana lui Isus Cristos. Într-o zi nu vor fi întrebaţi ce au realizat, unde au locuit, ce bunuri am avut, dar vor fi întrebaţi: "Ce aţi făcut cu Isus Cristos şi cum v-aţi raportat la el?" De aceea depinde modul în care te apropii de el.

În duminica aceasta, ca şi în duminicile trecute, vom vedea cum diferiţi oameni, din diferite categorii sociale, cu gândire diferită, cu pregătiri diferite, de teologii diferite, s-au apropiat de Isus Cristos. Iar noi, privind la ei, suntem chemaţi să învăţăm şi să înţelegem cum trebuie şi cum nu trebuie să ne apropiem de Isus Cristos. În pericopa evanghelică de astăzi toţi au ceva în comun: se apropie de Isus Cristos, dar toţi se apropie într-un mod greşit: ca să-l pună la încercare pe Isus, ca să-l ia în râs pe Isus şi ca să-i caute pricină de moarte lui Isus. Mulţi s-au apropiat astfel de Isus în decursul istoriei până în ziua de astăzi.

Mai mare tragedie decât să nu-l cunoşti pe Isus este să trăieşti în preajma lui, auzind învăţătura lui, văzând minunile şi puterea lui şi să nu cunoşti cine este el şi ceea ce poate face el pentru tine şi pentru fiecare om în parte. Nu este suficient să ne apropiem de el, căci şi diavolii şi vrăjmaşii s-au apropiat de el, ci contează cum ne apropiem de el. Tragedia este că, de două mii de ani încoace, mulţi se apropie ca fariseii, ca să-l ispitească, ca saduceii, ca să-l ia în râs, sau ca irodianii, ca să-l dea la moarte, şi doar puţini sunt cei care se apropie de el cu inima deschisă şi sinceră.

Înainte de toate observăm în acest capitol, Matei 22, figura negativă a "omului făţarnic", adică a celui care mimează religia şi bunăvoinţa, dar trăieşte ispitind pe Dumnezeu, "care nu poate fi ispitit şi nu ispiteşte pe nimeni" (cf. Iac 1,13). După fariseii şi irodienii "îmbătrâniţi în rele", după saduceii zeflemişti care iau în râs adevărul învierii asemenea păgânilor din areopagul din Atena, care sunt "bătuţi" de Isus pe terenul Scripturilor de unde Domnul le demonstrează public rătăcirea, vrăjmaşii lui Mesia şi ai adevărului divin trec din nou la atac perfid, ispitindu-l ca, enunţând cea mai mare poruncă din Lege, să-şi mărturisească indirect dumnezeirea proprie şi astfel să-l poată acuza de blasfemie şi să-l dea la moarte, căci el "om" fiind se declară egal cu Dumnezeu. Însă ei primesc drept răspuns un rezumat perfect al întregii Legi care-i condamnă pe ei fără drept de apel.

Poruncile pe care trebuiau să le împlinească evreii pe vremea lui Isus erau multe şi încurcate. Erau 613 porunci, dintre care 365 de interdicţii: "să nu faci". Exact câte zile are anul. Iar 248 erau pozitive: "să faci". Exact câte oase are corpul uman, după ştiinţa anatomică la vremea aceea. Era necesară o ierarhie a valorilor, o simplificare spre a se şti ce este mai important şi ce este mai puţin important. Isus face această sinteză a celor 613 Legi evreieşti şi a miilor de legi păgâneşti care există în toată lumea, punând pe primul loc iubirea lui Dumnezeu, iar alături organic legată de ea, iubirea faţă de aproapele, arătând că nu poate exista una fără cealaltă, căci prezenţa uneia o implică şi pe cealaltă, iar absenţa uneia implică şi absenţa celelalte: "Cine nu-l iubeşte pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-l vede" (cf. 1In 4,20), căci Domnul a zis: "Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău! Aceasta este cea mai mare şi cea dintâi poruncă. Iar a doua este asemenea acesteia: «Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!» În aceste două porunci este cuprinsă toată Legea şi Profeţii" (Mt 22,37-40).

Toţi aceşti oameni fără teamă de Dumnezeu s-au apropiat fariseic şi cu gândul rău de a-l da la moarte pe Isus, dar Isus ca un mântuitor iubitor le răspunde la perfidia şi răutatea lor cu învăţături divine şi mântuitoare menite să le schimbe optica îngustă şi să-i fericească veşnic.

Îl iubim pe Dumnezeu pentru că el ne-a creat, suntem ai lui (cf. Ps 103,3), ne-a răscumpărat prin Cristos (cf. Gal 3,13) şi ne-a pregătit prin acelaşi Isus Duhul Sfânt un loc în paradis alături de el (cf. In 14,23; Ap 3,20).

Am să explic ceea ce înseamnă dragostea faţă noastră faţă de Dumnezeu, redând o legendă. În ziua a şaptea, după ce închisese creaţia sa foarte bună (cf. Gen 1,31), Dumnezeu a hotărât că era timpul pentru sărbătoarea în cinstea sa. Toate creaturile s-au străduit să-i aducă şi să-i ofere Creatorului câte ceva din ceea ce aveau mai scump şi mai frumos, ca recunoştinţă. Astfel: veveriţele i-au adus nuci şi alune; iepuraşii i-au adus morcovi şi rădăcini dulci; oile i-au adus lână moale şi caldă; vacile i-au adus lapte spumos, şi smântână etc. Îngerii cântau fericiţi în jurul tronului... Omul aştepta să-i vină rândul, dar era îngrijorat: "Oare, eu ce aş putea să-i dăruiesc lui Dumnezeu ca să-i placă?" Înaintea lui erau florile care-i dădeau mireasma şi culorile vii, albinele care-i dădeau mierea lor dulce, până şi elefanţii îi aduceau apă limpede şi rece în trompele lor, ca să-l răcorească. Omul s-a aşezat la coada ultimului rând şi se tot frământa şi când, în sfârşit, i-a venit şi lui rândul, a făcut ceea ce nu mai făcuse nici o altă creatură: ajuns în faţa tronului lui Dumnezeu, a sărit pe genunchii lui, l-a îmbrăţişat şi i-a spus: "Te iubesc!" Chipul lui Dumnezeu s-a luminat şi toată creaţia a înţeles că omul i-a făcut lui Dumnezeu cel mai frumos dar. Toate creaturile au izbucnit într-un cântec minunat: "Aleluia!"

Legea dragostei faţă de aproapele ca reflex al poruncii iubirii de Dumnezeu exista şi în Vechiul Testament, numai că oamenii lipsiţi de lumina Duhului Sfânt nu ştiau a o citi şi a o trăi. Prima lectură de astăzi (cf. Ex 22,20-26) ne spune că evreii aveau datoria de se purta cu compasiune faţă de străinii din ţara lor pentru faptul că şi ei au fost străini într-o ţară străină. De asemenea, trebuiau să se poarte cu omenie faţă de văduve şi orfani. Nu aveau voie să se perceapă dobândă asupra banilor împrumutaţi. Pentru încălcări ale Legii, erau numiţi oameni care să aplice pedepse, dar în cazul călcării iubirii faţă de aproapele, Dumnezeu însuşi aplica pedepse celor vinovaţi. Aceasta poruncă a iubirii faţă de aproapele, izvorâtă din porunca iubirii faţă de Dumnezeu, nu s-a schimbat, ea rămânând aceeaşi până în ziua de azi; fiind reafirmată de Isus Cristos, ea continuă să aibă în vedere pe toţi oamenii, începând cu cei aflaţi în suferinţe şi nevoi, începând cu văduvele, bătrânii, bolnavii, orfanii, străinii şi săracii, în care trebuie să-l vedem pe Cristos (cf. Mt 25,40) sau pe îngerii săi (cf. Gen 18,3; Evr 13,2).

Dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de om cuprinde din totdeauna sfera religiei adevărate, exact ceea ce avuseseră în vedere Moise, proorocii, Mântuitorul şi apostolii. Ar trebui să ne gândim adesea la cuvintele acestea: "Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi!" Ar trebui să ne gândim cât de mult ne iubim pe noi înşine, cât de multe din activităţile noastre se concentrează asupra asigurării de confort şi îngrijire maximă pentru noi înşine. Apoi trebuie să încercăm să ne imaginăm cum ar fi dacă am revărsa aceasta dragoste şi asupra semenilor noştri. Şi, făcând un pas mai departe, ar trebui să trecem la acţiune şi să punem în practică acest lucru. Părintele Agaton (sec. IV) zicea: "Dacă aş putea găsi un lepros, să-i dau trupul meu şi eu să-l iau pe al lui, aş fi tare fericit!" Aceasta este iubirea desăvârşită faţă de viaţa trupească a aproapelui. Un asemenea comportament nu este natural, nu vine de la sine, ci este supranatural. Numai cei care au fost născuţi din nou pot să-l facă şi chiar şi atunci numai când îi permit lui Cristos să realizeze acest lucru prin ei.

De ce trebuie să-l iubim pe aproapele ca pe noi înşine? Răspunsul ni-l dă sfânta Scriptură, unde ni se spune că Dumnezeu şi-a pus chipul şi asemănarea în oameni (cf. Gen 1,26-27), că Isus s-a făcut fratele nostru prin întrupare (cf. In 1,14), iar Duhul Sfânt revarsă toată dragostea divină asupra tuturor oamenilor (cf. Rom 5,5). De aceea, cine iubeşte omul, iubeşte chipul lui Dumnezeu şi lucrarea lui divină din el. Când noi îl vom iubi pe aproapele pentru că seamănă cu Dumnezeu, că Isus s-a făcut fratele lui prin întrupare, iar Duhul Sfânt revarsă iubirea divină peste toţi, atunci iubirea noastră faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele sunt adevărate.

Lady Florence Garvagh (1851-1926), o britanică, ne este exemplu în acest sens, văzându-l pe Isus în orice soldat aflat în dificultate, căci pentru meritele câştigate în forul Crucii Roşii din timpul Primului Război Mondial (28 iulie 1914 - 11 noiembrie 1918), a fost decorată cu Ordinul Imperiului Britanic. Ocupaţia ei a fost de a expedia pachete cu ajutoare soldaţilor, sub gloanţe. Un soldat i-a trimis următoarea scrisoare: "Dumnezeu să vă răsplătească pentru multele fapte de caritate pe care le-aţi făcut. Noi nu ne vom întâlni niciodată în viaţa de pe acest pământ, dar rugăciunea mea este aceasta, ca atunci când Lady Florence va trece în lumea cealaltă, să audă spunându-i-se din partea Mântuitorului: «Ceea ce ai făcut celor mai mici fraţi ai mei, mie mi-ai făcut. Intră în bucuria Tatălui meu» (cf. Mt 25,34-40)!"

Lectura a doua, de acum din Noul Testament, când Duhul Sfânt cu lumina lui era de acum revărsat asupra Bisericii, ne ajută să facem un pas înainte. Pornind de la trebuinţele trupeşti ale omului, trebuinţe care se văd cu ochiul liber, să trecem la trebuinţele sufleteşti ale omului, care se văd numai cu ochiul credinţei. Astfel, la dragostea faţă de viaţa trupească a aproapelui, trebuie adăugată şi dragostea faţă de sufletul lui, faţă de mântuirea lui, mântuire care este rod al pătimirilor, morţii şi învierii lui Cristos. "Nemărginita mărime a puterii lui Dumnezeu faţă de noi, care credem", a fost demonstrată în învierea lui Cristos, în înălţarea sa, în aşezarea sa la dreapta Tatălui deasupra tuturor vrăjmaşilor săi (cf. Ef 1,19-21). Iar această vestea bună a mântuirii trebuie să ajungă la aproapele nostru: prin cuvântul vestit, prin părăsirea idolilor şi a păcatului, prin exemplul vieţii noastre, aşa cum ne spune Sfântul Paul (cf. 1Tes 1,5-10).

În anul 288 după Cristos, episcopul Hermon al Ierusalimului (+ 314) a pregătit 40 de misionari pe care i-a trimis în diferite ţări ca să predice evanghelia. Unul din ei, numit Efrem, a ajuns până în părţile Dobrogei, unde a devenit episcop de Tomis. Autorul cărţii Martirii crucii spune că el a predicat mai bine de zece ani în Goţia, pământul românesc de astăzi ce pe acea vreme era ocupat de goţi. Această arată că Hermon a avut la inimă lucrarea sfânta şi că a fost gata să instruiască şi pe alţii.

Noi când am vorbit ultima dată cuiva despre milostivirea lui Dumnezeu arătată nouă prin Cristos şi Duhul Sfânt?

Toţi creştinii sunt misionari în virtutea Botezului primit şi toţi trebuie să se simtă onoraţi de Dumnezeu când trebuie să se jertfească pe ei înşişi pentru mântuirea aproapelui, ca acel "bambus" dintr-o poveste africană care, tăiat în două, a slujit Regelui cerurilor ca un canal pentru a iriga grădina sa, noi, creştinii, pentru a iriga Biserica sa cu adevărul iubirii şi al mântuirii. Unii dintre misionari, prinşi şi aruncaţi în temniţe cu lanţuri la mâini şi la picioare, ca un misionar arestat şi devenit martir în China, chiar în carceră şi în lanţuri fiind, începeau şi sfârşeau ziua umblând, pentru a-i cânta lui Isus cu lanţurile lor. Iar mulţi dintre cei care auzeau clinchetul lanţurilor lor sau povestea vieţii lor de iubire pentru Dumnezeu şi aproapele, se converteau. Misionarii prinşi şi ucişi "chiar dacă în faţa oamenilor au trecut drept pedepsiţi, nădejdea lor i-a dus la nemurire" (Înţ 3,1). La nemurire duce şi misiunea noastră între oamenii pierduţi de acum, misiune care ne pot provoca şi nouă suferinţe şi moarte.

Psalmul 18, psalmul responsorial de astăzi, ne umple de credinţă, speranţă şi iubire, pe noi, creştinii, misionarii de acum şi din totdeauna, că ne spune că ceea ce a fost Dumnezeu pentru Domnul Isus, misionarul mântuirii sale, când a ajuns în ceasul strâmtorării şi al necazului său, face şi pentru noi, cei care trăim şi vestim iubirea sa. Încercările prin care trecem în trăirea şi mărturisirii vieţii noastre creştine constituie tot atâtea ocazii de a-l cunoaşte pe acest Dumnezeu într-un fel nou: Suntem obosiţi şi istoviţi? El este tăria noastră. Şovăie credinţa noastră? El este stânca noastră. Se iveşte vreun pericol? El este cetăţuia noastră, turnul cel înalt unde găsim un adăpost sigur. Suntem în luptă cu duşmanul? El este scutul care ne apără de loviturile lui. Pentru Isus, eliberarea sa a fost o consecinţă a dreptăţii sale; pentru noi, eliberarea noastră este asigurată în baza relaţiei pe care o avem cu Isus, de felul cum ne raportăm la Isus. În timp ce unii se apropie de Isus ca să-l ispitească, alţii pentru a-l lua în râs, alţii pentru a-i nega divinitatea şi pentru a-l da la moarte, noi să ne apropiem pentru a-l iubi şi a aduce şi pe alţii la iubirea sa mântuitoare! Isus ne spune astăzi: "Dacă cineva mă iubeşte, va păzi cuvântul meu"; apoi adaugă: "Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el" (In 14,23). Dă-ne, Doamne, puterea de a auzi, de a trăi şi de a vesti acest sfânt adevăr! Amin!

Pr. Ioan Lungu

* * *

Predici la Radio Iaşi: Duminica a 30-a de peste an

lecturi: 534.