Părintele Gigi Maccalli la Roma, în casa generală a SMA, sărbătorit de superiorul general, părintele Antonio Porcellato.

După sechestrare, părintele Maccalli relatează: "Şi în lanţuri eram misionar"

De Gigliola Alfaro

La 8 octombrie 2020 vine ştirea atât de aşteptată de peste doi ani: "Părintele Gigi Maccalli a fost eliberat în Mali". Misionarul care aparţine la Societatea Misiunilor Africane (SMA) a fost răpit în noaptea de 17 septembrie 2018 în misiunea din Bomoanga, în Niger, aproape de graniţa cu Burkina Faso, de un grup înarmat. După sechestrare, la agenţia SIR părintele Pier Luigi Maccalli, acum în carantină în localitatea sa natală, Madignano, relatează cum a trăit această mare încercare.

Părinte Gigi, în ce cadru s-a plănuit răpirea dumneavoastră? În cei doi ani de răpire aţi fost mutat de multe ori?

Într-un prim moment m-am gândit la o răpire înarmată. Când i-am întrebat cine erau, în ziua următoare, au spus că puteam să-i numesc jihadişti sau terorişti. Numai în a 40-a zi când ajunsesem de acum printre dunele din deşertul Sahara, mi-au făcut un material video spunându-mi că am fost răpit de Grupul de Sprijinire a Islamului şi musulmanilor (cu sigla GSIM) o organizaţie ieşită din AQMI (Al Quaida au Magreb Islamique). La început adesea mă mutau, în special dacă auzeau zgomote de drone. Oricum, am străbătut Sahara cea cu multe feţe (nisip, arbuşti, pietre) de la sud-est la vest spre Mauritania şi apoi de la vest la nord-est spre Algeria pentru a ajunge în ultimele 7 luni între cele trei graniţe Mali-Algeria-Niger în zona Kidal. Este o aproximare pe care ne-am făcut-o noi, ostaticii italieni (Luca Tacchetto, Nicola Chiacchio şi eu), împărtăşind cunoştinţele noastre despre acea zonă geografică.

Cum aţi trăit această încercare teribilă?

Forţa mi-a venit de sus, sunt convins de asta. Am plâns, m-am rugat şi am invocat-o pe Maria şi pe Duhul Sfânt. Au fost 2 ani de mare tăcere, tristeţe şi izolare de 41 bis (nicio comunicare cu exteriorul). Cea mai mare tristeţe a mea ca misionar cu 21 de ani de prezenţă în Africa (10 în Coasta de Fildeş şi 11 în Niger) era să văd tineri (temnicerii mei şi gardienii) îndoctrinaţi de materiale video de propagandă care îndemnau la Jihad şi la violenţă. M-am simţit misionar eşuat care a predicat şi a crezut mereu în nonviolenţă drept cale a păcii şi a dezvoltării. Angajarea pentru formarea adolescenţilor şi a tinerilor care sunt forţa vie şi dinamică pentru o Africă nouă sau măcar diferită, pentru o Africă neînlănţuită de corupţie şi de atâtea nedreptăţi... acuza o lovitură, m-am simţit înfrânt.

V-a fost frică de moarte?

Cu cât treceau zilele şi cu atât mai puţin mă temeam de o încheiere dramatică, deşi mă pregătisem pentru orice. În afară de un moment. Am primit o ameninţare verbală, din partea unui mujahedin, că îmi va trage un cartuş în frunte cu prima ocazie propice. Eram în a noua lună de detenţie. Acel cuvânt sau promisiune m-a făcut mai prudent şi atent. Mi-am dat seama că fiecare cuvânt şi gest al meu putea să fie citit ca o provocare.

Când v-a susţinut credinţa? Şi cum aţi trăit preoţia dumneavoastră?

A fost forţa mea şi s-a întărit în încercare. Nu puteam să celebrez Euharistia, nici să citesc Cuvântul lui Dumnezeu, eram despuiat de toate şi uneori înlănţuit, însă nu aşa era credinţa mea. Am trecut prin noaptea întunecată şi de mai multe ori am strigat către Dumnezeu cu Isus pe cruce: "Tată, pentru ce m-ai părăsit?". A fost o trecere pascală, însă acum am înviat şi pot cânta cu psalmul 125: "Când Domnul a smuls lanţurile noastre şi le-a rupt a fost ca un vis, toate gurile au explodat în strigăte, imnuri au înflorit în toate gâturile".

Unii colegi de detenţie s-au convertit la islam. Au făcut multe presiuni asupra dumneavoastră? Refuzul dumneavoastră v-a pus în pericol mai mare?

Cu privire la colegii mei de nenorocire pot spune că a fost din interes. Un mod de a se proteja împotriva a ceea ce este mai rău pentru că este convingere a acestor mujahedini zeloşi şi fanatici musulmani că acela care ucide un musulman lipsit de apărare merge direct în iad. Au încercat şi cu mine. Când era deosebit de insistentă găseam subterfugiul spunându-le că va fi atunci când va voi Dumnezeu, dat fiind că totul este scris şi lui Dumnezeu nu i se porunceşte. Până în ultima seară înainte de eliberare un şef mi-a spus în franceză: "Noi trebuie să-ţi spunem şi să te avertizăm pentru binele tău pentru a evita să mergi în iad. Allah va cere cont de tine şi de la mine: dar cum, aţi răpit un necredincios şi nu i-aţi spus să se convertească la islam?". Le-am mulţumit pentru grija şi bunăvoinţa lor faţă de mine, însă am spus că rămân discipol al lui Isus fiu al Mariei şi accept judecata lui Dumnezeu oricare ar fi ea.

Aţi pierdut vreodată speranţa că vă veţi întoarce acasă?

În fiecare seară spuneam la apus: a trecut şi ziua de azi, sperăm în ziua de mâine!

Când aţi înţeles că urma să se termine coşmarul ce aţi simţit?

Am primit vestea cu rezervă pentru că deja alte dăţi ne spuseseră că în scurt timp se va termina. La 5 februarie 2020 ne-au dat şi o dată apropiată: "Într-o săptămână şi poate chiar mai puţin veţi fi liberi". În acea zi am sărbători şi am împărţit cu gardienii noştri biscuiţi şi curmale, dar nu s-a întâmplat nimic. În iulie şi în august ne-au făcut două filmări şi au spus că probabil în 10 sau 20 de zile vom pleca, în două rânduri! Mă temeam că şi de data asta nu va merge bine, chiar dacă ştiam că duminică, 4 octombrie, a fost eliberarea, din închisorile din Bamako, a o sută de prizonieri jihadişti şi RFI (Radio France International) estima acest eveniment ca monedă de schimb pentru eliberarea de ostatici. Speranţa şi atenţia locuiau în mine în acele zile şi încredinţam totul Sfintei Fecioare Maria a Rozariului (7 octombrie) care desface nodurile.

Cum este acum situaţia în Sahel?

Era un butoi cu pulbere, acum a luat foc! Nivelul de alertă s-a ridicat cu răpirea mea în zona de graniţă Niger - Burkina Faso şi anul acesta în Niger toată ţara este zonă roşie ca urmare a uciderii celor 6 tineri lucrători umanitari dintr-o ONG franceză în august. Din Mali până în Niger trecând prin Burkina Faso există nesiguranţă şi grupuri înarmate fac incursiuni.

Superiorul general al SMA a spus că a fost impresionat de apelul dumneavoastră la iertare, la fraternitate, la speranţa că se va putea ajunge la o înţelegere cu jihadiştii...

Tinerii jihadişti cu care am fost în contact, gardienii şi supraveghetorii mei, mi-au provocat multă tristeţe. Aproape toţi sunt analfabeţi şi îndoctrinaţi cu mirajul unui ideal falsificat de a trăi pe deplin islamul, de a lupta pentru Allah şi de a impune tuturor musulmanilor sharia. Nu port supărare faţă de ei pentru suferinţa pe care mi-au provocat-o, pentru că "nu ştiu ceea ce fac". Celui care a fost "responsabilul" detenţiei noastre în acest ultim an şi ne-a însoţit personal până la locul eliberării, i-am urat: "Fie ca într-o zi Dumnezeu să ne facă să înţelegem că suntem cu toţii fraţi".

Cât de importantă este realitatea misionară în aceste ţinuturi?

Misiune înseamnă a mărturisi fraternitatea în viaţa de zi cu zi. A construi punţi de fraternitate universală. Misiune înseamnă a combate ignoranţa şi analfabetismul cu armele dialogului şi nonviolenţei, cu umilinţă şi răbdare. Ceea ce omul umanizează, Dumnezeu îndumnezeieşte - spunea François Varillon -, acesta este crezul meu misionar.

Dumneavoastră vă gândiţi să vă întoarceţi în misiune?

Misiunea nu este o problemă de geografie, ci de inimă. Fondatorului meu îi plăcea să spună: "A fi misionari din adâncul inimii". Este ceea ce am încercat mereu să fiu în Africa şi în Italia în anii de animare misionară pe care am desfăşurat-o timp de 10 ani. Misiunea este fiinţa proprie a Bisericii. Toţi suntem discipoli-misionari, chemaţi şi trimişi. Chiar şi în lanţuri eram misionar, ba chiar lanţurile m-au ajutat să înţeleg mai bine Missio Dei. Credeam că mi-au furat doi ani de viaţă şi de misiune, îmi dau seama că au fost în schimb doi ani de slujire rodnică în Africa şi în Italia pe care nu mi i-aş fi imaginat vreodată. Un loc special, desigur, în inima mea îl are Bomoanga (Niger), misiunea de unde am fost smuls în mod brusc. Acum sunt în contact cu ei prin telefon, în sfârşit pot să ajung la ei măcar cu glasul. Au dansat de bucurie în biserica din Bomoanga pentru eliberarea mea. Ştiu că suferă datorită atacurilor grupurilor înarmate care vor să semene teroare în zonă. De doi ani niciun preot n-a mai celebrat Euharistia acolo. Părintele Mauro (confrate în misiune la Niamey-Niger) le-a spus că "deocamdată nu este posibil, poate că anul viitor mă vor revedea". Insh'Allah este adăugirea mea.

(După agenţia SIR, 18 octombrie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

* * *

Rugăciunea, singurul meu sprijin. Părintele Maccalli relatează zilele de detenţie

lecturi: 546.