Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 14 octombrie 2020

Cateheze despre rugăciune: 10. Rugăciunea Psalmilor. 1

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Citind Biblia ne întâlnim încontinuu cu rugăciuni de gen diferit. Însă găsim şi o carte compusă numai din rugăciuni, carte care a devenit patrie, sală de antrenament şi casă pentru nenumăraţi oameni ai rugăciunii. Este vorba de Cartea Psalmilor. Sunt 150 de Psalmi pentru rugăciune.

Ea face parte din cărţile sapienţiale, deoarece comunică "ştiinţa rugăciunii" prin experienţa dialogului cu Dumnezeu. În psalmi găsim toate sentimentele umane: bucuriile, durerile, îndoielile, speranţele, amărăciunile care colorează viaţa noastră. Catehismul afirmă că fiecare psalm "este de o atare sobrietate încât poate să fie rugat în adevăr de oamenii de orice condiţie şi din orice timp" (CBC, 2588). Citind şi recitind psalmii, noi învăţăm limbajul rugăciunii. De fapt, Dumnezeu Tatăl, cu Duhul său, i-a inspirat în inima regelui David şi a altor oameni ai rugăciunii, pentru a învăţa pe fiecare bărbat şi femeie cum să-l laude, cum să-i mulţumească şi să-l implore, cum să-l invoce în bucurie şi în durere, cu să relateze minunăţiile lucrărilor sale şi ale Legii sale. În sinteză, psalmii sunt cuvântul lui Dumnezeu pe care noi oamenii îi folosim pentru a vorbi cu el.

În această carte nu întâlnim persoane eterice, persoane abstracte, oameni care confundă rugăciunea cu o experienţă estetică sau alienantă. Psalmii nu sunt texte născute la masa verde; sunt invocaţii, adesea dramatice, care izvorăsc din miezul existenţei. Pentru a ne ruga cu ei este suficient să fim ceea ce suntem. Nu trebuie să uităm că pentru a ne ruga bine trebuie să ne rugăm aşa cum suntem, nu machiaţi. Nu trebuie să machiem sufletul pentru a ne ruga. "Doamne, eu sunt aşa", şi a merge în faţa Domnului aşa cum suntem, cu lucrurile frumoase precum şi cu lucrurile urâte pe care nimeni nu le cunoaşte, însă noi, înăuntru, le cunoaştem. În psalmi auzim glasurile oamenilor de rugăciune în carne şi oase, a căror viaţă, ca aceea a tuturor, este plină de probleme, de trude, de incertitudini. Psalmistul nu contestă în manieră radicală această suferinţă: ştie că ea aparţine vieţii. Însă, în psalmi, suferinţa se transformă în întrebare. De la suferinţă la întrebare.

Şi printre multele întrebări, există una care rămâne suspendată, ca un strigăt neîntrerupt care străbate întreaga carte de la un capăt la altul. O întrebare, pe care noi o repetăm de atâtea ori: "Până când, Doamne? Până când?". Fiecare durere reclamă o eliberare, fiecare lacrimă invocă o mângâiere, fiecare rană aşteaptă o vindecare, fiecare calomnie o sentinţă de achitare. "Până când, Doamne, va trebui să sufăr asta? Ascultă-mă, Doamne!": de câte ori noi ne-am rugat aşa, cu "Până când?", ajunge, Doamne!

Punând încontinuu întrebări de acest gen, psalmii ne învaţă să nu ne obişnuim cu durerea şi ne amintesc că viaţa nu este salvată dacă nu este vindecată. Existenţa omului este o suflare, viaţa sa este trecătoare, însă cel care se roagă ştie că este preţios în ochii lui Dumnezeu, motiv pentru care are sens să strige. Şi acest lucru este important. Când noi ne rugăm, facem asta deoarece ştim că suntem preţioşi în ochii lui Dumnezeu. Este harul Duhului Sfânt care, dinăuntru, ne trezeşte această conştiinţă: că suntem preţioşi în ochii lui Dumnezeu. Şi pentru aceasta suntem induşi să ne rugăm.

Rugăciunea psalmilor este mărturia acestui strigăt: un strigăt multiplu, pentru că în viaţă durerea asumă mii de forme şi ia numele de boală, ură, război, persecuţie, neîncredere... Până la "scandalul" suprem, cel al morţii. Moartea apare în Psaltire ca duşmana cea mai iraţională a omului: ce delict merită o pedeapsă aşa de cruntă, care comportă eliminarea şi sfârşitul? Omul rugăciunii din psalmi îi cere lui Dumnezeu să intervină acolo unde toate eforturile umane sunt zadarnice. Iată pentru ce rugăciunea, deja în ea însăşi, este cale de mântuire şi început de mântuire.

Toţi suferă în această lume: fie că se crede în Dumnezeu, fie că este respins Dumnezeu. Însă în Psaltire durerea devine relaţie, raport: strigăt de ajutor care aşteaptă să intercepteze o ureche care să asculte. Nu poate să rămână fără sens, fără scop. Chiar şi durerile pe care le îndurăm nu pot să fie numai cazuri specifice ale unei legi universale: sunt întotdeauna lacrimile "mele". Fiecare are propriile lacrimi. Lacrimile "mele" şi durerea "mea" mă determină să merg înainte cu rugăciunea. Sunt lacrimile "mele" pe care nimeni nu le-a vărsat vreodată înaintea mea. Da, mulţi au plâns, mulţi. Însă lacrimile "mele" sunt ale mele, durerea "mea" este a mea, suferinţa "mea" este a mea.

Înainte de a intra în aulă, am întâlnit părinţii acelui preot din Dieceza de Como care a fost ucis; chiar a fost ucis în slujirea sa pentru a ajuta. Lacrimile acelor părinţi sunt lacrimile "lor" şi fiecare dintre ei ştie cât a suferit văzând acest fiu care şi-a dat viaţa în slujirea săracilor. Când noi vrem să mângâiem pe cineva, nu găsim cuvintele. De ce? Pentru că nu putem ajunge la durerea sa, pentru că durerea "sa" este a sa, lacrimile "sale" sunt ale sale. Acelaşi lucru cu noi: lacrimile, durerea "mea" este a mea, lacrimile sunt "ale mele" şi cu aceste lacrimi, cu această durere mă adresez Domnului.

Toate durerile oamenilor sunt sacre pentru Dumnezeu. Aşa se roagă omul rugăciunii din psalmul 56: "Tu, care numeri paşii pribegiei mele, pune lacrimile mele în urciorul tău! Oare nu sunt ele numărate în cartea ta?" (v. 9). În faţa lui Dumnezeu nu suntem nişte necunoscuţi, sau nişte numere. Suntem feţe şi inimi, cunoscuţi unul câte unul, pe nume.

În psalmi, credinciosul găseşte un răspuns. El ştie că, dacă şi toate uşile umane ar fi ferecate, uşa lui Dumnezeu este deschisă. Dacă şi toată lumea ar fi dat un verdict de condamnare, în Dumnezeu este mântuire.

"Domnul ascultă": uneori în rugăciune este suficient a şti asta. Problemele nu se rezolvă întotdeauna. Cel care se roagă nu este un înşelat: ştie că multe probleme ale vieţii de aici de pe pământ rămân nesoluţionate, fără cale de ieşire; suferinţa ne va însoţi şi, după ce s-a depăşit o bătălie, vor fi altele care ne aşteaptă. Însă, dacă suntem ascultaţi, totul devine mai suportabil.

Cel mai rău lucru care se poate întâmpla este a suferi în abandonare, fără a fi amintiţi. Din asta ne salvează rugăciunea. Pentru că se poate întâmpla, şi chiar adesea, să nu înţelegem planurile lui Dumnezeu. Însă strigătele noastre nu se opresc aici pe pământ: se înalţă până la el care are inimă de Tată şi care plânge el însuşi pentru fiecare fiu şi fiică ce suferă şi care moare. Eu vă voi spune un lucru: mie îmi face bine, în momentele urâte, să mă gândesc la plângerile lui Isus, când a plâns privind Ierusalimul, când a plâns la mormântul lui Lazăr. Dumnezeu a plâns pentru mine, Dumnezeu plânge, plânge pentru durerile noastre. Pentru că Dumnezeu a voit să se facă om - spunea un scriitor spiritual - pentru a putea plânge. A ne gândi că Isus plânge cu mine în durere este o mângâiere: ne ajută să mergem înainte. Dacă rămânem în relaţie cu el, viaţa nu ne scuteşte de suferinţe, ci se deschide spre un mare orizont de bine şi se porneşte spre împlinirea sa. Curaj, înainte cu rugăciunea. Isus este mereu alături de noi.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 712.