Conducerea lui Francisc

Mai este activ stimulentul propulsor al pontificatului?

De Antonio Spadaro

Publicăm fragmente din articolul "Conducerea lui Francisc" apărut în ultimul număr al «La Civiltà Cattolica» (5/19 septembrie 2020) semnat de directorul revistei bilunare a iezuiţilor italieni.

După şapte ani, care este stimulentul propulsor al acestui pontificat?... ce tip de conducere este cel al lui Francisc şi cum trebuie interpretat în lumina acestor ani?...

Să facem un pas înapoi la timpurile Conciliului din Trento, în care, încă de la începutul său, au fost prezenţi câţiva iezuiţi ca experţi teologi: preoţii Diego Laìnez e Alfonso Salmerón, cu funcţia de teologi şi desemnaţi de Ignaţiu la cererea Papei Paul al III-lea. S-a alăturat lor şi părintele Claude Jay, care a intervenit ca procurator al episcopului de Augsburg. Fondatorul Societăţii lui Isus, Sfântul Ignaţiu de Loyola, a dat instrucţiuni confraţilor săi cum să se comporte. Lucrul interesant este că el n-a intrat deloc în problemele doctrinale şi teologice, ci s-a preocupat de mărturia de viaţă pe care iezuiţii trebuiau s-o dea. Asta deja dă o primă idee a modului în care Ignaţiu înţelegea reforma Bisericii, şi într-un context aşa de singular şi important cu este un Conciliu. Pentru el era vorba înainte de toate de a reforma persoanele dinăuntru.

Aceasta este garanţia unei convertiri de "structură" pentru Ignaţiu. Exerciţiile spirituale sunt pentru "reforma" persoanelor şi a Bisericii. Această reformă face să se înţeleagă agenda lui Francisc. De exemplu, Ignaţiu recomandă, conform stilului său de viaţă, să se viziteze bolnavii în spitale, "spovedind şi mângâind pe săraci, ducând şi ceva dacă se poate, şi făcându-i să se roage". Şi astfel Francisc, fidela acestei învăţături, a inaugurat călătoriile pontificatului său cu aceea la Lampedusa şi a valorizat aşa de mult "vinerile milostivirii".

Francisc este iezuit şi ideea sa de reformă a Bisericii corespunde cu viziunea ignaţiană. În mod clar stilurile de conducere - la diferite niveluri - ale iezuiţilor au fost şi foarte diferite în istoria Ordinului şi a Bisericii. Francisc întrupează unul propriu al său, devenind pentru prima dată în istorie un iezuit care este ales Pontif Roman.

Pentru aceasta, dincolo de orice altă reflecţie despre această temă, un lucru este clar şi coboară din carisma spirituală care l-a plăsmuit pe Jorge Mario Bergoglio: cel care ar vrea să tematizeze, în pontificatul lui Francisc, o opoziţie între convertire spirituală, pastorală şi structurală ar demonstra că nu i-a înţeles nucleul. Reforma este un proces cu adevărat spiritual, care schimbă - când lent cânt rapid - şi formele, cele pe care le numim "structuri". Însă le schimbă prin conaturalitate, aşa cum foaia de turnesol îşi schimbă culoarea în mod natural, pentru că schimbă nivelul de aciditate sau de alcalinitate în lichidul în care este introdus. Deci faptul de a tinde la convertire nu este o referinţă spirituală pioasă ineficace, ci un act de conducere radicală.

Dacă modelele de conducere spirituală în Societatea lui Isus sunt mai multe decât unul, marele model inspirator al lui Bergoglio este iezuitul sfânt Pietro Favre (1506-1546), pe care Michel de Certeau îl defineşte pur şi simplu "preotul reformat", pentru care experienţa interioară, exprimarea dogmatică şi reforma structurală sunt legate intim între ele. Aşa cum este rugăciunea pentru Sfântul Ignaţiu: ea implică inima şi mintea, dar şi trupul, care este chemat să asume o poziţie corespunzătoare. "Aceea care subliniază ascetismul, tăcerea şi pocăinţa - a spus papa în interviul pe care i l-am luat pentru La Civiltà Cattolica în august 2013 - este un curent deformat care s-a răspândit şi în Societate, în special în cadrul spaniol. În schimb eu sunt aproape de curentul mistic, acela al lui Louis Lal-lemant şi a lui Jean-Joseph Surin. Şi Favre era un mistic". Din acest gen de reformă se inspiră Francisc.

Dacă citim ceea ce le-a spus iezuiţilor pontiful, înţelegem mai bine inima reformei sale şi a atitudinii sale radicale. În omilia sa în biserica lui Isus, la 3 ianuarie 2014, el a afirmat: "Inima lui Cristos este inima unui Dumnezeu care, din iubire, s-a «golit». Fiecare dintre noi, iezuiţi, care-l urmează pe Isus ar trebui să fie dispus să se golească pe sine însuşi. Suntem chemaţi la această înjosire: să fim nişte «goliţi». A fi oameni care nu trebuie să trăiască centraţi pe ei înşişi, întrucât centrul Societăţii este Cristos şi Biserica sa". Pentru Francisc, reforma se înrădăcinează în această golire de sine, pe care el o recunoaşte într-unul din textele neotestamentare pe care le iubeşte şi le citează mai mult: Fil 2,6-11. Acolo este adevărata reformă. Dacă n-ar fi aşa, dacă ea ar fi numai o idee, un proiect ideal, rod al propriilor dorinţe, chiar bune, ar deveni o altă ideologie a schimbării.

Reforma ar fi o ideologie a caracterului zelot vag. Şi ea, e adevărat - ca toate ideologiile - ar trebui să se teamă de lipsa de supporters. Ar fi la îndemâna dezamăgirii cercurilor celor care au în minte o agendă de realizat. Reforma care are în minte pe Francisc funcţionează dacă este "golită" de aceste logici lumeşti. Ea este opusul ideologiei schimbării. Stimulentul propulsor al pontificatului nu este capacitatea de a face lucruri sau de a instituţionaliza mereu şi oricum schimbarea, ci de a discerne timpurile şi momentele unei goliri pentru ca misiunea să-l facă pe Cristos să transpară mai bine. Discernământul însuşi este "structura" reformei, care se concretizează într-o ordine instituţională.

"Biserica este instituţie", afirmă Francisc într-un interviu dat lui Austen Ivereigh, pentru a evita ca să se imagineze - sau chiar să se viseze - o Biserică abstractă, de suflete frumoase, gnostică. Însă cel care face Biserica "instituţie" este Duhul Sfânt, care "provoacă dezordine cu carismele, însă în acea dezordine creează armonie". Biserica este "popor peregrin şi evanghelizator, care transcende mereu orice exprimare instituţională" (Evangelii gaudium [EG], nr. 111). Duhul şi instituţia pentru Francisc nu se neagă niciodată unul pe altul. Biserica este instituţionalizată de Duhul Sfânt, şi asta evită "introvertirea eclezială" (EG 27), graţie unei "tensiuni între dezordinea şi armonia provocate de Duhul Sfânt". Asta înseamnă că există un proces de instituţionalizare şi dezinstituţionalizare fluid: rămâne ceea ce este de folos, şi nu ceea ce nu mai foloseşte. Viitorul Bisericii nu este nici static nici rigid. De aceea, este nevoie de răbdare, aşa cum citim în Evanghelie, pentru a lăsa să crească împreună grâul şi neghina...

Pentru Francisc, dispoziţia interioară în asumarea deciziilor este exprimată în mod clar în Exerciţiile spirituale: "A nu voi niciun lucru care să nu fie mişcat numai de slujirea lui Dumnezeu Domnul Nostru" (nr. 155), motiv pentru care se face un lucru sau altul pe baza unui criteriu unic: "Dacă el corespunde slujirii şi laudei bunătăţii sale divine" (nr. 157), lucru care se înţelege mistic, nu funcţionalist.

Deciziile de conducere ale papei "sunt legate de un discernământ spiritual", care "răscumpără necesara ambiguitate a vieţii şi duce la găsirea mijloacelor mai oportune, care se identifică mereu cu ceea ce pare mare sau puternic". Aşadar ascultă mângâieri şi dezolări, încearcă să înţeleagă unde îl conduc şi ia deciziile în acord cu acest proces spiritual.

Toate acestea Francisc le-a învăţat de la lecţia Sfântului Pietro Favre, care în Memorialul său distinge "tot binele pe care-l voi putea face" şi "medierea Duhului bun şi sfânt" cu care îl poate face sau nu. Aşadar, şi în procesul de reformă a Bisericii există un bine care ar putea să fie făcut fără medierea Duhului. Ori există "lucruri adevărate" care pot fi spuse nu cu "spiritul de adevăr" (Memorial, nr. 51). Această înţelepciune spirituală a lui Favre era foarte prezentă în lecţia părintelui Miguel Ángel Fiorito, care a fost părintele spiritual al papei.

Aşa cum am spus deja, pentru Francisc Sfântul Pietro Favre este "preotul reformat". Misiunea reformatorului este să înceapă sau să însoţească procesele istorice. Acesta este unul din principiile fundamentale ale viziunii bergogliene: timpul este superior spaţiului. A reforma înseamnă a demara procese deschise şi nu "a tăia capete" sau "a cuceri spaţii" de putere. Tocmai cu acest spirit de discernământ Ignaţiu şi primii însoţitori au înfruntat provocarea Reformei protestante (...).

Astăzi tentaţia în care riscă să cadă unii comentatori şi analişti este aceea de a imagina un papă care construieşte o road map de reforme instituţionale, elaborate cu spirit proiectant, funcţionalist şi organizator. Precum şi tentaţia de a proiecta conţinuturile acestei hărţi după procedura pontificatului, şi în sfârşit a-l judeca în lumina acestor criterii. Francisc are în discernământ cheia dezvoltării şi a dinamismului - actualmente foarte activ - slujirii sale petrine.

Nu există un plan abstract de reformă de aplicat la realitate. De aceea, "apostolii nu pregătesc o strategie; când erau închişi acolo, în cenacol, nu făceau strategia, nu, nu pregăteau un plan pastoral". Nu la acest nivel se găseşte metrul de evaluare a dinamismului pontificatului. Există în schimb o dialectică spirituală care observă şi ascultă nu numai gândurile şi propunerile pentru drumul Bisericii, ci şi de la care spirit (bun sau rău) vin, dincolo de însă validitatea lor în sine şi prin sine.

Înţelegem deci că trebuie evitat riscul de a apleca voinţa de reformă în faţa "mondenităţii spirituale". Cedăm în faţa acestei mondenităţi de fiecare dată când facem binele, şi totuşi îl facem pentru a obţine obiectivele noastre, "ideile" noastre de Biserică aşa cum ar trebui să fie, nu inspirate de discernământul propriu al credinţei în Isus.

(După L'Osservatore Romano, 6 septembrie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 793.