Un vis împlinit - pr. Francisc Anton Tasso s-a întors la Răchiteni

Când au început demersurile pentru aducerea la Răchiteni a rămăşiţelor pământeşti ale preotului Francisc Anton Tasso, prof. Dănuţ Doboş m-a rugat să particip şi eu cu câteva gânduri personale la volumul care se pregătea pentru marcarea acestui moment. Volumul a apărut la Editura Sapientia sub titlul "Tasso din Savona. «Sfântul de la Răchiteni»".

Am văzut totul ca pe dorinţa înaintaşilor noştri de a-l avea în mijlocul lor pe "preotul cel sfânt", dar şi ca pe o sete a "preotului cel sfânt" de a se întoarce în mijlocul comunităţii sale.

Visul s-a împlinit. Comunitatea din Răchiteni, duminică, 30 august 2020, în frunte cu parohul şi cu câţiva preoţi fii ai satului, precum şi preoţi şi credincioşi din parohiile învecinate, un număr restrâns, totuşi, ţinând cont de condiţiile sanitare speciale, împreună cu episcopul Iosif Păuleţ, au marcat în mod solemn cu inimi pline de bucurie întoarcerea părintelui Francisc Anton Tasso acasă.

Sfinţii cheamă la sfinţenie. Sperăm ca prezenţa părintelui Francisc Anton să aducă roade în sufletele credincioşilor din Răchiteni şi nu numai, şi să fie un imbold în înaintarea pe urmele lui Isus.

* * *

Părintele nostru

Francisc Anton TASSO de Savona

(din "Tasso din Savona. «Sfântul de la Răchiteni»")

Familia preotului este comunitatea pe care o slujeşte. Mai ales în cazul când un preot a slujit o perioadă mai îndelungată într-o comunitate, şi închide ochii pentru acest pământ în comunitatea respectivă, trupul său este înmormântat acolo, în mijlocul celor pe care i-a slujit ani de zile. Alături de cei cu care a parcurs mare parte din pelerinajul său pământesc. Pentru ei şi împreună cu ei s-a rugat lui Dumnezeu, au celebrat împreună sacramentele, botezându-i pe nou-născuţi, binecuvântând iubirea tinerilor în taina Căsătoriei, împărţind binecuvântarea iertării sacramentale celor cu sufletul împovărat, frângând şi oferind Pâinea Vieţii şi conducând pe mulţi pe ultimul drum. Preotul, trimisul lui Dumnezeu, devine fratele tuturor, fratele fiecăruia dintre membrii comunităţii. Şi aşa cum preotul s-a rugat împreună cu ei şi pentru ei în timpul vieţii, la fel, credincioşii se vor ruga lângă el şi pentru el după plecarea lui la Domnul.

Aşa îl văd cu ochii sufletului pe părintele nostru Francisc Anton. Cred că l-au plâns şi s-au rugat pentru el îndelung. Întreaga comunitate. Şi aşa cum mergeau la el, în timpul vieţii, când aveau sufletul împovărat, la fel s-or fi ducând şi după ce nu le mai putea da sfat părintesc prin viu grai. Şi găseau alinare la mormântul părintelui. Cu atât mai mult cu cât l-au văzut în timpul vieţii ca pe un adevărat om al lui Dumnezeu. A murit în faimă de sfinţenie.

Vino, Părinte, acasă!

Motivele transferării osemintelor părintelui Francisc Anton la Iaşi ni le oferă istoricii. Astăzi îndrăznim să căutăm în Cartea Sfântă un cuvânt care ne poate lumina evenimentul întoarcerii părintelui nostru acasă. Este istoria patriarhului Iosif. Trimis de Dumnezeu în Egipt pentru o misiune specială, când i-a sosit timpul plecării din această lume, i-a pus pe fiii lui Israel să jure că atunci când se vor întoarce în ţara pe care Dumnezeu le-a promis-o, îl vor lua cu ei: "Când Dumnezeu vă va vizita, să luaţi oasele mele de aici" (Gen 50,25). După mai multe generaţii, la ieşirea din Egipt, "Moise a luat cu sine oasele lui Iosif" (Ex 13,19). Apoi, "oasele lui Iosif, pe care le aduseseră fiii lui Israel din Egipt, au fost îngropate la Sihem, în partea ogorului pe care-l cumpărase Iacob de la fiii lui Hamor, tatăl lui Sihem, şi care este moştenirea fiilor lui Iosif" (Ios 24,32). Dacă patriarhul Iosif a cerut el însuşi să fie dus în pământul strămoşilor săi, în cazul părintelui Tasso comunitatea pe care a păstorit-o, prin urmaşii celor care l-au preţuit, îl cheamă înapoi: "Vino, Părinte, în mijlocul nostru! Vino, Părinte, acasă! Aici e casa ta. Fii alături de noi, cum ai fost alături de părinţii noştri!"

"Iată, te-am gravat pe palmele mele" (Is 49,16a).

Acest cuvânt al Domnului ne dă o bucurie nemăsurată şi devine exemplu şi datorie pentru slujitorul lui Dumnezeu. Aşa cum Domnul mă păstrează mereu sub ochii săi, "gravat pe palmele lui", la fel şi eu, păstor de suflete, trebuie să-i iubesc şi să-i păstrez mereu înaintea ochilor pe cei pe care Domnul mi i-a încredinţat. Aceasta este misiunea păstorului. Pentru că a simţit bucuria de a fi iubit de Dumnezeu, din preaplinul inimii sale se revarsă lumină şi căldură în cei care se apropie de el.

Iată cum a înţeles o mare iubitoare de Dumnezeu, Angela Merici, - scriindu-le surorilor sale, în Testamentul spiritual - să dea mai departe ceea ce ea însăşi a primit din abundenţă: "Vă rog să ţineţi cont de fiecare dintre fiicele voastre şi să aveţi gravat în inimile voastre nu numai numele lor, ci şi întreaga lor situaţie şi stare. Acest lucru nu vă va fi greu dacă le veţi înconjura cu o iubire vie. Căci şi mamele după trup, chiar dacă ar avea o mie de copii, îi au pe toţi gravaţi în inimă, fără să uite vreodată pe vreunul dintre ei, deoarece aşa lucrează în ei adevărata iubire. Ba, mai mult, se pare că, cu cât au mai mulţi copii, cu atât cresc iubirea şi grija deosebită faţă de fiecare dintre ei. Prin urmare, maicile mele preaiubite, dacă le veţi iubi pe aceste fiice ale noastre cu o iubire vie şi sinceră, va fi imposibil să nu le aveţi pe toate şi pe fiecare gravate în memoria şi în inima voastră."

Parte din comoara spirituală a satului nostru

Întoarcerea Părintelui nostru acasă e ca descoperirea unei comori. A fost mereu acolo la doi paşi de temelia casei sau la rădăcina unui copac, dar cei care ştiau locul nu au mai apucat să transmită "secretul". Valurile istoriei au fost puternice. Au acoperit entuziasmul iniţial. Sau poate că nu uitarea ci preţuirea au făcut să fie transferat la Iaşi şi depus tocmai în catedrală. Pentru că era o comoară preţioasă. Abia atunci însă, despărţit de comunitatea sa, de fiii săi spirituali, memoria Părintelui s-a diminuat până la dispariţie din conştiinţa răchitenenilor. Este meritul domnului Dănuţ că a scos la lumină această comoară spirituală a comunităţii noastre. Fiu al satului, dând la o parte praful arhivelor, domnul Doboş ne deschide ochii şi ne invită să conştientizăm importanţa aducerii acasă a Părintelui nostru. Circumstanţele care au dus la transferarea Părintelui la Iaşi au trecut. E timpul să-l aducem acasă. Prezenţa lui, radiind de prezenţa divină, sperăm să contribuie la creşterea spiritului de credinţă şi de rugăciune. Anii care vor veni vor putea da mărturie despre importanţa acestui eveniment istoric pentru răchiteneni.

Pe vremea regelui Iosia (640-609 î.C.), în timp ce se făcea o renovare generală a templului din Ierusalim (622 î.C.), a fost regăsită comoara cea mai de preţ a israeliţilor, Cartea Sfântă: "Atunci, marele preot Hilchia i-a zis lui Şafan, secretarul: «Am găsit Cartea Legii în templul Domnului». Hilchia i-a dat cartea lui Şafan şi el a citit-o. Şafan, secretarul, i-a adus la cunoştinţă regelui: «Preotul Hilchia mi-a dat o carte». Apoi Şafan a citit-o înaintea regelui. Regele a trimis şi i-a adunat la sine pe toţi bătrânii lui Iuda şi ai Ierusalimului. Regele a urcat la templul Domnului împreună cu toţi oamenii lui Iuda şi cu toţi locuitorii Ierusalimului, preoţii, profeţii şi tot poporul, de la cel mai mic până la cel mai mare. A citit înaintea lor toate cuvintele din Cartea Alianţei care fusese găsită în templul Domnului. Regele a încheiat alianţa înaintea Domnului că-l va urma pe Domnul şi va păzi poruncile lui, mărturiile lui şi hotărârile sale din toată inima şi din tot sufletul, întărind cuvintele acestei alianţe scrise în această carte. Şi tot poporul a consimţit la alianţă". (cf. 2Rg 22,8.10; 23,1-3)

Aceeaşi a fost atitudinea poporului la citirea cuvântului lui Dumnezeu la întoarcerea din exilul babilonian: "Preotul Esdra a adus Cartea Legii înaintea adunării alcătuită din bărbaţi şi femei şi din toţi cei care puteau s-o înţeleagă ca s-o asculte. Esdra a citit din ea de când s-a luminat până la amiază în faţa bărbaţilor, a femeilor şi a celor care puteau să înţeleagă. Esdra a deschis cartea înaintea întregului popor. Când a deschis-o, tot poporul s-a ridicat în picioare. Apoi s-au plecat cu faţa la pământ şi s-au prosternat înaintea Domnului. Citeau fragmente din Cartea Legii lui Dumnezeu şi explicau ceea ce citeau. Guvernatorul Nehemia, preotul şi scribul Esdra şi leviţii care explicau poporului au zis întregului popor: «Ziua aceasta este sfântă pentru Domnul Dumnezeul vostru; nu jeliţi şi nu plângeţi!» - căci tot poporul plângea în timp ce asculta cuvintele legii. Ei le-au zis: «Nu fiţi trişti, pentru că bucuria Domnului este forţa voastră!». Au făcut veselie mare pentru că au înţeles cuvintele care li se făcuseră cunoscute." (cf. Neh 8)

Da, o comoară uitată şi regăsită. Va fi nevoie însă de timp, de ascultarea brazdelor în care a curs sudoarea părinţilor şi bunicilor, de ascultarea Cuvântului proclamat zi de zi de la amvon, de înţelegerea rostului preotului într-o comunitate, de rugăciune şi înălţarea inimii la cele sfinte pentru a simţi marele dar pe care ni-l face cerul prin "repatrierea" Părintelui nostru. Nu mulţimea anilor ci intensitatea trăirii, în credinţa şi iubirea evangheliei, au făcut din preotul Francisc Anton o lumină pentru răchitenenii cărora le-a predicat evanghelia şi alături de care a trăit şi sperăm ca şi noi, cei de azi, să vedem mai bine drumul credinţei şi al iubirii divine.

Suntem rodul rugăciunilor şi muncii lor

Sfânta Scriptură ne oferă pagini impresionante de laudă adusă lui Dumnezeu pentru minunile săvârşite de el în istorie.

La finalul cărţii lui Ben Sirah, după preamărirea lui Dumnezeu în creaţie (Sir 42,15-43,33) urmează preamărirea lui Dumnezeu în istorie (Sir 44-50). Lumea întreagă este lucrarea lui Dumnezeu. Dar şi istoria îşi urmează cursul condusă de mâna atotputernică a lui Dumnezeu care a lucrat şi lucrează prin marile personalităţi. Suntem cu toţii pietre vii în marele edificiu pe care Dumnezeu însuşi îl înalţă de la o generaţie la alta. Dumnezeu însă îi alege pe unii pentru misiuni speciale. El însuşi îi călăuzeşte pe cei pe care îi pune în fruntea poporului său. Puterea, vitejia, înţelepciunea şi toate darurile marilor lideri vin de la Dumnezeu. Patriarhii, regii şi profeţii sunt darul lui Dumnezeu pentru poporul ales. Pentru că şi-a iubit poporul le-a dat lideri destoinici. Ca un fir roşu, dincolo de abilităţile umane, găsim la toţi pietatea, spiritul de ascultare în credinţă, fidelitatea în urmarea planului lui Dumnezeu. Cu toţii sunt oameni ai lui Dumnezeu.

"Prin credinţă, Abraham, Isac, Iacob, Moise, David, Samuel şi mulţi alţii, au ascultat de Dumnezeu atunci când le-a spus să plece spre un loc pe care aveau să-l primească drept moştenire, au cucerit regate, au înfăptuit dreptatea, au dobândit promisiunile, au astupat gura leilor, au stins puterea focului, au fugit de ascuţişul sabiei; torturaţi n-au acceptat eliberarea, ca să dobândească o înviere mai bună; alţii, apoi, au primit batjocură şi biciuire, ba chiar lanţuri şi închisoare." (cf. Evr 11,8.32-36)

Părintele Tasso a fost un om al credinţei. Credinţa l-a făcut să lase viaţa trăită pentru sine şi să se dedice slujirii lui Dumnezeu în predicarea învăţăturii lui Isus. Credinţa l-a făcut să-şi lase patria, familia şi prietenii şi să plece departe de casă. Credinţa l-a făcut să stea în mijlocul unor oameni a căror limbă n-o cunoştea. Dumnezeu, prin credinţă, a făcut din el o lumină pentru răchiteneni. Acum vrem să lăsăm lumina să lumineze, să o punem în candelabru, să scoatem comoara la suprafaţă, să preţuim darul pe care Dumnezeu ni l-a făcut în acest slujitor al său.

"Lăudaţi-l pe Domnul, faceţi cunoscute faptele lui minunate!" (Ps 105/104,1). Dacă privim cu admiraţie spre marile personaje biblice şi spre marile personalităţi ale istoriei, cu aceeaşi admiraţie trebuie să privim şi spre eroii noştri locali. Să-i cinstim pe înaintaşii noştri: părinţi, bunici, preoţi, profesori, medici, mari ctitori, cei care au construit biserica şi şcoala cu sacrificii semnificative etc.

Să facem sărbătoare!

David, la aducerea arcei alianţei la Ierusalim, plin de bucurie şi entuziasm, dansa şi cânta. "David şi toată casa lui Israel cântau înaintea Domnului cu tot felul de instrumente din lemn de chiparos, cu harpe, alăute, timpane, ţitere şi cimbale. Atunci David a adus arca lui Dumnezeu în cetatea lui David cu bucurie. Când cei care duceau arca Domnului făceau şase paşi, el jertfea un bou şi un viţel gras. David dansa din toate puterile înaintea Domnului." (cf. 2Sam 6,5.12-14)

Să facem sărbătoare! E Dumnezeu cel care ne oferă acest dar neaşteptat. Este un adevărat har dăruit întregii comunităţi. De noi depinde să-l facem să rodească.

Nu pentru a-i tulbura odihna veşnică dorim să-l aducem acasă, ci pentru a fi alături de cei pe care i-a iubit şi care l-au preţuit, şi pentru a ne entuziasma şi pe noi, generaţia de azi, pentru trăirea evangheliei, spre slava lui Dumnezeu.

Pr. Iosif Răchiteanu

* * *

Răchiteni: În bucurie şi sărbătoare cu "sfântul" Francisc Anton Tasso

lecturi: 1734.