Consideraţie la duminica a 21-a de peste an - Anul A - 2020

Is 22,19-23; Ps 138; Rom 11,33-36; Mt 16,13-20.

"O, profunzime a bogăţiei, a înţelepciunii şi a ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile lui şi cât de neînţelese sunt căile sale" (Rom 11,33)!

Pentru un timp, spre educare şi creştere, poporul evreu a fost rob în Babilon, aşa cum la începuturile lui, din acelaşi motive, a fost rob în Egipt. Dacă înainte de robia egipteană erau în căutarea "Ţării promise", acum în robia babilonică, au fost scoşi din "Ţara promisă", din "Ţara în care curge lapte şi miere" (Num 13,27), Ţara Canaanului (cf. Gen 17,8), în care Domnul i-a adus ca pe aripi de vultur (cf. Ex 19,4), în care Domnul i-a plantat ca pe o vie a sa (cf. Ps 80,8), cu semne şi minuni mari, ca să înveţe marea datorie de a-l iubi, de a-i păzi poruncile Domnului Dumnezeu şi de a-l face cunoscut printre popoarele păgâne (cf. Ex 9,16; Dt 4,6), pentru ca şi ele să intre în poporul său ales.

Diavolul i-a amăgit într-un mod crunt pe amândoi copiii lui Dumnezeu, evreii şi păgânii. Pe evrei i-a amăgit să-i dispreţuiască pe păgâni ca pe ceva întinat şi paradoxal i-a amăgit să le îndrăgească idolii până a-i confunda cu Dumnezeu cel adevărat, iar pe de altă parte, tot pe evrei, i-a amăgit pe unii dintre ei care proveneau dintre bogaţi şi din clasa conducătoare, că ei ar fi mai aleşi decât alţii, dispreţuindu-i astfel pe cei ce erau săraci din varii motive, lipsindu-i de bucuriile spirituale şi închizându-le poarta templului. Iar pe păgânii i-a amăgi să-i prigonească pe evrei, să se teamă şi să fugă de Dumnezeul lor, iar pe de altă parte, tot pe păgâni, pe cei care formau elita şi aveau conducerea, i-a amăgit să-i ucidă pe toţi cei care dintre ei care doreau să intre în poporul ales.

Dumnezeu îi iubea şi pe primii săi chemaţi în poporul său ales, pe evrei, dar îi iubea şi pe cei care urmau să vină în noul său popor ales, pe păgâni. Dumnezeu îi iubea pe amândoi copiii săi, Israel şi Neamurile, ca un tată bun pe copiii săi, căci amândoi îi purtau chipul şi asemănarea şi amândoi erau greşiţi şi aveau nevoie de mântuirea lui (cf. Rom 11,30-33; Os 1,10; 2,23).

Spre corectarea şi convertirea amândurora, separaţi acum de satana pe criterii pur pământeşti, Dumnezeu îi pusese împreună forţat pe cei doi fraţi, Israel şi Neamurile, fie prin invaziile păgânilor în teritoriul iudeilor, fie prin captivitatea iudeilor la păgâni. Ca pe un năvod aruncat în mare şi apoi tras la ţărm, Dumnezeu îi va aduce în Canaan pe evrei, dar îi va aduce împreună şi mulţi păgâni care s-au alipit de Domnul ascultând plăcutele cântări ale evreilor din captivitate (cf. Ps 137,3).

Să ne gândim numai la regele Cirus care cunoscându-l pe Dumnezeul evreilor, s-a convertit şi a început să asculte de Domnul şi să vadă în evrei fraţii lor care trebuie ajutaţi să-şi reconstruiască ţara şi templul (cf. Ezd 1,2). Chiar şi samaritenii înşişi s-au oferit să ajute la reconstruirea templului (cf. Ezd 4,2). Cei ce stăpâneau odinioară peste Israel, chiar vrăjmaşii, voiau să devină acum membri ai acestui popor.

Evreii care nu s-au convertit şi n-au renunţat la aroganţa lor şi nu i-au considerat pe păgâni copiii lui Dumnezeu şi fraţii lor de mântuit, dar şi păgânii care şi-au depăşit mandatul faţă de evrei şi nu s-au convertit prin încetarea violenţelor la adresa lor, nu vor face parte din împărăţia lui Mesia la sosirea lui.

Şi iarăşi, evreii care se vor crede "elite" şi-i vor dispreţui, nu numai pe păgâni, ci şi pe fraţii lor săraci şi considerându-i mai păcătoşi decât ei, nu vor face parte din împărăţia lui Mesia. Iar păgânii care vor continua să creadă în idolii lor ca în adevăraţi dumnezei şi nu vor renunţa la păcatele şi violenţele lor faţă de evrei şi faţă de conaţionalii lor, nu vor face parte din împărăţia lui Mesia.

Prima lectură îi surprinde într-un crâmpei pe evreii care nu s-au convertit, atât dintre oamenii de rând cât şi dintre cei cu funcţii, care au rămas necredincioşi în ciuda tuturor semnelor şi minunilor divine, care acum îşi stricau casele pentru a lua pietre pentru ziduri de apărare, dar nu se îndreptau spre Dumnezeu cel atotputernic. Când Domnul i-a chemat la pocăinţă, ei au trăit în chefuri şi petreceri, total nepăsători faţă de el, drept pentru care vor ajunge în "Şcoala de corecţie divină", exilul. Apoi lectura ni-l prezintă pe Şebna, administratorul necredincios al casei regale a lui Ezechia, cel care prin poziţia sa nu şi-a îndreptat poporul spre o alianţă cu Dumnezeu, ci spre o alianţă cu Egiptul şi idolii lui. El se credea un privilegiat care va muri în faimă, fapt pentru care îşi construieşte un mormânt luxos. Acestuia Dumnezeu îi spune prin gura profetului Isaia că toate eforturile sale sunt zadarnice. Domnul îl va duce în captivitate, ca pe un ghem. El va muri într-o ţară străină şi va fi dat uitării.

După demiterea lui Şebna, omul neconvertit, Dumnezeu l-a ridicat pe Eliachim, al cărui nume înseamnă "Dumnezeu va stabili", îi va ocupa locul. Eliachim va fi un lider responsabil şi îndurător, cu autoritate deplină. Lui i se vor înmâna cheile casei iui David, el urmând să aibă controlul asupra încăperilor regale şi să aleagă slujitorii în casa regelui. Apocalipsul 3,7 se spune că Domnul Isus deţine cheile casei iui David. Eliachim va fi întărit în postul său, având autoritate completă în sfera sa de atribuţii. Despre el, Dumnezeu spune: "Îl voi fixa ca pe un ţăruş în loc sigur şi va fi un tron de glorie pentru casa tatălui său" (Is 22,23). Eliachim este o imagine profetică atât a Domnului nostru Isus Cristos, cât şi al omului credincios din toate timpurile.

În pericope evanghelică de astăzi, Isus, noul Eliachim, tocmai avusese o dispută cu fariseii, nişte urmaşi ai orgoliosului Şebna, care se opuneau lucrării lui Mesia, nici ei nu veneau la mântuirea lui şi nici pe cei car fi voit nu-i lăsau. Ei au fost profeţi falşi şi promotori ai ideilor greşite despre Mesia.

Venind în părţile Cezareei lui Filip, Isus a venit cu un scop precis, pentru a-şi căuta pietre vii pentru lucrarea pe care Tatăl ceresc i-a încredinţat-o s-o înfăptuiască, Biserica lui Dumnezeu şi Biserica sa. Însă nu orice om este potrivit spre a fi o piatră vie în Biserica sa, ci numai cel care crede în Tatăl ceresc şi în cel pe care el l-a trimis în lume, pe Isus Cristos (cf. In 17,3). Ca să le arate lor şi să ne arate şi nouă astăzi, cel fel de pietre vii caută el şi Tatăl ceresc, porneşte de la întrebarea: Cine zic oamenii că este el, Fiul Omului? Fariseii, aceşti profeţi falşi ai timpului, prin misiunea lor de învăţători ai poporului, au influenţat mult gândirea oamenilor. Este important să ştim cine este Isus Cristos, pentru că viaţa veşnică înseamnă să-l cunoaştem pe Tatăl ceresc şi pe Isus Cristos (cf. In 17,3). Este important să ştim cine este Isus Cristos, pentru Noul Testament reprezintă ultima dorinţă a Tatălui ceresc şi a lui Isus Cristos: să-şi adune o mireasă pentru sine, o Biserică dintre iudei şi păgâni, o mireasă fără pată şi zbârcitură (cf. Ef 5,27), care să le poate numele şi să fie spre slava lui Dumnezeu Tatăl şi a lui Cristos.

Pentru un grup de oameni, amintit de ucenici, este grupul irodienilor, al celor ce cred Isus este Ioan Botezătorul ucis de Irod şi care acum ar fi înviat din morţi (cf. Mc 6,16) şi acum predica iar, condamna iar păcatul, nu accepta păcatul, care tăia păcatul. Da, Isus făcea toate acestea, dar el era cu mult mai mult. El era unul care dădea naşterea din nou (cf. In 3,3ss), unul care putea să înlocuiască viaţa de păcat cu o viaţă de sfinţenie, viaţă nouă de care Irod şi oamenii acelui timp fugeau, căci nu voiau să fie mântuiţi, şi văzând lumina fugeau spre întuneric pentru că faptele lor erau rele (cf. In 3,19).

Alţii s-ar fi bucurat ca el să fie Ilie, cel care a fost promis că va veni (cf. Mal 4,5-6), cel care împarte lumea în două pentru Dumnezeu sau pentru Baal, cel care face diferenţe între oamenii care şchiopătează şi oamenii care merg drept în picioare (cf. 1Rg 18,21). Isus a făcut şi el asta, dar a făcut mult mai mult, căci el a avut puterea să ierte păcatul, puterea să-i transfere pe oameni dintr-o parte în alta şi puterea să transforme o starea de fapt în alta.

Alţii i-au spus că ar fi un alt, Ieremia, care strigă pocăinţa, care cheamă pe oameni la convertire, profetul care plângea pentru popor. Deşi Isus a chemat la pocăinţă şi a plâns pentru popor, totuşi a fost mult mai mare decât Ieremia. Isus a fost profetul care a putut să transforme lacrimile în bucurie ca: lui Iair, femeii din Naim care îşi înmormânta unicul fiu, surorilor lui Lazăr, ca femeii bolnave de 12 ani, ca paraliticului de 38 de ani etc. Isus este mult mai mare decât Iona şi orice alt profet, mai mare ca Solomon, mai mare ca Templul, căci el singur poate schimba lacrimile în bucurie.

Unii l-au văzut ca pe un ideolog care aduce o înnoire Legii (cf. Mt 5,17). El nu a adus o înnoire Legii, el a adus înlocuirea Legii, el a adus sfârşitul Legii, căci el este Calea cea nouă, el este Calea harului şi a mântuirii prin credinţa în Isus Cristos. Oamenii de rând din popor care aveau asemenea idei, deşi căutau adevărul, au avut totuşi nişte idei eronate.

Cine spun oamenii că este Fiul Omului? Mulţi păgâni auzind chemarea şi văzând semnele lui Dumnezeu s-au convertit, s-au pus în mişcare şi au făcut cele mai frumoase vorbiri despre Dumnezeu. Astfel au fost: 1. Cirus, regele perşilor: "Domnul a trezit duhul lui Cirus, împăratul perşilor, care a zis: "Domnul Dumnezeul cerurilor care mi-a dat toate împărăţiile pământului, mi-a poruncit să-I zidesc o Casă la Ierusalim în Iuda. Cine dintre voi este din poporul lui? Domnul Dumnezeul lui să fie cu el şi să plece" (2Cr 36,23; Ezd 1,1-2). 2. Magii din Babilon: "După ce s-a născut Isus în Betleemul din Iudeea, în zilele împăratului Irod, iată că au venit nişte magi din răsărit la Ierusalim şi au întrebat: "Unde este Împăratul de curând născut al iudeilor? Fiindcă i-am văzut steaua în răsărit şi am venit să ne închinăm lui" (Mt 2,1-2). 3. Centurionul roman: "Doamne", a răspuns sutaşul, "nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu; ci zi numai un cuvânt, şi robul meu va fi tămăduit" (Mt 8,8). 4. Femeea cananeancă: "Ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este muncită rău de un drac" (Mt 15,22). 5. Soţia lui Pilat, acesta l-a numit pe Isus: "Să n-ai nimic a face cu Neprihănitul acesta" (Mt 27,19), 6. iar Pilat l-a numit: "Isus Nazarineanul, Regele iudeilor" (In 19,19). 7. Sutaşul de la cruce, văzând semnele de la moartea lui Isus a exclamat: "Cu adevărat, acesta a fost Fiul lui Dumnezeu" (Mt 27,54).

De la păgâni să mergem acum la dispreţuiţii lui Israel: 1. Orbii de pe marginile drumurilor: "Ai milă de noi, Isuse, Fiul lui David" (Mt 20,30), adică Mesia care a fost promis că se va naşte din familia lui David, cel care vine să-i uşureze pe oameni de păcate şi de durerile lor. 2. Oamenii de pe celălalt ţărm, în numeau pe Isus: "Rabuni-Învăţătorule" (Mc 10,51). 3. Copiii evreilor strigau: "Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului" (Mt 21,9). În timp ce părinţii lor strigau: "La moarte cu el! Răstigneşte-l"!

Cine spun oamenii că este Fiul Omului? Să vedem acum ce spun prietenii lui: Ioan Botezătorul: "Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii" (In 1,29.36)! Avem nevoie de acest Miel pentru păcatele noastre. Dacă mai este cineva care nu are certitudinea mântuirii, să alerge la el, care a fost adus jertfă pentru păcate odată pentru totdeauna. 2. Natanael după ironia de la început: "poate ieşi ceva bun din Nazaret" (In 1,46)?, după îl întâlneşte pe Isus şi vorbeşte cu el, spune, "Rabi, tu eşti împăratul lui Israel" (In 1,49)! El vede întreg Israelul, nord şi sud, unificat sub împăratul Isus. 3. Toma după momentul de rătăcire din timpul patimilor, după înviere îl vede pe Isus ca: "Domnul meu şi Dumnezeul meu" (In 20,28)! 4.Petru. Atunci Simon Petru a luat cuvântul şi a zis: "Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului cel viu" (Mt 16,16). Tot Petru în ziua de Rusalii îl declară om şi Dumnezeu: "Dumnezeu a făcut Domn şi Cristos pe acest Isus pe care l-aţi răstignit voi" (Fap 2,36). 5. Ioan apostolul iubit, îl numeşte pe Isus: "Cuvântul lui Dumnezeu care s-a făcut trup" (In 1,1.14); îl numeşte "Cuvântul vieţii pipăit" (1In 1,1). Îl mai numeşte pe Isus: "Martorul credincios, Cel întâi născut din morţi, Domnul împăraţilor pământului! Cel care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele său. Cel ce a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu" (Ap 1,5-6). 6. Autorul Scrisorii către evrei, îl numeşte şi el: "Apostolul si Marele Preot al mărturisirii noastre (cf. Evr 3,1). Omul Isus care ne înţelege în neputinţele noastre (cf. Evr 4,15); Mare Preot: sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi şi înălţat mai presus de ceruri, care s-a adus jertfă pe sine însuşi" (Evr 7,26-27). omul care s-a jertfit murind pentru păcatele noastre, devenind preotul, altarul şi Jertfa noastră (cf. Evr 12,2); cel care a înviat şi stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi (cf. Evr 8,1). 7. Cuvinte elogioase îi aduce şi sfântul Paul, care îl numeşte rând pe rând: pârga celor adormiţi, speranţa învierii noastre (cf. 1Cor 15,20), stânca duhovnicească din care am băut noi toţi (cf. 1Cor 10,4), sămânţa lui Abraham (cf. Gal 3,29), sămânţa lui David (cf. 2Tim 2,8), etc.

Iar poeţii vechi ai Bibliei îl numesc pe Isus: "Un trandafir din Saron, un crin din văi" (Ct 2,1); luceafărul de dimineaţă (cf. 2Pt 1,19); cel mai frumos dintre fiii oamenilor (cf. Ps 45,2); cel plin de farmec (cf. Ct 5,16); strălucirea gloriei şi chipul fiinţei lui Dumnezeu (cf. Evr 1,3); pâinea vieţii care a flămânzit, apa vieţii care a însetat, viaţa care a murit şi a înviat de dragul nostru.

Acestea sunt doar câteva din numirile celor care l-au iubit pe Isus şi au devenit împreună cu Petru, piatra dintâi a Bisericii, pietre vii ale templului lui Dumnezeu (cf. 1Pt 2,6), pe temelia şi piatra din unghi, Cristos (cf. Ef 2,20).

Dar învăţătorii lui Israel, fariseii şi cărturarii şi oamenii de la templul din Ierusalim care au primit misiunea de a-i învăţa pe alţii adevărul şi calea mântuirii, preoţii şi leviţii, l-au numit pe Isus cu cele mai grele cuvinte: nebun şi îndrăcit (cf. In 10,20), samaritean rău născut în păcat (cf. In 8,48), păcătosul (cf. In 9,24), prietenul vameşilor şi desfrânatelor, mâncăcios şi băutor de vin (cf. Lc 7,34), demonizatul, omul care lucrează cu diavolul (cf. Lc 11,15). Aceste stânci ascunse la mesele de dragoste, nişte nori fără apă, mânaţi încoace şi încolo de vânturi, nişte pomi tomnatici fără rod, de două ori morţi, dezrădăcinaţi; nişte valuri înfuriate ale mării, care îşi spumegă ruşinile lor; nişte stele rătăcitoare, cărora le este păstrată negura întunericului pentru vecie" (Iuda 1,12,13). Aceştia sunt pietrele pe care le aruncă zidarii împărăţiei lui Dumnezeu, Biserica.

"Doamne, bunătatea ta este veşnică. Nu părăsi lucrarea mâinilor tale" (Ps 138,8)! Amin.

Pr. Ioan Lungu

* * *

Predici la Radio Iaşi: Duminica a 21-a de peste an

lecturi: 750.