Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 12 august 2020

Cateheze - "A vindeca lumea": 2. Credinţa şi demnitatea umană

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Pandemia a scos în evidenţă cât de vulnerabili şi interconectaţi suntem toţi. Dacă nu ne îngrijim unul de altul, începând de la cei din urmă, de la cei care sunt mai loviţi, inclusiv creaţia, nu putem vindeca lumea.

Este de lăudat angajarea atâtor persoane care în aceste luni dau dovadă de iubirea umană şi creştină faţă de aproapele, dedicându-se bolnavilor şi cu riscul propriei sănătăţi. Sunt nişte eroi! Totuşi, coronavirusul nu este singura boală de combătut, ci pandemia a scos la iveală patologii sociale mai ample. Una dintre acestea este viziunea deformată despre persoană, o privire care ignoră demnitatea sa şi caracterul său relaţional. Uneori îi privim pe ceilalţi ca obiecte, de folosit şi de rebutat. În realitate, acest tip de privire orbeşte şi instigă o cultură a rebutului individualistă şi agresivă, care transformă fiinţa umană într-un bun de consum (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 53; Enciclica Laudato si' [LS], 22).

În schimb, noi ştim în lumina credinţei că Dumnezeu priveşte la bărbat şi la femeie într-un alt mod. El ne-a creat nu ca obiecte, ci ca persoane iubite şi capabile să iubească; ne creat după chipul şi asemănarea sa (cf. Gen 1,27). În acest mod ne-a dăruit o demnitate unică, invitându-ne să trăim în comuniune cu El, în comuniune cu surorile noastre şi fraţii noştri, respectând toată creaţia. În comuniune, în armonie, putem să spunem. Creaţia este o armonie în care suntem chemaţi să trăim. Şi în această comuniune, în această armonie care este comuniune, Dumnezeu ne dăruieşte capacitatea de a procrea şi de a păzi viaţa (cf. Gen 1,28-29), de a lucra şi de a ne îngriji de pământ (cf. Gen 2,15; LS, 67). Se înţelege care nu se poate procrea şi păzi viaţa fără armonie; va fi distrusă.

Avem un exemplu al acelei priviri individualiste, aceea care nu este armonie, în Evanghelii, în cererea făcută lui Isus de mama discipolilor Iacob şi Ioan (cf. Mt 20,20-28). Ea ar vrea ca fiii săi poată şedea la dreapta şi la stânga noului rege. Însă Isus propune un alt tip de viziune: aceea a slujirii, a dăruirii vieţii pentru alţii şi o confirmă redând vederea imediat după aceea la doi orbi făcându-i discipoli ai săi (cf. Mt 20,29-34). A încerca să ne căţărăm în viaţă, să fim superiori faţă de alţii, distruge armonia. Este logica dominării, de a-i domina pe alţii. Armonia este un alt lucru: este slujirea.

Aşadar, să-i cerem Domnului să ne dea ochi atenţi faţă de fraţi şi faţă de surori, în special faţă de cei care suferă. Ca discipoli ai lui Isus nu vrem să fim indiferenţi nici individualişti, acestea sunt două atitudini urâte împotriva armoniei. Indiferent: eu privesc în altă parte. Individualişti: a privi numai propriul interes. Armonia creată de Dumnezeu ne cere să-i privim pe alţii, nevoile altora, problemele altora, să fim în comuniune. Vrem să recunoaştem în fiecare persoană, oricare ar fi rasa, limba sau condiţia sa, demnitatea umană. Armonia te face să recunoşti demnitatea umană, acea armonie creată de Dumnezeu, având pe om în centru.

Conciliul al II-lea din Vatican subliniază că această demnitate este inalienabilă, pentru că "a fost creată după chipul lui Dumnezeu" (Constituţia pastorală Gaudium et spes, 12). Ea este fundamentul întregii vieţi sociale şi îi determină principiile operative. În cultura modernă, referinţa mai apropiată de principiul demnităţii inalienabile a persoanei este Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, pe care sfântul Ioan Paul al II-lea a definit-o "piatră de hotar pusă pe drumul lung şi dificil al neamului omenesc"¹ şi ca "una din cele mai înalte exprimări ale conştiinţei umane"². Drepturile nu sunt individuale, ci şi sociale; sunt ale popoarelor, ale naţiunilor³. De fapt, fiinţa umană, în demnitatea sa personală, este o fiinţă socială, creată după chipul lui Dumnezeu Unul şi Întreit. Noi suntem fiinţe sociale, avem nevoie să trăim în această armonie socială, însă atunci când există egoismul, privirea noastră nu merge la alţii, la comunitate, ci se întoarce asupra noastră şi asta ne face urâţi, răi, egoişti, distrugând armonia.

Această reînnoită conştiinţă a demnităţii fiecărei fiinţe umane are serioase implicaţii sociale, economice şi politice. A-l privi pe fratele şi întreaga creaţie ca dar primit de la iubirea Tatălui provoacă un comportament de atenţie, de îngrijire şi de uimire. Astfel credinciosul, contemplându-l pe aproapele ca un frate şi nu ca un străin, îl priveşte cu compătimire şi empatie, nu cu dispreţ sau duşmănie. Şi contemplând lumea în lumina credinţei, se străduieşte să dezvolte, cu ajutorul harului, creativitatea sa şi entuziasmul său pentru a rezolva dramele istoriei. Concepe şi dezvoltă capacităţile sale ca responsabilităţi care izvorăsc din credinţa sa⁴, ca daruri ale lui Dumnezeu de pus în slujba omenirii şi a creaţiei.

În timp ce noi toţi lucrăm pentru îngrijirea de un virus care îi loveşte pe toţi în manieră indistinctă, credinţa ne îndeamnă să ne angajăm serios şi activ pentru a contrasta indiferenţa în faţa încălcărilor demnităţii umane. Această cultură a indiferenţei care însoţeşte cultura rebutului: lucrurile care nu mă ating nu mă interesează. Credinţa cere mereu să ne lăsăm vindecaţi şi convertiţi de individualismul nostru, fie personal, fie colectiv, un individualism de partid, de exemplu.

Fie ca Domnul "să ne redea vederea" pentru a redescoperi ce înseamnă a fi membri ai familiei umane. Şi fie ca această privire să se traducă în acţiuni concrete de compasiune şi respect faţă de fiecare persoană şi de îngrijire şi păzire faţă de casa noastră comună.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note
¹Discurs la Adunarea Generală a Naţiunilor Unite (2 octombrie 1979), 7.
²Discurs la Adunarea Generală a Naţiunilor Unite (5 octombrie 1995), 2.
³Cf. Compendiu de Doctrină Socială a Bisericii, 157.
⁴Ibidem.
 

lecturi: 714.