Papa Francisc: Angelus (9 august 2020)

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Textul evanghelic din această duminică (cf. Mt 14,22-33) relatează despre Isus care merge pe apa lacului aflat în furtună. După ce a săturat mulţimile cu cinci pâini şi doi peşti - aşa cum am văzut duminica trecută -, Isus le porunceşte discipolilor să urce în barcă şi să se întoarcă pe ţărmul celălalt. El dă drumul mulţimii şi apoi urcă pe munte, singur, ca să se roage. Se cufundă în comuniunea cu Tatăl.

În timpul traversării nocturne a lacului, barca discipolilor este blocată de o furtună neprevăzută. Acest lucru este obişnuit, pe lac. La un moment dat, ei văd pe cineva care merge pe apă venind spre ei. Tulburaţi, se gândesc că este o fantasmă şi strigă de frică. Isus îi asigură: "Curaj, eu sunt, nu vă temeţi!". Atunci Petru - Petru, care era aşa de hotărât - răspunde: "Doamne, dacă eşti tu, porunceşte să vin la tine pe apă". O provocare. Şi Isus îi spune: "Vino!" Petru coboară din barcă şi face câţiva paşi; apoi vântul şi valurile îl înspăimântă şi începe să se scufunde. "Doamne, salvează-mă!", strigă el, şi Isus îl prinde de mână şi îi spune: "Om cu puţină credinţă, pentru ce te-ai îndoit?"

Această relatare este o invitaţie de a ne abandona cu încredere lui Dumnezeu în fiecare moment al vieţii noastre, în special în momentul încercării şi al tulburării. Când simţim puternic îndoiala şi frica ni se pare că ne scufundăm, în momentele dificile ale vieţii, unde totul devine întuneric, nu trebuie să ne ruşinăm să strigăm, ca Petru: "Doamne, salvează-mă!" (v. 30). A bate la inima lui Dumnezeu, la inima lui Isus: "Doamne, salvează-mă!". Este o rugăciune frumoasă. Putem s-o repetăm de atâtea ori: "Doamne, salvează-mă!" Şi gestul lui Isus, care imediat întinde mâna sa şi o prinde pe cea a prietenului său, trebuie contemplat îndelung: Isus este acesta, Isus face asta, Isus este mâna Tatălui care nu ne abandonează niciodată; mâna puternică şi fidelă a Tatălui, care vrea mereu şi numai binele nostru. Dumnezeu nu este marele zgomot, Dumnezeu nu este uraganul, nu este incendiul, nu este cutremurul - aşa cum aminteşte astăzi şi relatarea despre profetul Ilie -; Dumnezeu este adierea uşoară - literalmente spune aşa: este acel "fir de tăcere sonoră" - care nu se impune, dar cere să se asculte (cf. 1Rg 19,11-13). A avea credinţă înseamnă, în mijlocul furtunii, a ţine inima îndreptată spre Dumnezeu, spre iubirea sa, spre duioşia sa de Tată. Isus asta voia să-l înveţe pe Petru şi pe discipoli, precum şi pe noi astăzi. În momentele întunecate, în momentele de tristeţe, El ştie bine că toată credinţa noastră este săracă - noi suntem oameni cu puţină credinţă, noi toţi, şi eu, toţi - şi că drumul nostru poate să fie anevoios, blocat de forţe adverse. Însă El este Cel Înviat! Să nu uităm asta: El este Domnul care a străbătut moartea pentru a ne salva. Încă înainte ca noi să începem să-l căutăm, El este prezent alături de noi. Şi ridicându-ne din căderile noastre, ne face să creştem în credinţă. Probabil că noi, în întuneric, strigăm: "Doamne! Doamne!", crezând că este departe. Şi El spune: "Sunt aici!". Ah, era cu mine! Aşa este Domnul.

Barca aflată în voia furtunii este imagine a Bisericii, care în fiecare epocă întâlneşte vânturi potrivnice, uneori încercări foarte dure: să ne gândim la anumite persecuţii lungi şi înverşunate din secolul trecut, precum şi astăzi, în unele părţi. În acele momente, poate avea ispita de a crede că Dumnezeu a abandonat-o. Însă în realitate tocmai în acele momente străluceşte mai mult mărturia credinţei, mărturia iubirii, mărturia speranţei. Prezenţa lui Cristos înviat în Biserica sa dăruieşte harul mărturiei până la martiriu, din care răsar noi creştini şi roade de reconciliere şi de pace pentru lumea întreagă.

Mijlocirea Mariei să ne ajute să perseverăm în credinţă şi în iubirea fraternă, când întunericul şi furtunile vieţii pun în criză încrederea noastră în Dumnezeu.

_______________

După Angelus

Iubiţi fraţi şi surori,

În urmă cu 75 de ani, la 6 şi 9 august 1945, au avut loc bombardamentele atomice tragice de la Hiroshima şi Nagasaki. În timp ce îmi amintesc cu emoţie şi recunoştinţă vizita pe care am făcut-o în acele locuri anul trecut, reînnoiesc invitaţia de a ne ruga şi de a ne angaja pentru o lume total liberă de arme nucleare.

În aceste zile, gândul meu se întoarce adesea la Liban - acolo văd un steag al Libanului, un grup de libanezi. Catastrofa de marţea trecută îi cheamă pe toţi, începând de la libanezi, să colaboreze pentru binele comun al acestei ţări iubite. Libanul are o identitate specială, rod al întâlnirii diferitelor culturi, evidenţiată în decursul timpului ca un model al trăirii împreună. Desigur, această convieţuire acum este foarte fragilă, ştim asta, dar mă rog pentru ca ea, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu participarea leală a tuturor, să poată renaşte liberă şi puternică. Invit Biserica din Liban să fie aproape de popor în Calvarul său, aşa cum face în aceste zile, cu solidaritate şi compasiune, cu inima şi mâinile deschise la împărtăşire. În afară de asta, reînnoiesc apelul pentru un ajutor generos din partea comunităţii internaţionale. Şi, vă rog, cer episcopilor, preoţilor şi călugărilor din Liban să fie aproape de popor şi să trăiască un stil de viaţă inspirat de sărăcia evanghelică, fără lux, pentru că poporul vostru suferă, şi suferă mult.

Vă salut pe voi toţi, romani şi pelerini din diferite ţări - multe steaguri aici - familii, grupuri parohiale, asociaţii. Îndeosebi, salut tinerii din Pianengo, Dieceza de Crema - iată-i..., gălăgioşi! -, care au parcurs via Francigena de la Viterbo la Roma. Bravo, felicitări!

Trimit un salut cordial participanţilor la Tour de Pologne - mulţi polonezi sunt aici! -, întrecere ciclistă internaţională desfăşurată anul acesta în amintirea sfântului Ioan Paul al II-lea, la centenarul naşterii sale.

Vă urez vouă tuturor o duminică frumoasă. Vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Poftă bună şi la revedere!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 514.