Limbajul lui Dumnezeu
Reflecţii despre tăcere

De Emiliano Antenucci

Tăcerea este limba lui Dumnezeu şi este limbajul iubirii. Dumnezeu creează lumea în tăcere, se întrupează în sânul tăcut al unei femei şi îl răscumpără pe om în tăcerea unei cruci. Întrebarea fundamentală a omului din toate timpurile este aceasta: "Unde este Dumnezeu?". Dumnezeu nu este în zgomot, în haos, în gălăgie, ci, ca pentru profetul Ilie, "în briza uşoară a vântului divin" (cf. 1Rg 19,12). Tăcerea este sânul Cuvântului lui Dumnezeu şi este "cuvântul" care dintre toate cuvintele dă origine şi original. Din tăcere se naşte cuvântul, scrierea, arta, muzica, poezia, sfinţenia şi toată frumuseţea pe care Dumnezeu a pus-o pe pământ. Tăcerea este "vaccinul" împotriva dictaturii gălăgiei care există în societate şi "bârfa" care uneori este "sportul" mai practicat şi în Biserică. Este fundamental a face tăcere, pentru a asculta glasul lui Dumnezeu înăuntrul nostru şi chiar pe noi înşine şi pe ceilalţi. A face tăcere pentru "a rumega" Cuvântul lui Dumnezeu şi a le dărui celorlalţi cuvinte autentice, luminoase şi pline de speranţă.

Marele papă Paul al VI-lea scrie: "Prima manieră de a ne ruga este aceea de a tăcea. Nu vom face niciodată suficient loc demn tăcerii, reculegerii. Tăcerea ni se prezintă sub o formă negativă, şi asta cu excludere a zgomotelor, a cuvintelor profane, a spiritualităţilor false. Este o ascetică a spiritului care mutilează, care curăţă pomul vieţii spirituale de cuvintele inutile, atât de sever încât uneori pare să-l priveze de spontaneitatea sa, de vitalitatea sa, de orice curiozitate, erudiţie, conversaţie, de nevoia sa de a se exprima, de nevoia sa de a înţelege, de a-i întâlni pe ceilalţi, de a vorbi cu ceilalţi şi de a se hrăni din comunicarea altuia. [...] Trebuie să fim săraci în duh (Mt 5,3), adică tăcuţi, şi să concentrăm toată activitatea spirituală în cuvântul interior. Este nevoie să învăţăm să tăcem, să ne reculegem, să stăm singuri, să adorăm în tăcere şi să compunem în interior vreun cuvânt vrednic de Dumnezeu, să ne extaziem la ecoul cuvintelor Domnului, să le ascultăm, să le repetăm, să le recităm, să le lăsăm să se depoziteze în adâncul sufletului pentru a le decanta după aceea de orice caracter profan până când devin limpezi şi mângâietoare" (Meditazioni, Dehoniane, Bologna, 1994, pag. 67).

Tăcerea este limbajul lui Dumnezeu, geamătul sfinţilor, pensula colorată a artiştilor, nota fundamentală a muzicienilor, briza uşoară a vântului, cântarea naturii, şoapta îngerilor, palpitaţia inimii, ultimul strigăt al răposaţilor. O privesc pe Maria, Fecioara tăcerii şi mă gândesc adesea la cuvintele unui mistic: "Destinul Fecioarei este acela de a sta în tăcere. Este condiţia sa, calea sa, viaţa sa. Viaţa sa este o viaţă de tăcere care adoră Cuvântul veşnic. Văzând în faţa ochilor săi, a sânului său, în braţele sale, chiar acest Cuvânt, Cuvântul substanţial al Tatălui, mut şi redus la tăcere datorită condiţiei deosebite a copilăriei sale, Fecioară se închide într-o nouă tăcere, unde este transformată după exemplul Cuvântului întrupat care este Fiul său, unica sa iubire. Şi viaţa sa trece astfel de la o tăcere la alta, de la o tăcere de adoraţie la o tăcere de transformare. Maria tace, captivată de tăcerea Fiului său, Isus. Unul dintre efectele sacre şi divine ale tăcerii lui Isus este acela de a o pune pe Mama sa preasfântă într-o viaţă de tăcere: tăcere umilă, profundă, care ştie să adore înţelepciunea întrupată în mod mai sfânt şi mai elocvent decât reuşesc atât cuvintele oamenilor cât şi cele ale îngerilor. Tăcerea Fecioarei nu este efectul bâlbâielilor şi al neputinţei; este o tăcere de lumină şi de extaz, o tăcere mai elocventă, în laudele aduse lui Isus, decât elocvenţa însăşi... (Pierre de Bérulle, Opuscules de pieté, 39). Maria, Fecioară a tăcerii, învăţătoare şi mamă spirituală, să ne înveţe să primim darul tăcerii pentru a-l asculta pe Dumnezeu; să ne înveţe să tăcem pentru a nu cădea în ispita vorbirii de rău despre alţii, a invidiei şi a calomniei.

(După L'Osservatore Romano, 4 august 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
 

lecturi: 1998.