Cardinalul Stella: "Instrucţiunea vaticană? O alertă pentru ca parohiile să nu devină agenţii de servicii"

De Salvatore Cernuzio

A trecut o săptămână de la publicarea Instrucţiunii pentru parohii, redactată de Congregaţia pentru Cler, cu titlul "Convertirea pastorală a comunităţii parohiale în slujba misiunii evanghelizatoare a Bisericii".

Aclamat ca "o revoluţie" în ambiente laice, catalizator al atenţiei mass-media datorită problemei "tarifare" pentru sacramente şi a laicilor care celebrează căsătorie şi înmormântări, documentul Vaticanului a ajuns sub rafalele criticilor unor episcopi, în linia întâi cei din Germania. Pentru a înţelege mai bine unele puncte şi idei din document şi faptul că el nu iese din făgaşul tradiţiei Bisericii, Vatican Insider l-a intervievat pe cardinalul Beniamino Stella, prefect al Congregaţiei pentru Cler.

Eminenţă, s-a vorbit despre cotitură şi despre revoluţie cu privire la această Instrucţiune. În document este specificat însă că nu există nicio noutate din punct de vedere legislativ. Aşadar, care este cheia de lectură corectă?

Prin natura sa, o Instrucţiune nu poate produce legi noi, ci ajută la o mai bună aplicare a celor existente, încercând să le facă mai clare şi indicând procedurile pentru a le respecta. Punctul documentului este în titlul său. Este esenţial ca el să cheme la o convertire misionară, care să nu fie numai a fiecărui credincios - cleric sau laic - , sau a "profesioniştilor" pastoraţiei, ci care să implice, în schimb, comunitatea parohială ca atare, cu toate componentele sale. Deci, este nevoie ca fiecare să redescopere propria vocaţie eclezială şi să se simtă coresponsabil al unicei misiuni evanghelizatoare, făcându-se disponibil pentru slujirile şi funcţiile care îi corespund în cadrul comunităţii parohiale şi mai ales în domeniul misiunii evanghelizatoare a Bisericii. O Instrucţiune, s-ar putea spune, este asemenea cărturarului din Evanghelie şi scoate din tezaurul - teologic, pastoral şi canonic - al Bisericii "lucruri noi şi lucruri vechi" pentru a le traduce în viaţa zilnică a poporului lui Dumnezeu.

La nivel mediatic, atenţia mare s-a concentrat asupra problemei laicilor care celebrează Căsătoria şi înmormântările. Consideraţi reductivă această lectură?

Permiteţi-mi să spun că da, consider reductivă şi bună numai pentru a crea titluri cu efectul atenţiei speciale care a fost dată temei laicilor în raport cu căsătoriile şi înmormântările. De fapt, este vorba de norme deja existente şi de posibilităţi care, în raport cu căsătoriile, se pot realiza când subzistă lipsa de preoţi şi diaconi, în cadrul unui dialog care implică episcopul diecezan, Conferinţa Episcopală şi Sfântul Scaun.

Puteţi explica mai bine acest punct?

La Căsătorie, celebranţii sacramentului sunt mirii, în timp ce acela care le cere să manifeste propriul consimţământ - fie el cleric sau laic - îndeplineşte funcţia de "martor calificat" şi primeşte în numele Bisericii "da"-ul mirilor. În acelaşi mod, cu privire la ritul înmormântării, acesta poate avea loc şi fără celebrarea liturghiei, iar Ritualul Roman prevede care părţi din diferitele rituri pot să fie îndeplinite şi de laici.

Aşadar, care este mesajul pe care voia să-l transmită Congregaţia pentru Cler tratând această tematică?

Că pentru preoţi, căsătoriile şi înmormântările sunt ocazii de întâlnire cu credincioşii precum şi cu persoanele care în mod obişnuit nu frecventează Biserica, în circumstanţe puternice din punct de vedere emotiv. Faptul că există diferite alternative posibile pentru celebrarea riturilor n-ar trebui să ne facă să cădem într-un funcţionalism dezlipit de experienţa de credinţă a poporului lui Dumnezeu.

Cu noile indicaţii, unii întrevăd riscul ca preoţii să ajungă să fie supraîncărcaţi de administraţie şi birocraţie. Aşa este?

În realitate este exact opusul, iar Instrucţiunea a voit să propună şi un semnal de alarmă faţă de o concepţie despre parohie, existentă pe alocuri, ca "agenţie" care oferă servicii de tip diferit (sacramentale, cultuale, sociale, caritative) şi nu ca o comunitate misionară, aş spune chiar o "familie", în care fiecare contribuie prin partea sa, în funcţie de vocaţie, carismă, disponibilitate şi competenţă. În această optică, preotul ar trebui să fie ajutat tocmai să nu se piardă în administraţie şi birocraţie, ci să se concentreze mai degrabă asupra priorităţilor slujirii sale - Euharistia, vestirea Cuvântului, direcţiunea spirituală şi spovada, promovarea carităţii şi apropierea de credincioşi, mai ales cei mai nevoiaşi - însoţită şi stimulată de ajutorul şi exemplul celorlalţi membri ai comunităţii: clerici, consacraţi şi laici. De altfel, este esenţial a aminti că subîmpărţirea de îndatoriri şi slujiri în cadrul comunităţii trebuie să se situeze într-un orizont misionar şi de evanghelizare, în aşa fel încât parohia să nu lucreze numai pentru propria "supravieţuire", eventual regretând "timpurile frumoase", ci să fie animată în fiecare membru al său de o dorinţă vie de a-l vesti pe Cristos şi de a-l mărturisi celui care s-a îndepărtat, precum celui care nu l-a cunoscut niciodată.

Ce anume este nevoie pentru a realiza asta?

Ca fiecare credincios să se simtă în mod activ coresponsabil al acestei misiuni, în funcţie de posibilităţile sale concrete. În schimb, lăsaţi-mă să spun că "vocaţia" spectatorului, eventual polemic şi critic faţă de angajarea altuia, cu siguranţă nu vine de la Dumnezeu şi nu contribuie la evanghelizare. Parohia, atât pentru cel care o trăieşte ca individ, cât şi pentru cei care participă în ea ca membri de asociaţii, mişcări şi grupuri, este un loc de întâlnire cu Domnul, un loc de primire, de experienţe de credinţă trăită, chiar şi cu trudele care se experimentează uneori şi în cele mai bune familii.

Întărirea rolului parohului, cu indicaţia explicită că trebuie să fie vorba mereu de un preot, se poate considera ca un răspuns la anumite cereri reieşite în timpul Sinodului despre Amazonia?

În mod deosebit, Instrucţiunea a voit să confirme specificul parohului ca "păstor propriu" al comunităţii, reafirmând centralitatea Euharistiei ca izvor şi culme a vieţii şi misiunii Bisericii. Ca păstor propriu, din totdeauna şi prin natura funcţiei sale, parohul poate să fie numai un preot, chemat să-l facă prezent sacramental pe Cristos, în mod special în Euharistie şi în Reconciliere. În acest mod, se evidenţiază trăsătura identificatoare şi specifică a slujirii sacerdotale, care este caritatea pastorală, prin care preotul trăieşte propria paternitate spirituală, făcând o dăruire totală de sine ca părinte pentru Biserică şi pentru comunitatea sa. Asta nu înseamnă că parohul trebuie să facă totul singur, fără a-i asculta pe alţii sau fără a le lăsa lor spaţiu pentru o creativitate şi responsabilitate personală. Însă trebuie acordată atenţie şi faptului de a nu reduce parohia la rangul de "filială" a unei "firme" - în acest caz dieceza - cu consecinţa de a putea fi "condusă" de oricine, eventual şi de grupuri de "funcţionari" cu diferite competenţe.

(După Vatican Insider, 28 iulie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 1891.