Carlo Acutis fericit, mama: "Fiul meu este un influencer pozitiv pentru atâţia tineri de astăzi"

De Salvatore Cernuzio

La 10 octombrie va fi sărbătoare la Assisi pentru beatificarea lui Carlo Acutis, tânăr din Brianza mort la vârsta de cincisprezece ani din cauza unei leucemii fulminante, a cărui faimă de sfinţenie s-a răspândit în toată lumea. Foarte abil cu noile tehnologii aşa încât să fie deja proclamat "patron al web-ului", papa l-a introdus pe Acutis în lista tinerilor model de sfinţenie în exortaţia Christus vivit. Însă Carlo era înainte de toate "un tânăr normal": asta spune persoana care l-a cunoscut mai bine, mama Antonia Salzano. Femeie luminoasă şi plină de viaţă, angajată să meargă prin lume pentru a duce expoziţia despre Miracolele Euharistice creată de Carlo, la telefon cu Vatican Insider face cunoscute amănunte deosebite şi aproape emoţionante ale vieţii alături de acest fiu aşa de special. Nu un sfântuleţ, ci un tânăr bun care poate fi exemplu pentru atâţia tineri de astăzi - nu numai credincioşi - cufundaţi în modele demenţiale de viaţă şi în social network care alimentează "mitul eu-lui".

Aşadar, în casa Acutis de la 10 octombrie va fi un fericit.

Primul cuvânt care îmi vine în minte este: În sfârşit! Chiar dacă, pentru a spune adevărul, itinerarul pentru beatificare a fost foarte rapid. Mă aşteptam la asta deoarece Carlo a făcut foarte multe minuni în aceşti ani şi a apropiat de credinţă atâţia tineri şi adulţi. Există persoane care fac referire la el în toate părţile lumii, grupuri dedicate în India, Vietnam, Coreea, Egipt. Şi expoziţia despre Miracolele Euharistice, la care am ajutat noi, părinţii, a adus mult rod. Carlo ar fi mulţumit, petrecea orele dedicându-se acestor lucruri mai ales prin internet. Era foarte bun.

De fapt, se vorbeşte despre Carlo Acutis "patron al web-ului".

Sunt sinceră şi nu spun asta ca mamă: era cu adevărat un geniu cu internetul. Crea algoritme, statistici, avea puţin mai mult de zece ani şi citea texte de inginerie informatică pe care le cumpăram la librăria de la Politehnica din Milano. Reuşea să creeze programe pe care numai cel care a făcut studii de specialitate era în stare să le facă. Această capacitate informatică era înnăscută.

Cât priveşte credinţa, Carlo v-a cerut vouă, părinţilor, să primească Împărtăşania când nu avea nici cinci ani. De unde s-a născut această exigenţă?

"Mistere ale infinitului... Eu, spun asta mereu, nu eram chiar atât de bună ca mamă din acest punct de vedere. Am făcut un parcurs şi l-am descoperit pe Dumnezeu, dar înainte intrasem în biserică numai pentru împărtăşanie, mir şi căsătorie. Soţul meu era mai evlavios însă, să spunem, credinţa sa era una lâncedă. În schimb, Carlo încă de mic a demonstrat o înclinaţie naturală, ne cerea să intrăm în biserici şi să-l salutăm pe Isus, citea vieţile sfinţilor. După ce a primit împărtăşania la 7 ani a început să meargă în fiecare zi la biserică, să recite Rozariul, novenele la sfânta Fecioară Maria şi mai ales să facă adoraţia euharistică. Într-un anumit sens, era un mistic: nu că ar fi avut viziuni sau lucruri de acest fel, ci o viaţă interioară foarte puternică. Simţea o unire profundă cu Euharistia, îmi spunea: "Mamă, cum este posibil că există cozi kilometrice pentru concerte sau pentru meciuri şi în faţa tabernacolului nu există?". Se temea că oamenii nu înţelegeau valoarea de a-l avea pe Dumnezeu în mijlocul nostru. Repeta că suntem mai norocoşi noi faţă de oamenii care au trăit în epoca lui Isus care trebuiau să găsească timp şi spaţiu pentru a-l vedea. Noi în schimb îl întâlnim numai mergând la liturghie în biserica apropiată de casă.

Papa l-a citat pe fiul dumneavoastră în exortaţia Christus vivit ca model de sfinţenie tinerească. Cu siguranţă, Carlo este exemplu pentru atâţia catolici, dar pentru un tânăr care nu are nici cea mai vagă idee despre ce este credinţa, oare nu este un model îndepărtat sau oricum greu de ajuns la el?

Eu cred că el este în schimb un exemplu pozitiv făcând abstracţie de orice aspect religios. Pentru că era un tânăr normal, cu o viaţă reală. Desigur, nu se simţea un sfânt, ba chiar era foarte conştient de limitele sale: "Nu eu, ci Dumnezeu", repeta el. Îi dăruiseră un jurnal al lui Harry Potter în care îşi punea notele: cum mă comport ca elev, ca fiu... Era pofticios şi a încercat să fie temperat cu mâncarea; în clasă era un pic exuberant, vorbăreţ, şi i-a cerut lui Dumnezeu harul de a deveni bun. Îi plăceau şi jocurile video, dar şi-a impus să se joace o oră pe săptămână pentru că era conştient că aceste mijloace puteau să devină tirani. A citit despre cei de vârsta lui ajunşi în clinică datorită dependenţei... Carlo ştia că în viaţă se poate înainta mereu şi că bătălia principală era cu noi înşine, pentru aceasta spune că sfinţenia nu este un proces de adăugire, ci de sustragere: mai puţin eu pentru a lăsa spaţiu lui Dumnezeu. Să spunem că tinerilor de astăzi le arată calea corectă de urmat.

Putem să-l definim un soi de influencer...

Nu-mi place acest cuvânt, dar, da, Carlo era un pic un influencer a lui Dumnezeu. În sensul că a ajutat şi ajută pe alţii să înţeleagă că fericirea se găseşte punându-l pe Dumnezeu pe primul loc, în lucrurile mari şi mici ca şi un meci de fotbal. Este important acest lucru într-o societate aproape demenţială, cum este cea de astăzi. Tinerii sunt cufundaţi în social network, în aceste mijloace web adesea vehicule de pornografie sau bullying. Cresc cu mitul eu-lui, se simt vii pe baza vizualizărilor primite şi au obiectivul de a deveni staruri. A vedea unul de aceeaşi vârstă care invită să ridicăm privirea, să înţelegem că această viaţă este trecătoare şi că suntem chemaţi la infinit, cred că este fundamental.

Carlo Acutis, geniu al web-lui, dacă ar fi viu astăzi n-ar avea deci nici Instagram, nici TikTok? Există şi preoţi care folosesc aceste mijloace pentru "a evangheliza".

Chiar nu cred. Pentru el erau frumoase oportunităţi de întâlnire, dar şi mari pierderi de timp. Avea Messenger, dar îl lăsa mereu dezactivat pentru că se temea că chat-urile virtuale să aibă succes asupra raporturilor reale. Preferea să telefoneze unui prieten sau să-l întâlnească şi să bea o Coca-Cola.

O întrebare personală.

Vă rog.

De paisprezece ani, zi după zi, trăiţi în amintirea acestui fiu, dar ca mamă nu simţiţi un gol? Nu v-aţi gândit că oricum v-a fost smuls ceva?

Sunt ferm convinsă că toată istoria fiului meu este un proiect al Domnului. Da, el l-a răpit şi l-a dus în cer foarte devreme, dar nu simt deloc un gol. Şi pentru că el, Carlo, "se face simţit" adesea, trimite trei mii de semne pe zi, chiar fără jenă! (Râde). De când a murit ne-a umplut şi mai mult viaţa. Eu am devenit secretara sa.

După patru ani aţi avut alţi doi copii. Cum trăiesc această prezentă puternică în casă a fratelui mai mare?

Eh, şi ei fac parte din staff-ul lui Carlo! Trăiesc raportul cu multă naturaleţe, au crescut cu prezenţa lui Carlo şi sunt foarte legaţi cu el. Şi ei au primit împărtăşanie de curând, merg la Liturghie, spun rozariul, băiatul acum în vacanţă citeşte viaţa parohului de Ars.

Există ceva în ADN-ul celor din familia Acutis, aşadar...

Nu, cred că este un har al lui Dumnezeu pentru familia noastră. Nu ştiu care este planul său pentru noi, încercăm să corespundem şi să dăm mărturie.

Dar dumneavoastră aţi încercat vreodată, de exemplu, să-l abateţi pe Carlo spre alte drumuri? Ca fiecare părinte, aţi avut proiecte pentru fiul dumneavoastră.

În realitate, niciodată nu m-am gândit prea mult la proiecte de viitor, sunt de părere că trebuie trăită clipa prezentă. Hic et nunc. Am înţeles repede că în privinţa fiului meu exista un plan superior. La 11 ani mi-a cerut să fie catehet, mie şi bunicii ne-a destăinuit că vrea să devină preot... Înţelegeam că era altceva. Apoi au existat atâtea alte "indicii": mi-a spus că atunci când va ajunge să cântărească 70 de kg va muri, şi aşa fost. Odată chiar a spus că va muri cu o venă care se rupea în cap şi, de fapt, leucemia i-a provocat o hemoragie cerebrală. Sau repeta: "Voi fi tânăr mereu". M-am întrebat de mai multe ori ca părinte: Oare am greşit ceva, oare n-am fost atentă şi a citit ceva ce l-a impresionat? În schimb, după moartea sa, cu un mesaj pe care mi l-a lăsat, am înţeles că el a intuit mereu totul. Ştia la ce îl chema Dumnezeu. Pentru asta a murit ca un sfânt. Doctorii îl întrebau: "Suferi?" şi el răspundea: "Există oameni care suferă mai mult decât mine". Niciodată o plângere, ci cu zâmbetul până în ultima clipă.

(După Vatican Insider, 16 iunie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 2632.