Maica Speranţa a lui Isus - o viaţă "în slujba bunului Isus"

Fiicele Iubirii Milostive şi Fiii Iubirii Milostive vor aniversa la 31 mai declararea ca fericită a fondatoarei, Maica Speranţa a lui Isus (María Josefa Alhama Valera), în urmă cu şase ani, la Liturghia celebrată la Collevalenza (Italia), sâmbătă, 31 mai 2014. La acea Liturghie de beatificare a participat şi o delegaţie din România, condusă de PS Petru Gherghel. Călugăriţe din Congregaţia "Fiicele Iubirii Milostive" sunt prezente şi în România din anul 1992, desfăşurând activităţi pastorale şi de caritate la Târgu Neamţ şi la Barticeşti, unde au construit un spital. Maica Speranţa este comemorată în calendarul catolic la 8 februarie.

"Bunul Isus..." Cât de plăcut este ecoul acestor cuvinte în mintea şi în inima celui care le pronunţă, fie şi doar pentru sine, şi cât de natural, cât de des le pronunţa Maica Speranţa! "Bunul Isus" era o expresie mereu prezentă în rugăciunea ei şi în toate conversaţiile familiare cu cei cu care se relaţiona (din respect, prefera să întâlnească personal pelegrinii care veneau la Sanctuarul Iubirii Milostive şi cereau mijlocirea ei). De altfel, aceasta era şi misiunea pentru care a trăit şi căreia i s-a consacrat: acea de a face cunoscută bunătatea, iubirea şi îndurarea lui Dumnezeu faţă de toţi oamenii, mai cu seamă pentru cei care au mai mare nevoie de iubirea lui milostivă. În jurnalul ei personal, pe care l-a scris din supunere faţă de confesorul ei, la începutul drumului consacrării sale, în noaptea de 5 noiembrie 1927, după o experienţă mistică (erau foarte numeroase aceste viziuni mistice în care îl vedea, îi vorbea şi-l asculta pe Isus) scria:

"Bunul Isus mi-a spus că eu trebuie să fac în aşa fel încât oamenii să-l cunoască nu ca pe un Tată supărat din cauza nerecunoştinţei fiilor săi, ci ca pe un Tată iubitor care, pe orice cale, doreşte să-i mângâie, să-i ajute şi să-i facă fericiţi pe copii lui, că-i caută cu o iubire neobosită, ca şi cum nu ar putea să fie fericit fără de ei".

Ani mai târziu completa această afirmaţie spunând: "Cu cât omul este mai greşitor, cu atât se multiplică atenţia lui faţă de el".

Această atitudine a lui Isus, căci nu este vorba doar despre cuvinte, au întipărit în inima ei o convingere profund înrădăcinată care i-au modelat şi ei viaţa, conformându-se voinţei lui Isus. În fond, aşa cum spunea ea, sfinţenia omului care, de fapt, înseamnă şi măreţia lui, adevărata lui demnitate, constă tocmai în această conformare cu voinţa lui Dumnezeu: mai întâi la nivel de dorinţă şi, pas cu pas, tot mai concret în exercitarea virtuţilor, după imaginea evangheliei. Din această convingere, că Dumnezeu ne e Tată, izvorau şi îndemnul ei sincer pentru semenii ei, acela de a se strădui să trăiască Evanghelia adică, de a trăi în Isus.

La 31 mai se împlinesc şase ani de la beatificarea ei, gest prin care Biserica ne încurajează nu doar să-i cerem să mijlocească pentru nevoile noastre, ci şi să reflectăm şi să imităm dăruirea ei lui Isus, să trăim în Cristos şi Cristos în noi, cum spunea sfântul Paul despre sine.

În cultura noastră religioasă devoţiunea către anumiţi sfinţi, a căror vie amintire Biserica o păstrează, o aminteşte şi o celebrează, are o importanţă deosebită, mai ales în rândul persoanelor care trăiesc constant viaţa lor de credinţă. Generaţiile mai tinere însă, tind a se îndepărta de devoţiunea către sfinţii din trecut, înaintaşii şi modelele noastre de credinţă. Această tendinţă nu înseamnă numaidecât repulsie, desconsiderare, ci o expresie a înţelesului imprecis, incomplet a devoţiunilor către sfinţi, pe care generaţiile anterioare o transmit, involuntar, generaţiilor mai tinere. Pe cât este de adevărat că ei mijlocesc pentru noi la "bunul Isus", la fel de adevărat este că ei ne îndeamnă să le urmăm exemplul, să trăim cu convingere credinţa noastră şi raportul filial, familiar cu Dumnezeu. Maica Speranţa le amintea acest lucru tuturor celor care-i cereau să mijlocească pentru nevoile lor: "Sfinţiţi-vă, fiii mei, eu mă voi ruga pentru ca voi să vă sfinţiţi!" Iar după ce aceştia îi încredinţau doleanţele lor, ea îi îndemna să se aşeze tăcut şi convins în faţa lui Isus, în rugăciune, pentru a-i cere lui. Ea, pe de altă parte, noaptea succesivă, după ce-şi îndeplinea îndatoririle cu înalt simţ de răspundere, se ruga "bunului Isus" pentru fiecare dintre cei care-i ceruseră ajutorul. Întrebată într-o zi de către un preot "de ce Isus o ascultă întotdeauna şi-i împlineşte rugăminţile", ea răspunde, cu capul plecat: "Poate şi pentru faptul că şi eu fac întotdeauna ceea ce-mi cere el". Nu era vorba de acea supunere "militară", "fără dreptul la replică", ci, mai degrabă un angajament solidificat de către iubirea gratuită şi imensă a lui Dumnezeu în care ea credea şi creştea, se întărea zilnic.

Iată de ce creştinul deci, conştient de efortul pe care-l depune pentru a asimila învăţăturile lui Isus şi de convingerea că el îi ascultă rugăciunea atunci când i-o cere cu credinţă, dezvoltă în rugăciune sentimente şi emoţii care să-i însoţească cuvintele rugăciunii. Maica Speranţa amintea celor interesaţi că rugăciunea fără sentimente, fără afect şi emoţii, este rece, este sterilă; se asemănă cu acele conversaţii inutile şi este mai mult timp pierdut decât adevărată rugăciune. Fiind în pragul hirotonirii întru preoţie, primul dintre Fiii Iubirii Milostive primeşte de la ea sfatul matern de nu pierde timpul dedicat rugăciunii cu conversaţii inutile, ci să caute mai degrabă afectul (sentimente) care să-i înalţe inima la Dumnezeu. În fond, cred că fiecare dintre noi recunoaştem în rugăciunile devoţionale, mai ales cele inspirate de către Duhul Sfânt sfinţilor pe care-i cinstim şi cărora le cerem ajutor, sentimente înălţătoare, transparente, dezlipite de cele pământeşti şi trecătoare. Şi Maica Speranţa, în rugăciunea ei personală, insista asupra importanţei sentimentelor edificante. Acest aspect ea la învăţat de la Isus însuşi pe când îl însoţea, în viziune, atunci când Isus, rugându-se, vorbea cu Dumnezeu Tatăl. Dar l-a şi primit drept învăţătură de la Isus, după cum aminteşte în jurnalul ei: "Tu (Isuse), îmi spui că afectul autentic izvorăşte în inima celui care simte iubirea lui Dumnezeu şi că, cu cât mai mare va fi iubirea mea pentru tine, cu atât mai mult se va înflăcăra inima mea de aceste sentimente". Rugăciunea ei era un continuu colocviu cu Isus învăluit într-o atmosferă intimă, delicată, sinceră.

Acesta este secretul rugăciunii: convingerea ca Dumnezeu primeşte rugăciunea noastră, întrucât noi ne încredem în el şi-i respectăm voinţa. Urmând această logică, prin susţinerea Duhului Sfânt alimentăm în noi speranţa că ne vom număra cândva printre cei care "se bucură de vederea feţei sale", cum ne aminteşte Liturghia. Aş spune că în această constă adevărata devoţiune: a urma exemplu celor care ne-au precedat pe drumul credinţei, a medita asupra importanţei pe care Dumnezeu îl are în viaţa noastră. Minunile pe care noi le cerem prin mijlocirea sfinţilor sunt, în fond, expresia credinţei noastre, convingerea că Dumnezeu ne e tată, după cum, de altfel, Isus însuşi ne învaţă: "Curaj, fiică, credinţa ta te-a mântuit" (Mt 9,22).

Considerând pragmatismul omului modern şi evoluţia rapidă care nu mai consideră prea mult intervenţia lui Dumnezeu în viaţa omului, Maica Speranţa ocupă astăzi un loc relevant prin faptul că a vestit prin fapte şi cuvânt acest mesaj care constituie inima evangheliei, şi urgenţa cea mai simţită a timpurilor noastre: convingerea că Dumnezeu este pentru fiecare dintre noi un tată bun, iubitor, milostiv, răbdător şi fidel, şi exigenţa de a trăi cu convingere învăţătura lui Isus, căci el este adevărul. Preocuparea Maicii Speranţa nu era doar aceea de a hrăni trupul; ea avea la inimă binele întregii persoane: cel fizic, cel moral şi cel spiritual. Pornind de la nevoile imediate ale celor pe care-i întâlnea, ea îşi propunea să dea un răspuns exigenţelor mai profunde ale persoanei umane, după modelul lui Isus.

Pr. Iulian Butnaru

lecturi: 832.