Sfântul Ioan Paul al II-lea, papă, un mare prieten al românilor

PS Petru Gherghel în dialog cu pr. Ştefan Lupu

Preasfinţite,
Anul acesta, la 18 mai, se împlinesc 100 de ani de la naşterea marelui papă sfântul Ioan Paul al II-lea. Pentru a marca acest eveniment, în multe Biserici şi instituţii au loc diferite iniţiative. De exemplu, prof. Jan Mikrut, de la Universitatea Pontificală Gregoriana din Roma, pregăteşte un volum cu titlul Pontificatul lui Ioan Paul al II-lea (1978-2005) şi Biserica Catolică în Europa central-orientală. La centenarul naşterii sale, la care au fost invitaţi să participe, cu studiile lor, cercetători din respectivele ţări.

Pe plan local, am considerat că Excelenţa Voastră sunteţi cel mai în măsură să ne vorbiţi despre legătura dintre România, respectiv Dieceza de Iaşi, şi Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea. Ştiu că l-aţi iubit foarte mult şi misiunea de păstor al Diecezei de Iaşi a Excelenţei Voastre a coincis şi cu pontificatul papei Ioan Paul al II-lea.

În dialogul nostru, aş dori să pornim de la situaţia în care se afla Biserica noastră din România în perioada premergătoare alegerii papei Ioan Paul al II-lea, la 16 octombrie 1978.

Anul 1978 a fost pentru mine un an de mari emoţii şi surprize. Dieceza noastră, după cutremurul devastator din 4 martie 1977, a trăit şi suportat un alt fel de cutremur: moartea neprevăzută a episcopului nostru Petru Pleşca, ce îndeplinea pe atunci mandatul special de ordinarius substitutus al Episcopiei de Iaşi, deşi aceasta era suspendată, potrivit normelor date de guvernul Petru Groza, la ordinul Rusiei sovietice, care îşi lărgise toată influenţa în Europa de Est, deci şi peste România.

Era o atmosferă apăsătoare şi plină de nenumărate suferinţe şi limitări. Biserica Greco-Catolică fusese cu totul interzisă, iar preoţii, dacă nu muriseră în închisori, trăiau şi lucrau doar în clandestinitate. Peste toată tristeţea şi groaza răspândită de noua orânduire peste toată ţara şi dieceza noastră, ce îşi pierduse titlul şi dreptul, care nu mai avea episcop, s-au aşternut o durere şi o nesiguranţă şi mai mari: moartea păstorului recunoscut şi confirmat de Scaunul Apostolic pentru Dieceza de Iaşi.

După cum se ştie, întreaga ţară trăia o perioadă de mari suferinţe, de mari limitări şi nesiguranţe, iar pentru Biserica Romano-Catolică rămăsese doar un singur episcop diecezan, la Alba-Iulia, vrednicul mărturisitor Márton Aaron.

Ce urma să se întâmple cu Episcopia de Iaşi, nerecunoscută de guvern? Avea să fie un simplu pro-vicariat al vicariatului de Bucureşti, unde se afla un ordinarius substitutus, recunoscut cu titlul de "conducător" al Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, Mons. Francisc Augustin? Se crease un fel de soluţie de compromis pentru Biserica Catolică de peste munţi şi pentru cea din Muntenia şi Moldova, cu sediul la Bucureşti. În demersurile de recunoaştere a funcţionării tacite a Bisericii Catolice de dincoace de munţi, în Muntenia şi Moldova, autorităţile au impus o astfel de formă, oarecum oficială, cu o denumire aparte pentru Biserica Catolică: Arhiepiscopia de Bucureşti, ca Vicariat, având pentru Iaşi un pro-vicar general, dependent în toate problemele administrative de conducătorul ei unic din Bucureşti.

Din punct de vedere canonic, Sfântul Scaun elaborase "norme speciale", potrivit cărora fiecare dieceză avea un ordinarius substitutus, care coordona toată activitatea organizatorică şi canonică a diecezei. Aceste norme stabileau ca fiecare episcop să aleagă trei preoţi vrednici, care, în cazul în care el era în imposibilitatea de a-şi exercita jurisdicţia, fie pentru că era ucis sau închis, să asigure continuitatea în serie, unul după altul, până la o reglementare din partea Sfântului Părinte papa.

Până în anul 1977 situaţia celor două dieceze a rămas confuză pentru că nu era respectată ordinea canonică şi guvernul voia să aibă controlul total. Aşa s-a ajuns să fie doar un singur conducător al Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, în persoana Mons. Francisc Augustin, ca vicar general sau conducător, iar pentru Moldova, fosta Dieceză de Iaşi, să existe un pro-vicar cu atribuţii administrative, recunoscut de stat. Jurisdicţia canonică referitoare la problemele spirituale şi canonice era respectată şi pentru Bucureşti şi pentru Iaşi. Pentru Bucureşti, era Mons. Francisc Augustin, iar la Iaşi, Mons. Petru Pleşca. Ei aveau această jurisdicţie pe baza normelor speciale transmise de Sfântul Scaun. Mai târziu, la sfârşitul Conciliului al II-lea din Vatican, Mons. Petru Pleşca a fost consacrat episcop fără aprobarea guvernului. Dacă înainte lucrurile mergeau greu, după acest moment ele s-au complicat şi mai mult, iar tensiunile, greu de înţeles, au dus la deteriorarea sănătăţii episcopului Petru Pleşca, care a încetat din viaţă chiar în ziua de 19 martie 1977.

Atmosfera a devenit tristă şi apăsătoare, iar preoţii erau foarte derutaţi, pentru că acum Dieceza de Iaşi rămăsese şi fără pro-vicar general şi fără ordinarius substitutus, adică fără păstor.

În acest caz, în baza normelor Sfântului Scaun, la conducerea Diecezei urma cel ce era primul în lista de succesiune canonică. Astfel, părintele Andrei Gherguţ, un colaborator fidel al episcopului Pleşca, a preluat conducerea canonică a Diecezei, însă nu a fost recunoscut şi acceptat ca pro-vicar general de către Departamentul pentru Culte. Perioada ce a urmat a fost un continuu du-te-vino între reprezentanţii Sfântului Scaun şi Guvernul României. Pentru a se ajunge la o rezolvare canonică şi pentru a avea un ordinarius numit de Sfântul Scaun, dar care să fie recunoscut şi de autorităţile guvernamentale, s-au purtat discuţii serioase timp de un an.

- Şi aşa s-a ajuns la alegerea Preasfinţiei Voastre ca ordinarius ad nutum Sanctae Sedis cum munere administratoris apostolici pentru Dieceza de Iaşi.

Într-adevăr, la data de 21 februarie 1978, printr-un decret al Congregaţiei pentru Episcopi, papa de atunci şi sfântul de azi Paul al VI-lea s-a oprit asupra mea, un preot tânăr care împlinise abia 37 de ani şi care nu terminase decât cursurile filosofice şi teologice de şase ani la Institutul Teologic Romano-Catolic din Iaşi, în anul 1965. M-a numit Ordinarius ad nutum Sanctae Sedis cum munere Administratoris apostolici, chemat să răspund de toate problemele canonice, spirituale şi administrative ale Diecezei, până la noi dispoziţii.

Pentru mine şi pentru toţi preoţii, vestea a venit ca un trăsnet. Eu, un simplu preot, fără prea multă experienţă - e adevărat, lucram în Seminar la formarea seminariştilor în vederea Preoţiei -, m-am văzut în faţa unei misiuni ce depăşea puterile şi capacităţile mele.

Cred că oricine ar fi fost în locul meu ar fi trăit ca şi mine aceste sentimente în stare să producă fiori şi să genereze întrebări: Cum va fi?! Cum, chiar eu, care abia ieşisem de pe băncile Seminarului? Ce aveam atunci erau doar intenţiile cele mai bune şi bucuria tinereţii, dar mai era ceva: un număr mare de colegi în jurul meu şi mulţi, mulţi preoţi tineri plini de entuziasm şi dăruire. Armele mele erau, aşadar, tinereţea, încă în floare, o nevinovăţie nealterată şi intenţia bună.

Şi aşa a început istoria avântării mele în mijlocul furtunii din Biserică şi din societate. Aveam un singur gând şi o mângâiere. Nu ştiam şi nu mă gândeam la nicio formă de politică, decât cea bisericească şi canonică. Eram ca un miel blând, ce aştepta să fie dus oricând la înjunghiere. Eram tânăr şi nu ştiam să fac altceva decât ceea ce ştiam că Biserica aşteaptă de la un slujitor al său. Urma să mă maturizez în vâltoarea valurilor şi a greutăţilor. Aveam norocul să mă ştiu ca unul dintre colegii mei preoţi, mai în vârstă sau mai tineri, în faţa poporului nostru suferind, dar profund credincios, în umbra marilor noştri mărturisitori, preoţii Calvarului românesc, ai persecuţiilor şi ai închisorilor, cu o diferenţă destul de mare: eu încă nu le cunoscusem. Aş putea spune că eram un novice în arta slujirii şi a misiunii preoţeşti şi diplomatice.

Am fost însă încurajat de reprezentantul Sfântului Părinte papa Paul al VI-lea, Mons. John Bukovsky, care avea să fie şi pe mai departe foarte aproape de noi. El îndeplinea misiunea de om de legătură cu noi şi cu autorităţile de stat. Ulterior, a devenit artizanul noilor relaţii dintre Sfântul Scaun şi o Biserică ce se afla încă în focul luptei şi al persecuţiei, care trecea prin multe furtuni, dar care era tot mai aproape de limanul aşteptărilor, de ieşirea la lumină, după care suspinau atâţia credincioşi şi mari mărturisitori, episcopi, preoţi şi persoane consacrate.

Ştiind că la Roma continuam să avem acelaşi înger păzitor şi bun sfătuitor, pe diplomatul John Bukovsky, secretarul nunţiului apostolic itinerant, viitorul cardinal Luigi Poggi, noi, aici, în România, lucram în ogorul Domnului pentru ca barca Bisericii să nu se scufunde cu totul, ci să ajungă la marea zi a eliberării. Anii treceau şi ceea ce lumea aştepta cu mare nerăbdare începea să se ivească, se făceau paşi spre schimbările aşteptate.

- Când aţi simţit că se va întâmpla aceasta?

Momentul de cotitură a avut loc la 16 octombrie 1978, când, la balconul Bazilicii Sfântul Petru, a apărut un nou papă, în persoana tânărului cardinal de Cracovia, polonezul Karol Wojtyła. Această alegere a făcut lumea catolică să amuţească pentru o clipă. Nimeni nu-şi imaginase şi nici nu sperase aşa ceva! O clipă istorică! Era evenimentul cel mai important din istoria recentă a Bisericii. Un cardinal din Polonia comunistă prelua cârma Bisericii Catolice. Clipele de şoc şi bucurie au luminat cerul deasupra Romei creştine.

Pot să dau mărturie că am trăit cu toţii clipe de extaz. De asemenea, pot să declar că nu numai pentru mine, nu numai pentru Polonia sau România, ci pentru întreaga Biserică din Răsărit, pentru întreaga Biserică martirizată, această zi a fost ca o stea luminoasă, venită din Orient, ce a aprins în sufletul milioanelor de credincioşi catolici şi necatolici o mare rază de speranţă. Zori noi se întrezăreau dinspre Cracovia. Bucuria a cuprins întregul spaţiu din Orient, dar şi nădejdea, şi nu doar nădejdea, ci siguranţa că temeliile marelui bloc al ateismului şi al comunismului din Răsărit s-au zdruncinat pentru totdeauna.

Mulţi vorbeau, comentau şi declarau că istoria Bisericii s-a schimbat şi că lumea se va schimba. Doar cei înrăiţi şi stăpâniţi de duhul cel rău al nedreptăţilor şi al materialismului feroce tremurau.

Dau mărturie că explozia care a dus la ruperea cortinei ideologice, explozie provocată de un fiu al unui popor creştin, cum e cel polonez, a zdruncinat din temelii blocul comunist. Conducătorii vremelnici ai comunismului ateu se temeau de ce se va întâmpla şi în celelalte ţări comuniste, nu numai din Răsărit sau din Europa, ci din toată lumea. Temerile lor erau întemeiate. Mulţi se agitau şi-şi exprimau temerea că exemplul polonezilor catolici va fi urmat şi de alţii. Şi era firesc.

Eu, şi nu numai eu, am fost chemat de reprezentanţii Departamentului pentru Culte să răspund pentru activităţile curajoase ale preoţilor noştri, în marea majoritate tineri, pentru iniţiativele lor. Am fost avertizat şi chiar ameninţat de politicienii comunişti care vedeau cum creşte pericolul: "Băgaţi-vă minţile în cap! Aici suntem în România, suntem în Moldova noastră, nu sunteţi în Polonia, nu puteţi face orice!"

Cuvintele papei Wojtyła de la Liturghia de început al Pontificatului său au trasat o nouă cale pentru orice creştin, au aprins o nouă speranţă: "Non abbiate paura! Nu vă fie teamă să-l primiţi pe Cristos şi să acceptaţi puterea lui!... Deschideţi larg inimile şi graniţele statelor, sistemele economice şi cele politice, domeniile vaste ale culturii, civilizaţiei, dezvoltării!... Nu vă fie teamă! Cristos ştie «ce este în om». El singur ştie!" (cf. Omilia din 22 octombrie 1978)

Chiar din acele prime zile, de la inaugurarea noului pontificat, curajul tuturor a crescut, teama a început să dispară, iar cuvintele papei Wojtyła au răscolit lumea. Cu toţii admirau curajul său, pe care, de fapt, l-a dovedit de atâtea ori la Cracovia: Nu vă fie teamă!

Acest "Nu vă fie teamă!" începea să producă roade în inimile noastre, chiar dacă eram departe - fie de Cracovia, fie de Roma. Ecoul cuvintelor şi curajul său cu care îndemna lumea la un nou avânt, la solidaritate şi la "nu vă fie teamă" ne făceau pe toţi, chiar şi pe noi, cei strânşi mai departe în chingile ameninţărilor şi ale restricţiilor, să ţinem capul sus, să ne punem încrederea, nu în noi, nu în faptele noastre, ci în Cristos biruitorul.

"Nu vă fie teamă, fiţi înţelepţi şi ţineţi capul sus!" a fost şi pentru noi un îndemn, mai ales pentru preoţii noştri tineri, de a-şi ridica capul, privirea, şi de a spera. Nu suntem în Polonia, dar suntem geografic aproape de ea; cândva aveam chiar graniţe comune. Eram convinşi că acest papă nu şi-a abandonat poporul suferind, nu i-a uitat pe cei aflaţi în închisori sau lagăre, ci s-a adresat tuturor: "Curaj! Nu vă fie teamă!"

- Unde vă aflaţi în ziua de 16 octombrie 1978, când cardinalul polonez Karol Wojtyła a fost ales papă, fiind al 264-lea urmaş al sfântului Petru şi episcop al Romei?

Eram în Seminarul din Iaşi, în mijlocul confraţilor şi seminariştilor noştri. Nu-mi revenisem încă bine după moartea episcopului Petru Pleşca, nu intrasem încă în toate aspectele administrative şi, mai ales, nu-mi trecuse fiorul din ziua numirii mele, 21 februarie 1978, când am depus jurământul în faţa delegatului papal, Mons. John Bukovsky. Acesta a devenit mai târziu nunţiu apostolic în România, dar în tot acest timp a fost îndrumătorul meu în activităţile pastorale, administrative şi spirituale.

Vestea că un cardinal polonez, Karol Wojtyła, a fost ales Suveran Pontif al Bisericii Catolice ne-a produs o mare bucurie. A venit ca un trăsnet, nimeni nu se aştepta ca un ierarh dintr-o ţară comunistă, dar o ţară catolică având o tradiţie milenară, să ajungă pe scaunul sfântului Petru. Ne-au impresionat primele sale cuvintele, rostite în limba italiană:

"Dragi fraţi şi surori... iată că Eminenţele lor, cardinalii, au chemat un nou episcop la Roma. L-au chemat dintr-o ţară îndepărtată... îndepărtată, dar întotdeauna apropiată prin comuniunea în credinţă şi prin tradiţia creştină. Mi-a fost teamă să primesc această numire, dar am făcut-o în spiritul ascultării faţă de Domnul nostru Isus Cristos şi cu încredere totală în Maica sa, Preasfânta Fecioară".

Prin cuvintele sale, a câştigat inimile tuturor şi, desigur, şi inimile noastre, ale celor de acasă, din România, din Iaşi.

Acest moment a reprezentat pentru mine o dorinţă şi o speranţă că odată am să-l pot vizita, aşa cum trebuie să facă orice episcop şi administrator apostolic, ales în fruntea unei dieceze şi a unui popor credincios.

- Când aţi avut ocazia să vă întâlniţi prima dată cu Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea?

Aveam dorinţa de a merge să-l vizitez pe Sfântul Părinte, dar la noi nu era uşor să ieşi din ţară în acele vremuri. Abia în anul 1981 am reuşit, când am obţinut o permisiune specială de la statul român şi o aprobare de la Roma pentru a urma un curs special de aggiornamento organizat de diferite dicasterii şi universităţi pontificale romane.

De fapt, când delegatul Sfântului Scaun, Mons. John Bukovsky, mi-a comunicat că am fost ales ordinarius al Diecezei de Iaşi şi eu am acceptat această misiune, am îndrăznit totuşi să spun, pe lângă "Accept!", şi o dorinţă personală. Întrucât nu am avut nicio posibilitate de a-mi continua formarea teologică, am cerut să mi se ofere posibilitatea de a urma câteva cursuri de aggiornamento la Roma, pe care le consideram necesare în vederea exercitării mandatului meu şi pentru a intra în contact direct cu Sfântul Părinte şi cu congregaţiile pontificale.

Am primit asigurarea din partea Mons. Bukovsky că acest lucru va fi posibil, cu aprobarea specială a Sfântului Scaun.

Deşi a trebuit să aştept trei ani pentru a ajunge la Roma, în acel moment Mons. Bukovsky mi-a dat un sfat - era ca un ordin, o poruncă: "Purtarea ta trebuie să fie atât de înţeleaptă, încât prin tot ceea ce trebuie să faci să nu împiedici şi să nu strici bunele relaţii începute între Statul Vatican şi Guvernul României". Această recomandare s-a transformat din partea mea, ca şi a altora ce trăiau în acele timpuri, într-o lege: să facem totul ca Biserica noastră să nu moară, dar să facem totul ca ea să trăiască. Pot spune că aceasta a fost grija şi conduita mea în misiunea primită: ca Biserica să trăiască până va veni clipa libertăţii şi a normalităţii. Şi aşa a fost.

- Aţi ajuns, aşadar, la Roma după trei ani. Ce-aţi discutat cu Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea?

Ajuns la Roma, m-am bucurat să fiu primit cu o inimă largă şi părintească de Sfântul Părinte şi să pot să-i spun gândul meu de ordinarius ad nutum Sanctae Sedis, chiar în limba latină, deprinsă în Seminarul nostru din Iaşi. Nu pot să uit că am insistat să-şi îndrepte privirea şi spre ţara noastră, România, să se gândească şi la Dieceza noastră de Iaşi, unde se află un Sanctuar ce are o copie a icoanei de la Cz?stochowa, Madonna Nera. L-am invitat să ne viziteze ţara şi să nu uite că România îl iubeşte. Am sesizat încă de la prima mea vizită la Vatican că Sfântul Părinte iubeşte România şi o are la inimă. A dorit mereu să ajungă în România, dor pe care până la urmă l-a împlinit, în anul 1999.

Cred că am fost, dacă nu primul, printre primii din Dieceza de Iaşi care l-au invitat să viziteze România. De atunci nu mi-a mai uitat niciodată numele, pe care îl repeta şi îl amintea mereu vizitatorilor şi pelerinilor ajunşi la Roma din Dieceza noastră.

Această vizită, în calitate de ordinarius ad nutum Sanctae Sedis, la Sfântul Părinte papa Ioan Paul al II-lea a fost prima dintr-un lung şir de vizite pe care le-am făcut apoi, după ce am fost numit episcop de Iaşi, la 1 mai 1990.

Sunt fericit să-mi amintesc că misiunea de ordinarius şi administrator diecezan a început în acelaşi an cu alegerea sa ca suveran pontif şi a continuat pe tot parcursul pontificatului său. Mă gândesc că sunt puţini cei care pot să spună că au slujit ca episcop pe tot timpul pontificatului sfântului papă Ioan Paul al II-lea, al papei Benedict al XVI-lea şi al actualului papă Francisc.

- Având în vedere controlul regimului comunist, cum se realiza legătura dintre Sfântul Scaun şi Biserica Catolică din România în anii regimului comunist? Cât de des reuşeaţi să ajungeţi la Roma, să vă întâlniţi cu Sfântul Părinte şi cu ceilalţi responsabili din Curia Vaticană?

E bine de ştiut că, ori de câte ori cineva ajungea la Roma, oficial sau în privat, putea să intre în contact cu reprezentanţi ai Sfântului Scaun şi să prezinte situaţia reală a Bisericii din România, supusă la atâtea presiuni, persecuţii şi ameninţări. Chiar şi în astfel de condiţii, Biserica a găsit mereu modalităţi pentru a supravieţui şi, aş îndrăzni să spun, să înflorească.

Îmi amintesc de un caz care a avut un mare ecou. După moartea episcopului Pleşca, recunoscut ca ordinarius, în străinătate a apărut un articol scris de cineva care nu putea să nu spună lumii adevărul. Articolul era intitulat: Episcopul a murit! Biserica trăieşte! Mare adevăr în acest titlu, care a fost exprimat şi de pe amvonul bisericii din Oituz - Grozeşti, unde urma să fie înmormântat episcopul Petru Pleşca. Deşi trebuie să treacă prin atâtea greutăţi, persecuţii şi ameninţări, totuşi Biserica nu moare.

În perioada regimului comunist, după cum am amintit, am avut posibilitatea de a-l întâlni personal pe Sfântul Părinte abia în anul 1981. A doua întâlnire a fost cu ocazia declarării ca fericit a fratelui Ieremia Valahul, în ziua de 30 octombrie 1983, un moment de har pentru Valahia Minor, adică Moldova. Pe lângă marea şi fericita ocazie de a vedea ridicat la cinstea altarelor pe cineva născut pe meleagurile noastre, trebuie să spun că a fost greu să obţinem aprobarea de a participa la această sărbătoare. Au existat obstacole, respingeri ale unor persoane, altele au fost condiţionate... Se cunosc şi astăzi marile greutăţi prin care au trecut unii preoţi ce au reuşit să participe, dar şi suferinţa altora care nu au putut lua parte la un asemenea moment.

Până la urmă, autorităţile comuniste ne-au acordat vizele de plecare, dar au profitat de această ocazie pentru a spune că la noi, în România, este libertate religioasă. Am avut atunci posibilitatea de a celebra sfânta Liturghie împreună cu fraţii capucini din Napoli şi cu ierarhii Bisericii Greco-Catolice din diaspora. Astfel, Biserica Catolică, respirând cu cei doi plămâni şi depunând eforturi mari, a conlucrat la atingerea scopului dorit pentru gloria lui Dumnezeu, şi anume ridicarea la cinstea altarelor a fratelui Ieremia Valahul.

Cei care au participat la marea sărbătoare în Piaţa "Sfântul Petru" au demonstrat că Biserica din România e totuşi vie, chiar dacă pentru o lungă perioadă ea a respirat cu un singur plămân, cel latin, căci Biserica Greco-Catolică nu avea dreptul să răsufle decât în clandestinitate.

Printre cei care au reuşit, până la urmă, să obţină viza pentru Italia, a fost şi părintele Martin Benedict, medic renumit la spitalul din Oneşti (1962-1986), sfinţit preot la 14 septembrie 1980, în mare taină, în biserica din Slănic Moldova, de către episcopul Alexandru Todea, viitorul cardinal. Îmi amintesc cu bucurie că atunci, pentru prima dată în istoria Bisericii, în Piaţa "Sfântul Petru" a răsunat o rugăciune în limba română, rostită cu multă însufleţire pr. Martin Benedict. După cum se ştie, el a ales să împlinească în viaţă, pe lângă slujirea de medic trupesc şi pe cea de medic sufletesc. I-am mulţumit deseori pentru că a acceptat să proclame acea scurtă rugăciune în limba noastră. Îl amintesc pe el acum, deoarece numele lui este înscris în lista venerabililor pentru a fi ridicat la cinstea altarelor şi, după normele bisericeşti, să fie trecut în calendarul Bisericii noastre locale. A fost pentru el o mare onoare iar pentru noi o mare bucurie de a face să răsune, în Piaţa "Sfântul Petru", sunetul minunat al limbii noastre române.

- Ce a însemnat pentru Biserica Catolică din România, în relaţia sa cu statul comunist român, numirea unui papă polonez, deci din blocul comunist? Aţi simţit vreo schimbare a "tratamentului" din partea organelor de conducere comuniste?

Când s-a răspândit vestea că un cardinal polonez a fost ales papă, lumea întreagă a rămas şocată. Nimeni nu se aştepta. Nu pentru că nu era italian, ci pentru că provenea dintr-o ţară comunistă. Toţi se întrebau ce va fi, ce se va întâmpla şi ce impact va avea o asemenea alegere.

E clar, toţi credincioşii catolici erau mai mult decât încântaţi, fericiţi de-a dreptul, punându-şi astfel speranţa că va înceta comunismul ateu. Pentru ţara noastră, ca şi pentru ţările din blocul comunist, tulburarea a fost extraordinară. Guvernul a rămas blocat. Pe moment nu s-au observat ceva schimbări în privinţa relaţiilor, însă urmăririle, supravegherea din partea Securităţii au crescut şi mai mult.

Am amintit deja de ameninţările primite din partea funcţionarilor regimului, că aici nu suntem în Polonia, ci în România. O mică deschidere s-a produs abia în anul 1983, când unei mici delegaţii de credincioşi români i s-a permis să meargă la Roma, la beatificarea fratelui Ieremia Valahul. Pentru aprobarea plecării acestui grup a mijlocit Mons. Augustin, conducătorul Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti. Se spunea atunci că au început să apară fisuri în Cortina de Fier. Aceste zvonuri s-au confirmat şi erau semne că ceva începe să se schimbe în relaţia guvernului cu Sfântul Scaun, ca urmare a prezenţei unui papă polonez pe scaunul lui Petru.

Un asemenea semn s-a văzut îndată după moartea Mons. Augustin, în ziua de 27 noiembrie 1983, când clerul din Arhidieceza de Bucureşti a ales un nou "administrator diecezan", în persoana preotului profesor şi rector al Institutului Teologic din Iaşi, dr. Ioan Robu. Mons. John Bucovski a continuat discuţiile cu autorităţile române, în numele Secretariatului de Stat şi al nunţiului itinerant Luigi Poggi, pentru alegerea şi numirea unui episcop diecezan la Bucureşti. Aici nu mai fusese un episcop de la moartea episcopului de Iaşi, dr. Anton Durcovici, în închisoarea din Sighetu Marmaţiei, care avusese şi misiunea de administrator apostolic de Bucureşti, începând cu luna ianuarie 1948.

Aceste mari şi neaşteptate evenimente au culminat cu alegerea şi ridicarea administratorului diecezan de Bucureşti la treapta de episcop, cu funcţia de administrator apostolic de Bucureşti, aşa cum fusesem şi eu recunoscut în anul 1978, şi consacrarea lui la Roma de către Secretarul de Stat al Vaticanului, cardinalul Agostino Casaroli.

Desigur, faptul că în acelaşi an, în luna octombrie, la Roma avusese loc marea sărbătoare a declarării ca fericit a compatriotului nostru Ieremia Valahul, la care a putut participa o mică delegaţie de preoţi, călugări şi laici, pentru noi însemna că erau semne vădite că începeau să apară încet, încet zorii libertăţii şi ai normalizării situaţiei Bisericii.

Ceva se mişca, ceva se întâmpla! Libertatea totală nu era departe! Se întrezăreau zorii noilor şi aşteptatelor schimbări, odată cu vizitele papei Ioan Paul al II-lea în diferite ţări ale lumii, mai ales în Polonia, unde noile mişcări populare, cunoscute cu numele de Solidarnost, au primit, prin cuvinte magice şi, aş spune, dumnezeieşti, binecuvântarea papei: "Nu vă temeţi!" Şi cu adevărat nu s-au temut.

- Care credeţi că a fost principalul merit al papei Ioan Paul al II-lea în raport cu predecesorii săi?

Ioan Paul al II-lea, ca pontif roman, a preluat moştenirea lăsată de înaintaşii săi, Ioan al XXIII-lea, cel care a deschis Conciliul al II-lea din Vatican, la 11 octombrie 1962, Paul al VI-lea, care a închis şi a trasat calea pentru aplicarea reformelor cerute de Conciliu, şi Ioan Paul I, care a pontificat doar 33 de zile. Totuşi, noul papă carismatic, sosit din Polonia, a deschis nu numai o nouă eră în înţelegerea şi trăirea creştină, ci şi o viziune cu totul specială a misiunii pe care o au ţările creştine de pe vechiul continent, Europa, pentru instaurarea unui nou climat de solidaritate şi cooperare comună. Aceasta a dus încet, încet la construirea unei Europe unite, având ca fundament unitatea şi solidaritatea neamului omenesc, precum şi importanţa valorilor creştine păstrate de ţările din Răsărit şi Apus.

Marele merit al papei Ioan Paul al II-lea, supranumit Carol cel Mare, a fost că, prin alegerea sa pe scaunul lui Petru de la Roma şi prin curajul său de a-l propune pe Isus ca lider de necontestat al demnităţii omului, a clătinat fundamentul comunismului ateu, care, încet, încet, a căzut şi s-a dezintegrat.

În ce mă priveşte pe mine, cel ce a avut marele dar să trăiască alături de marele prieten al tuturor şi al nostru, dacă e să compar micile mele capacităţi cu mărimea figurii sale de om sfânt şi de lider spiritual pentru toţi catolicii, stau şi mă închin în faţa lui Dumnezeu, cel care pe toate le orânduieşte, pentru că mi-a fost dat să-l întâlnesc şi să-i repet deseori să treacă şi pe la noi. Dar mai ales ştiu că, deşi aşa mic şi fără vrednicie, nu numai că mi-a oferit darul slujirii episcopale, ci îşi amintea numele meu: "Da, de la Iaşi, de la episcopul Gherghel!" Îmi vine greu să-l uit şi aud mereu în gând: "Ce mai e în România, la Iaşi? Când voi ajunge să vă întâlnesc? Salută-l, te rog, pe fratele şi prietenul meu Teoctist!"

Nu uit niciodată imaginea sa părintească de mare pontif, în haina sa albă, când a venit la noi şi ne-a adus pentru trei zile soarele, iar când a plecat, ne-a lăsat mai departe darul ploii calme şi binecuvântate.

- După căderea regimului comunist în Europa de Est, papa Ioan Paul al II-lea a restabilit ierarhia catolică în toate ţările din această regiune. Excelenţa Voastră vă aflaţi la conducerea Diecezei de Iaşi, din 1978, ca ordinarius ad nutum Sanctae Sedis, însă pe 1 mai 1990 aţi fost consacrat episcop al Diecezei de Iaşi. Cum aţi trăit acest moment?

În anul de graţie 1989, prin darul Părintelui ceresc, Cortina de Fier a căzut şi drepturile omului şi ale creştinului au fost restabilite în făgaşul lor firesc.

Sunt mulţi cei care nu credeau că se va schimba ceva în lume, căci prea se împământeniseră comuniştii şi ateii. Nici eu nu prea credeam într-o revenire uşoară la libertate. Doream să ne îndeplinim mai departe datoria evanghelizării în condiţiile pe care le întâlneam zi de zi şi cu care deja ne obişnuiserăm. Ne străduiam, cu puţinele noastre posibilităţi şi printre nenumărate restricţii, să împlinim misiunea de a evangeliza.

E drept, marea persecuţie avusese loc între anii 1948-1964/'65. Mulţi dintre preoţii noştri au încercat să facă mai mult, dar au fost chinuiţi, ameninţaţi şi mai bine de jumătate dintre ei au fost închişi, unii chiar şi pentru 14-15 ani. Atunci a fost perioada cea mai dură, când toţi îşi pierduseră curajul, mulţi fiind ameninţaţi şi obligaţi să se limiteze doar la celebrările liturgice în biserici sau în sacristii. Le era interzis să facă lecţii de catehizare şi alte manifestări religioase publice. Aveau o singură şi mare datorie de a nu lăsa să moară credinţa şi să nu se închidă bisericile.

Au fost însă şi persoane încrezătoare ce încurajau lumea la speranţă.

Cred însă că cel care nu s-a îndoit niciodată, deşi părea imposibil de realizat, a fost Karol Wojtyła. El a crezut că totul se va schimba, şi acest lucru s-a realizat începând cu ziua de 16 octombrie 1978.

A trebuit totuşi să aşteptăm acest moment al harului ceresc din anul 1989, căderea comunismului ateu. Atunci ne-am întors la Biserica şi Dieceza din trecut, iar în luna martie, ziua 14, acelaşi papă, care a readus în lume demnitatea şi libertatea, a restabilit întreaga ierarhie pentru Biserica Catolică din România, cu cele trei rituri, numind în fiecare dieceză propriul păstor.

În acel an 1990, prin hotărârea Sfântului Părinte papa Ioan Paul al II-lea, Dieceza de Iaşi a fost restaurată, iar eu am fost numit episcop diecezan. Consacrarea mea episcopală a avut loc în ziua de 1 mai 1990, prin impunerea mâinilor viitorului cardinal şi secretar de stat Angelo Sodano.

Îmi aduc aminte şi acum de ploaia din ajun, care nu a încetat decât dimineaţa, permiţându-ne astfel să ţinem Liturghia consacrării în faţa Seminarului din Iaşi, pentru că veniseră foarte mulţi preoţi şi credincioşi la celebrare. Eu mă aflam pe treptele de la intrarea în noua clădire ce fusese ridicată, cu mult efort, în perioada dură a persecuţiei comuniste, după cutremurul din 4 martie 1977.

Se întâmplau şi pe atunci semne cereşti care indicau prezenţa harului lui Dumnezeu. Mă gândesc în primul rând la Seminarul "Sfântul Iosif" din Iaşi, care a fost o adevărată pepinieră de preoţi. Ei au fost rodul sacrificiului oferit de marii noştri eroi în credinţă, mai ales de fericitul episcop Anton Durcovici, jertfit în închisoarea de tristă amintire din Sighetu Marmaţiei, în ziua de 10 decembrie 1951. Îngerii poporului nostru - episcopi, preoţi şi credincioşi martirizaţi -, ei au fost aceia care au susţinut chemările la preoţie şi pot să dau mărturie că tot ei ne-au ocrotit şi însoţit în activitatea noastră pastorală.

Pentru mine, ca un simplu şi slab instrument, care a lucrat în timpul regimului comunist şi care s-a bucurat apoi, după 1989, de darul de a fi episcop, deşi fără vrednicia mea, recunosc că doar el, Tatăl ceresc, prin Fiul său făcut om şi în Duhul Sfânt, a realizat toate şi ne-a purtat de mână. Nu a fost meritul cuiva dintre noi, ci a fost şi rămâne grija şi iubirea lui Dumnezeu, care nu ne-a lipsit, ci ne-a însoţit cu semne mari. Era dovada clară că nu oamenii sunt cei care conduc destinele spirituale ale unui popor, ci grija şi iubirea sa, ce nu lipseşte niciodată acolo unde a fost şi este credinţă.

Atunci, în 1990, la ceas de transformare fundamentală a situaţiei Bisericii noastre locale, a început, fireşte, un alt timp, dar şi o nouă şi sfântă perioadă de trăire creştină. O Biserică normală, un popor al lui Dumnezeu chemat la noi zile de har şi la noi şi mari preocupări pentru o sfântă şi normală evanghelizare. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că şi prin mâinile mele, ale unui nevrednic slujitor, mai ales în perioade grele, el a făcut atâtea lucruri minunate.

Momentul consacrării episcopale l-am trăit ca pe un nou şi mare har. Eram bucuros să fiu înconjurat de clerul şi credincioşii diecezei noastre. Depăşind emoţiile fireşti, nu doream altceva decât ca Domnul să continue să lucreze prin mine. Lui să-i fie cinste şi laudă!

- Ce s-a schimbat în relaţia dintre Sfântul Scaun şi Biserica Catolică din România după căderea regimului comunist în 1989?

Redobândirea libertăţii a permis Bisericii Catolice din România să intre în normalitate şi să-şi organizeze viaţa de credinţă. Odată cu refacerea structurilor canonice, s-a lucrat şi la deschiderea centrelor spirituale, educative, formative, caritative etc. Pe scurt, Biserica noastră din România, atâta vreme ostracizată, îşi ridica din nou pânzele pentru o nouă evanghelizare.

Autorităţile civile au recunoscut statutul juridic pentru toate cultele din România, iar pentru Biserica Catolică, Codul de drept canonic a fost acceptat ca statutul său juridic. Fiecare episcop, potrivit ritului său, şi-a putut organiza structurile canonice şi pastorale după normele generale ale Bisericii universale, iar guvernul, în baza vechilor practici, a decis să contribuie parţial la salarizarea clerului.

În anul 1990 s-a redeschis Nunţiatura Apostolică în România, cu sediul în Bucureşti. Primul nunţiu a fost Mons. John Bukovski. Potrivit relaţiilor diplomatice, nunţiul apostolic în România a primit rolul de a fi decanul corpului diplomatic acreditat la Bucureşti.

Guvernul român îi primeşte şi îi respectă pe reprezentanţii Sfântului Părinte ca adevăraţi ambasadori, aşa cum, de fapt, face şi Sfântul Scaun cu ambasadorii sau reprezentanţi diplomatici ai ţărilor cu care are legături.

- Restabilirea ierarhiei catolice în România a permis constituirea Conferinţei Episcopilor Catolici. Cum a fost prima vizită ad limina în calitate de membru al Conferinţei Episcopilor Catolici din România? Cum v-a primit Sfântul Părinte? Câte vizite ad limina au urmat?

Începând cu data de 1 mai 1990, am intrat într-o nouă eră. S-a constituit Conferinţa Episcopilor Catolici din România, cu cele două rituri, latin şi oriental, la care s-a adăugat şi ritul armean, existent şi înainte de 1948. A fost ales preşedintele Conferinţei Episcopale Române, în persoana Mons. Alexandru Todea, un adevărat erou şi model de rezistenţă şi mărturie de credinţă.

Conferinţa Episcopilor din România are o caracteristică aparte: e formată din toţi episcopii romano-catolici şi greco-catolici. Este o singură Conferinţă a tuturor episcopilor şi este respectată ca atare de Guvernul României. După constituirea Conferinţei Episcopilor au început şi vizitele ad limina, pentru întâlnirea episcopilor cu papa, care, în mod normal, are loc o dată la 5 ani. Până acum au avut loc şase astfel de vizite oficiale: în 1991, 1996, 2003, 2010, 2018.

Prima vizită ad limina a fost în anul 1991, aşadar, prima din istoria destul de lungă a Bisericii din România. Era semnul că am intrat într-un climat normal şi într-un câmp nou de muncă, cu speranţe înnoite şi având solidaritatea tuturor celorlalte conferinţe episcopale. S-au stabilit noi relaţii cu Sfântul Părinte şi cu dicasteriile romane dispuse să ne stea alături şi să ne ajute în reconstrucţia Bisericii noastre locale.

Am primit binecuvântarea Sfântului Părinte şi, din cuvintele sale, am observat preţuirea pe care o avea faţă de suferinţele îndurate de Biserica noastră în trecut. Era aproape de noi şi ne privea ca pe nişte fraţi ce păşeau cu o firească timiditate înainte.

Am observat însă o dorinţă a Sfântului Părinte, care, de altfel, era mai veche, însă acum, cu noile relaţii dintre Sfântul Scaun şi România, s-a accentuat. Papa Ioan Paul al II-lea dorea foarte mult să viziteze ţara pe care o cunoştea de mai înainte şi o considera o ţară cu un potenţial ecumenic special. Mereu ne întreba când va putea să ajungă să pună piciorul pe pământ românesc. Fiecare dintre noi îl invita şi îşi exprima dorinţa de a-l primi. Şi acest lucru s-a realizat în anul 1999.

- După anul 1990 aţi avut posibilitatea să-l vedeţi deseori pe Sfântul Părinte. Discutaţi mult despre situaţia Bisericii din Dieceza de Iaşi? Care au fost liniile pastorale directoare care v-au influenţat cel mai mult din partea sfântului Ioan Paul al II-lea?

Personal, când îl întâlneam pe sfântul papă Ioan Paul al II-lea, aveam mari emoţii şi o mare sfială; la plecare, simţeam cât de sensibil este faţă de cei din ţările ex-comuniste, mai ales faţă de cei din ţările vecine. Acest lucru nu-l evoc doar eu, ci despre aceasta dau mărturie toţi cei care au avut posibilitatea să-l întâlnească. Nu pot să nu amintesc aici toate acele gesturi de mărinimie arătate de Sfântul Părinte faţă de credincioşii noştri, de contribuţiile oferite pentru ridicarea a numeroase grădiniţe, pentru construcţia Seminarului minor de la Bacău şi a unor biserici din Bucovina, dar mai ales acordarea titlului de "Basilica Minor" Sanctuarului Marian din Cacica, în anul jubiliar 2000.

Apoi, cu ocazia vizitelor ad limina, Sfântul Părinte discuta cu toţi episcopii despre activitatea pastorală, spirituală şi administrativă a diecezei, lua act de observaţiile făcute de congregaţiile pontificale, iar la sfârşit le adresa tuturor îndemnurile pe care le considera cele mai potrivite.

Pentru Iaşi, papa Ioan Paul al II-lea ne-a îndemnat să avem grijă de formarea canonică şi spirituală a clerului, dar şi de noile aspecte ale vieţii evanghelice, de activităţile ordinelor religioase feminine şi masculine, de familii şi, mai ales, de formarea tinerilor şi de angajarea laicilor în munca de evanghelizare.

Un alt domeniu de care Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea ne-a cerut să ne îngrijim a fost migraţia, să fim aproape de cei plecaţi de acasă şi să-i susţinem pentru a le fi respectate drepturile la viaţă şi muncă, dar şi moştenirile lor culturale. Ajunşi într-o ţară străină, ei trebuie să fie primiţi şi ajutaţi ca fraţi şi surori, pentru a reuşi să se integreze în noua societate, sigur, în respectul culturii şi al tradiţiilor proprii.

Evident, migraţia are o faţă dureroasă, pentru că produce multă tulburare. Dar are şi o faţă pozitivă, anume că migranţii aduc cu ei zestrea lor culturală pe care o oferă acelora unde ajung, iar ei, la rândul lor, au ocazia să se îmbogăţească cu valorile popoarelor unde se stabilesc.

- După toate aceste vizite a venit şi anul 1999, când Sfântul Părinte ne-a vizitat ţara, în zilele de 7-9 mai. Ce ne puteţi spune despre însemnătatea acestui eveniment pentru legătura Bisericii Catolice din România cu papa Ioan Paul al II-lea?

Un dor continuu al papei Ioan Paul al II-lea a fost să ajungă în România. E drept, Sfântul Părinte cunoştea ţara noastră încă din anii grei ai dictaturii comuniste. Ştia de locuitorii din zona de nord a ţării ce purtau şi poartă şi astăzi denumirea de "gurali". Ştia, de asemenea, că unele comunităţi poloneze se află şi locuiesc alături de români şi germani, în Bucovina de sud, încă din negura vremurilor, muncind la exploatarea pădurilor şi a minelor de sare din zonă, cum e cea din Cacica - jud Suceava. Cunoştea şi acele teorii care susţineau că numele Wojtyła ar fi cel mai răspândit în zona de nord a României, cu varianta locală: Voicilă. Sfântul Părinte ştia apoi că în biserica din Cacica, în Bucovina, se află de peste 200 de ani o copie a icoanei Maicii Domnului de la Czestochowa - Madona Neagră.

Deşi nu cred că acesta ar fi fost motivul principal ca să vină în România, totuşi mă gândesc că amintirea acestor realităţi şi legătura cu conaţionalii săi prezenţi de veacuri în zonă i-au trezit Sfântului Părinte dorinţa de a ajunge în ţara noastră. Oricum, am observat că atunci când vedea şi auzea că în preajma lui se află un român, mai ales un preot sau o persoană consacrată din Moldova, tresărea. Maica Domnului de la Cacica ne-a ajutat să avem un loc aparte în inima sa.

Spiritul căutării şi al prieteniei l-a adus pe sfântul Ioan Paul al II-lea în România, ca aici să deschidă drumul şi să dea tonul marii uniri împreună cu toţi cei prezenţi în Parcul Izvor, prin neîncetata invocaţie a unităţii: "Unitate! Unitate! Unitate!"

Aş dori să amintesc aici un fapt care se întâmpla rar, dar iată că s-a întâmplat. Când avionul cu sfântul papă Ioan Paul al II-lea cobora pe Aeroportul Băneasa, ploaia anunţată pentru acel timp şi acele zile a încetat. Doar la sfârşitul vizitei, când avionul cu marele oaspete Karol Wojtyła lua înălţime, ploaia şi-a făcut din nou apariţia, ca un simbol al binecuvântării cereşti peste ţara noastră, atât de dornică de armonie şi unire în credinţă. E cunoscută replica unui om simplu, care, discutând despre evenimentul trăit în acel început de mai 1999, neştiind să-i pronunţe numele oaspetelui ce ne-a vizitat ţara, l-a definit astfel: "Da, ştiu, e vorba de acel Om care, atunci când a venit la noi, a oprit ploaia pentru trei zile!"

- Aţi putea numi câteva intervenţii concrete ale Suveranului Pontif în viaţa Diecezei de Iaşi?

În dialogul meu personal cu marele papă Ioan Paul al II-lea, am observat că avea o atenţie deosebită faţă de noi. Când am fost prima dată în audienţă la Sfântul Părinte, l-am întrebat cum să facem pentru a avea şi noi, ca Biserică locală, pe cineva ridicat la cinstea altarelor. Sigur, gândul meu era atunci la fratele Ieremia Valahul. "Pentru a obţine un asemenea favor", mi-a spus papa, "trebuie să iei legătura cu părinţii capucini; ei au experienţă şi vă pot ajuta pentru împlinirea unei astfel de dorinţe". Şi aşa a fost! Pe 30 octombrie 1983, am avut bucuria să auzim în Piaţa "Sfântul Petru" vocea Sfântului Părinte papa Ioan Paul al II-lea, care îl declara fericit pe fratele capucin Ieremia Valahul. A fost o mare bucurie pentru toată Biserica din România, latină şi greco-catolică.

Un alt gest de bunăvoinţă din partea papei Ioan Paul al II-lea, pe care nu-l pot uita, pentru că era şi destul de greu să-l obţinem, se referă la cererea pe care am făcut-o de a avea un episcop auxiliar. Participând după 1989 la un sinod al episcopilor pentru Europa, într-o pauză, l-am întâlnit pe Sfântul Părinte. Mi s-a confirmat atunci din nou că este un adevărat păstor al Bisericii universale şi un prieten al Bisericii noastre locale de Iaşi. I-am prezentat atunci, pe lângă dorinţa de a duce mai departe cauza fericitului Ieremia, şi cererea de a ne aproba numirea unui episcop auxiliar pentru Dieceza de Iaşi. Răspunsul său a fost scurt: "Prezintă o listă la Congregaţie. Eu o voi examina şi o voi aproba cu bucurie". Sigur, a fost nevoie de un timp de aşteptare, dar papa nu a uitat.

După vizita memorabilă la Bucureşti din luna mai a anului 1999, Sfântul Părinte văzând şi ştiind de numărul mare de tineri seminarişti, preoţi, persoane consacrate şi pelerini veniţi de la Iaşi, după ce am reînnoit cererea mea, am avut bucuria ca în acelaşi an, după câteva luni, pe 29 septembrie, să primim vestea cea bună că vom avea un episcop auxiliar pentru Dieceza de Iaşi. Alegerea Sfântului Părinte a fost Mons. Aurel Percă, vicar general. Eram pe atunci la Săbăoani, la celebrarea hramului Bisericii "Sfântul Mihail Arhanghelul". Vestea a fost primită cu mare entuziasm de toţi.

Referitor la problemele de construcţie sau refacere a unor lăcaşuri de cult, ajutoarele financiare au venit de la Centrele Caritas internaţionale sau a diecezane, de la Europäischer Hilfsfonds von Wien, iar în ultimul timp, de la Organizaţia Renovabis din Germania. Toate aceste ajutoare au presupus o binecuvântare şi o recomandare din partea Sfântului Scaun. Seminarul din Iaşi şi cel din Bacău, în schimb, au fost favorizate, deoarece au primit anumite ajutoare financiare direct de la Secretariatul de Stat al Vaticanului. Pentru noi au fost semne de încurajare şi motiv de mare bucurie. Nu am fost lăsaţi singuri şi nici nu am fost uitaţi!

- Papa Ioan Paul al II-lea a fost un promotor al Conciliul al II-lea din Vatican. Cum a pătruns reforma acestui Conciliu în Dieceza de Iaşi?

Referitor la implementarea şi aplicarea normelor şi dispoziţiilor pastorale, jurisdicţionale, liturgice şi canonice venite de la Roma, în Dieceza de Iaşi, trebuie să spun că o lungă perioadă, înainte de anul 1989, această datorie a fost împlinită doar prin cele auzite de la radio, sau alte canale publice. Documentele oficiale ale Conciliului al II-lea din Vatican au ajuns la noi mult mai târziu, chiar dacă aflaserăm de ele de la încheierea Conciliului, din anul 1965.

În fiecare dieceză existau iniţiative de a introduce reforma voită de Conciliu, dar mai mult prin imitaţie, privind la ceea ce se întâmpla în ţările europene. Reforma liturgică, de exemplu, care prevedea introducerea limbii materne la celebrarea sacramentelor şi a sfintei Liturghii, s-a aplicat după anul 1970, dar nu în toate comunităţile, ci doar acolo unde preoţii aveau contacte cu episcopiile vecine din Polonia, Iugoslavia, Ungaria şi Germania.

Aplicarea tuturor normelor şi directivelor liturgice noi, mai ales folosirea limbii române ca limbă de cult, s-a reuşit prin munca şi strădania profesorilor din Seminarul nostru din Iaşi. Aceştia, traducând documentele conciliare, încercau şi chiar reuşeau să răspândească în rândul clerului informaţii despre modalitatea corectă în care trebuie aplicate.

Îmi aduc aminte de câţiva preoţi curajoşi care au început îndată după Conciliu să traducă în limba română părţi din sfânta Liturghie şi să le folosească la celebrări. Greutatea era mare şi din cauza faptului că în ţara noastră existau şi există şi astăzi zone şi comunităţi ce folosesc ca limbi materne româna, polona, maghiara şi germana.

La numirea mea ca ordinarius încă mai foloseam ritul celebrării sfintei Liturghii după Missalul papei Pius al V-lea (1570), în limba latină şi cu faţa spre altar. Erau timpuri grele şi reforma liturgică era mai greu de aplicat la noi. A fost nevoie de un curaj deosebit ca toate textele să fie traduse din latineşte în româneşte, mai ales Ritualul sfintei Liturghii şi al celorlalte sacramente. Traducerile trebuiau să primească aprobarea specială a Sfântului Scaun.

Una dintre preocupările mele ca ordinarius din anul 1978, pe lângă treburile pastorale şi administrative, era şi traducerea textelor liturgice, traducere care nu era deloc uşoară şi necesita o muncă în echipă. A fost o necesară şi benefică muncă de colaborare cu Mons. Augustin de la Bucureşti. Acesta, fiind un bun organizator şi strateg, a intervenit pentru a primi aprobările necesare în acea perioadă pentru traducerea nu numai a documentelor conciliare, ci şi a cărţilor liturgice. După ce a fost terminată traducerea, textele au fost trimise "ad experimentum" tuturor preoţilor, în vederea stabilirii obligativităţii aplicării lor, în cadrul celebrărilor liturgice cu poporul.

Aş putea spune că doar după obţinerea libertăţii religioase totale în anul 1990, s-a putut ajunge la aplicarea completă a reformei Conciliului al II-lea din Vatican. În Institutele Teologice şi Facultăţile de Teologie Catolică din Universităţi, cum sunt cele din Bucureşti, Cluj şi Iaşi, au ajuns să predea preoţi care s-au format în universităţile şi academiile pontificale din Roma sau alte centre universitare din Europa. Susţinuţi de îndemnul Sfântului Părinte papa Ioan Paul al II-lea, ei au contribuit la dezvoltarea activităţilor pastoral-liturgice ale Bisericii din România şi deci şi în Dieceza de Iaşi.

- Aţi reuşit şi afilierea Institutului Teologic Romano-Catolic din Iaşi la Facultatea de Teologie a Universităţii "Sfântul Ioan din Lateran", cunoscută cu numele de "Universitatea Papei".

O altă mare bucurie în această perioadă a fost să stabilim noi relaţii cu universităţile pontificale, unde am trimis mulţi studenţi şi preoţi la formare şi specializare, dar mai ales cu Universitatea "Sfântul Ioan din Lateran", universitatea papei. În 1995, Institutului nostru Teologic a fost afiliat la Facultatea de Teologie a acestei universităţi. Astfel, programa de studii din Institut a fost adaptată după aceea a Lateranului, iar studenţii noştri sunt ca absolvenţi ai acestei prestigioase universităţi. Din partea Lateranului primesc diploma canonică de bacalaureat în teologie, care îi ajută să-şi poată continua ulterior studiile de licenţă şi doctorat.

Considerăm această afiliere ca o binecuvântare şi un dar obţinut prin grija şi dorinţa Sfântului Părinte papa Ioan Paul al II-lea. A fost un pas de mare importanţă pentru învăţământul teologic din Dieceza noastră.

- Cum îl văd tinerii pe papa Ioan Paul al II-lea?

Ca armare a noilor legături cu Sfântul Scaun şi, mai ales, cu Sfântul Părinte papa Wojtyła, toţi credincioşii din dieceza noastră au beneficiat de o încurajare specială din partea Sfântului Părinte, dar mai ales tinerii, care, dând curs invitaţiei papei, au participat la întâlnirile mondiale ale tinerilor. Astfel, mulţi tineri din dieceza noastră au avut posibilitatea să-şi facă noi prieteni şi chiar să ajute ca misionari ai evangheliei în misiunile deschise de dieceza noastră în Kenya, Coasta de Fildeş şi în alte ţări din America Latină.

M-am bucurat să văd că mulţi tineri s-au lăsat inspiraţi de Duhul Sfânt şi l-au urmat, ca preoţi, persoane consacrate sau laici, pe Cel care a renunţat la toate, către fericirea din ceruri şi la bucuria Sfintei Treimi, pentru a aduce pe pământ spiritul dăruirii totale, îmbrăţişând crucea şi pe toţi cei ce suferă.

Papa Ioan Paul al II-lea a avut un rol determinant în mobilizarea tineretului. Între Sfântul Părinte şi tineri s-a ajuns la o asemenea relaţie, încât nici distanţa, nici trecerea timpului nu au reuşit să o răcească. Unii jurnalişti şi analişti şi-au permis să-l întrebe de papa Wojtyła cum reuşeşte să atragă atâtea sute de mii de tineri la întâlnirile mondiale. Papa a dat un răspuns grăitor: "Nu eu îi port dintr-un loc în altul la astfel de întâlniri, ci ei sunt cei care mă poartă pe mine dintr-un loc în altul!" Aşa sunt tinerii, reuşesc să pătrundă în sufletul şi inima cuiva, în cazul nostru, în inima papei.

Sunt sigur că şi tinerii noştri au simţit pulsul inimii papei Ioan Paul al II-lea. Nu-l pot uita nici acum, deşi s-au scurs atâţia ani de când a trecut în patria iubirii, patrie pe care le-a propus-o tinerilor şi continuă să le-o arate de sus. De la fereastra cerului, urmăreşte şi astăzi ce se întâmplă pe pământ şi cred că priveşte şi spre Dieceza noastră, unde sunt atâţia care au descoperit "milostivirea divină", o devoţiune adaptată pentru toţi, desigur, şi pentru tineri.

- În ziua de 2 aprilie 2005, Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea a plecat în casa Tatălui. Ca unul care l-aţi cunoscut şi aţi fost atât de apropiat de sfântul Ioan Paul al II-lea, cum aţi trăit această despărţire?

Consider că în ziua de 2 aprilie 2005 s-a văzut cât de adâncă era legătura dintre credincioşi, mai ales cei tineri, şi papa Ioan Paul al II-lea, care îşi trăia ultimele clipe ale vieţii. Piaţa "Sfântul Petru" era plină de oameni care se rugau, iar printre aceştia se aflau şi mulţi tineri îndureraţi. Păstrăm încă vie imaginea papei Ioan Paul al II-lea, care voise să-i salute ca altădată, dar, cu tot efortul, nu a reuşit decât să le facă acel neuitat semn de despărţire.

Ochii tuturor au rămas fixaţi spre fereastra apartamentului său. Erau ultimele sale clipe. La toate ferestrele apartamentului s-au aprins lumini. Era semnul trecerii în lumina veşnică. Cei prezenţi în Piaţă, îndureraţi, au făcut un gest mai rar întâlnit la moartea cuiva. Au izbucnit în aplauze care nu mai voiau să înceteze. Prietenul lor a trecut pragul acestei lumi, intrând într-o atmosferă sărbătorească în casa Tatălui.

Cardinalul Joseph Ratzinger, unul dintre colaboratorii apropiaţi ai papei, a ţinut să folosească, la celebrarea funeraliilor din ziua de 8 aprilie 2005, o formulă impresionantă, prin care parcă prevestea că va fi beatificat şi declarat sfânt: "Sfinte Părinte, binecuvântează-ne de la fereastra cerului!" Şi aşa a rămas şi rămâne pentru noi, mai ales pentru tineri: un prieten ce priveşte de la fereastra cerului şi ne binecuvântează.

Imaginea marelui papă Karol Wojtyła s-a întipărit adânc în memoria tuturor, nu numai a catolicilor, nu numai a creştinilor, ci a tuturor oamenilor de bunăvoinţă care au avut bucuria să-l cunoască. Cu toţii l-au admirat şi venerat chiar înainte de a fi ridicat la cinstea altarelor. Între prietenii şi admiratorii săi am fost şi noi, episcopii, colaboratorii săi în mijlocul poporului.

E drept, există şi pericolul de a lăsa să cadă în uitare amintirea sa. Trebuie totuşi să ne amintim mereu de el, de ceea ce a făcut pentru noi. Trebuie să ne îndreptăm privirea spre fereastra cerului pentru a-l redescoperi şi pentru a cere binecuvântarea sa.

- Ce iniţiative aţi luat în Dieceza de Iaşi pentru păstrarea amintirii Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea?

Ce am făcut şi facem pentru a nu-l uita? Ca episcop de Iaşi, sunt fericit că am găsit mereu în papa Wojtyła un adevărat prieten al românilor. Pentru mine este o mare bucurie să ştiu că în dieceza noastră avem un număr însemnat de familii şi comunităţi, de persoane consacrate şi credincioşi laici, care încearcă să ţină vie nu numai memoria imaginilor şi a statuilor ce amintesc de prietenul nostru papa Wojtyła, ci şi să-i urmeze îndemnul de a ne pune încrederea în Divina Milostivire a lui Isus faţă de lume şi faţă de noi, prin răspândirea în dieceza noastră a acestei devoţiuni, după modelul sfintei Faustina Kowalska.

Căutăm, aşadar, ca o sfântă amintire, să multiplicăm centrele de cinstire şi venerare a Milostivirii divine, aşa cum ne-a chemat şi ne cheamă mereu sfântul nostru prieten şi protector, cel care a declarat-o pe Faustina sfântă şi protectoare a tuturor celor care au nevoie de ajutorul divin în durerile şi încercările lor. Ne bucurăm că această preţuire a cultului Maicii Domnului de la Cacica, a sfântului papă Ioan Paul al II-lea, şi mai nou a Faustinei Kowalska, nu rămâne doar în zona Poloniei şi a Bucovinei, ci s-a răspândit în multe comunităţi ale Diecezei noastre.

Dorinţa de a ridica o biserică dedicată cinstirii lui Isus Milostivul, sub ocrotirea şi patronajul marelui papă sfântul Ioan Paul al II-lea şi ale sfintei Faustina Kowalska, în localitatea mea de baştină, Gherăeşti, vrea să fie un semn de recunoştinţă faţă de Dumnezeul care s-a milostivit de noi, care ne-a încurajat şi care ne-a eliberat de urgia suferinţelor şi de întunecimea răului.

Cred că e puţin ceea ce am făcut până acum, dar consider că este o sfântă datorie a noastră, a tuturor credincioşilor din ţara noastră şi din Dieceza de Iaşi, mai ales a celor tineri, să rămânem fideli iubirii şi chemării sfântului papă Karol Wojtyła cel Mare. El ne-a preţuit, ne-a învăţat şi ne asistă din bucuria cerului. Acolo trebuie să-l vedem cum priveşte de la fereastra cerului şi ne binecuvântează.

Slavă lui Dumnezeu în veci! Cinstire şi preţuire marelui nostru prieten, sfântul Ioan Paul al II-lea! Veşnică mulţumire sfintei Faustina Kowalska, sfânta milostivirii divine!

- În încheiere, Vă rog să numiţi câteva trăsături ale pontificatului papei Ioan Paul al II-lea care au influenţat cel mai mult viaţa Bisericii noastre locale. Ce ne-a lăsat moştenire?

Moştenirea primită de la cel care a fost liderul religios absolut al timpurilor noastre, dar şi prietenul şi binefăcătorul nostru, al celor din Moldova şi din Dieceza de Iaşi, o spun şi eu, cum o spun atâţia, este imensă.

Dacă parcurgem viaţa şi opera sfântului Ioan Paul al II-lea şi aruncăm o privire succintă asupra a tot ceea ce a făcut, a învăţat şi a scris, ne-ar trebui pagini şi pagini să descriem tezaurul spiritual lăsat ca dar omenirii şi, îndeosebi, Bisericii şi societăţii.

Încă înainte de moartea şi declararea sa drept sfânt, au fost mulţi aceia care s-au întrecut în a face portretul minunat al papei Ioan Paul al II-lea. Doresc şi eu să înşir câteva mari daruri şi binecuvântări ce ne-au rămas ca sfântă, bogată şi fericită amintire.

Odată cu alegerea ca papă a cardinalului Karol Wojtyła, pentru România şi dieceza noastră s-a deschis aurora unei aşteptate, dar nesperate schimbări. El a fost considerat, încă din primele zile ale pontificatului său, ca unul care ar putea să schimbe viaţa Bisericii, nu numai în Polonia, ci şi în Europa de Est şi, desigur, în întreaga lume. S-a aprins atunci o lumină şi s-a întărit în acel moment speranţa că el va pune capăt epocii triste a comunismului ateu, şi aşa a fost.

Pentru mine, ca episcop, acesta a fost începutul împlinirii speranţei şi al rugăciunilor ridicate din atâtea inimi zbuciumate ce aşteptau eliberarea de sub povoara comunismului ateu, ce a sărăcit atâtea conştiinţe şi a dezechilibrat atâţia copii şi tineri, dornici de a fi fericiţi în viitorul şi perspectivele unei vieţi demne în această lume.

Papa Ioan Paul al II-lea a zdruncinat serios din temelii monolitul dureros al politicii comunist-atee.

Sinceritatea, naturaleţea şi umanismul său, cultivat printr-o credinţă vie, au captivat întreaga lume şi ne-au făcut şi pe noi să vedem în urcarea sa pe scaunul lui Petru un semn al timpului pe care-l aştepta întreaga lume.

Credinţa sa profundă a avut asupra întregii Biserici, mai ales asupra generaţiilor tinere, un impact care a dus la zdruncinarea pentru totdeauna a sistemul ateu şi a contribuit, odată cu urcarea sa pe scaunul lui Petru, la căderea Zidului Berlinului. Este şi rămâne o convingere profundă că, fără marele Karol Wojtyła, ideologia comunistă atee nu ar fi fost detronată şi solidaritatea popoarelor ar fi fost mai departe doar o dorinţă şi un vis neîmplinit.

Spiritul său tineresc şi inspiraţia de a se îndrepta spre generaţiile tinere au făcut să crească în lume entuziasmul unei înnoiri a speranţei şi a avântului inovator şi transformator al noilor generaţii. Tinerii au găsit în Karol Wojtyła pe liderul lor de necontestat, care i-a îndemnat să meargă pe drumul iubirii adevărate şi al angajării pentru unirea tuturor şi realizarea unui climat de adevărată pace şi armonie între popoare.

Deschiderea sa faţă de ceilalţi şi respectul pentru toţi liderii spirituali ai lumii au făcut ca idealul sfântului papă Ioan al XXIII-lea şi al desăvârşitorului Conciliului Vatican al II-lea, sfântul papă Paul al VI-lea, să trezească un adevărat şi sfânt climat al căutării şi apropierii, făcând ca dorinţa şi rugăciunea lui Cristos, "ca toţi să fie una", să înceapă să se împlinească.

Urmărind şi astăzi evenimentul papei Karol Wojtyła, cu nume asemănător cu cel românesc Voicilă, devenit sfânt al Bisericii noastre Catolice, putem conchide că misiunea sa ca suveran pontif a fost să redeschidă orizontul libertăţii pierdute prin comunism şi ateism. Lucrarea sa a marcat nu numai Biserica Catolică, ci întreaga lume, reuşind să aducă în atâtea locuri o nouă speranţă de viaţă, un nou spirit de solidaritate, un nou avânt prietenesc şi un climat al demnităţii credinţei şi al libertăţii omului.

Figura şi statura marelui Karol, devenit Ioan Paul al II-lea, a înnobilat şi continuă să înnobileze întreaga lume.

Anul 2020 ne cheamă să trăim un mare eveniment: 100 de ani de la naşterea celui care urma să conducă Biserica din Polonia, ca episcop de Cracovia, şi să fie ales ca suveran pontif al Bisericii Catolice cu numele de Ioan Paul al II-lea. Prin tot ce a oferit Bisericii universale şi, desigur, umanităţii, sfântul papă Ioan Paul al II-lea a devenit şi, desigur, va rămâne cel mai popular şi iubit suveran pontif şi una dintre cele mai prestigioase şi apreciate personalităţi ale istoriei.

Iaşi, 2 aprilie 2020

+ Petru Gherghel, episcop emerit de Iaşi

* * *

Mai multe imagini de la acest eveniment puteţi vedea în Albumul foto: Fotografii din activitatea PS Petru Gherghel şi de la întâlnirile cu papa Ioan Paul al II-lea
 

lecturi: 954.