Consideraţie la duminica a 5-a a Paştelui - Anul A - 2020

Fap 6,1-7; Ps 33; 1Pt 2,4-9; In 14,1-12

"În casa Tatălui meu sunt multe lăcaşuri" (In 14,1-13)

După glorioasa victorie a lui Isus de la cruce din Vinerea Mare, cei botezaţi au primit o imensitate de daruri aşezate de Dumnezeu într-un mare pachet, pe care am început să-l desfacem liturgic începând cu Noaptea Învierii şi să ne umplem de bucurii cu fiecare comoară descoperită. În toată săptămâna Paştelui am văzut că, dacă Cristos a înviat prin gloria Tatălui şi prin forţa Duhului Sfânt, şi noi vom învia şi noi împreună cu el tot prin slava Tatălui şi prin puterea Duhului Sfânt (cf. Rom 6,4; 8,11). Căci, aşa cum spune Biblia, "precum toţi mor în Adam, tot astfel, toţi vor fi înviaţi în Cristos" (1Cor 15, 20-22). În aşteptarea acestei împliniri, creştinii "gustă deja puterile veacului viitor" (Evr 6, 5) şi sunt atraşi de Cristos în sânul vieţii dumnezeieşti (cf. Col 3,1-3), "nemaitrăind pentru ei, ci pentru Acela care a murit şi a înviat pentru ei" (cf. 2Cor 5,15). Apoi am văzut cum Isus pe toţi cei căzuţi ai săi îi ridică şi îi restabileşte (cf. Lc 24,25-31), îi zideşte pe stânca credinţei în învierea sa, ca pe nişte pietre vii, într-o casă spirituală pentru o preoţie sfântă, ca să aducă jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu (cf. 1Pt 2,5). Mai departe am văzut cum Isus ca un păstor care merge în fruntea turmei celor chemaţi la învierea fericită împreună cu el (cf. In 10,4), şi poartă de grijă de fiecare credincios al său care în timpul de acum poate fi: sau flămând, sau însetat, sau străin, sau slab, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă (cf. Mt 25,40), sau afară din staul (cf. In 10,16), şi îi conduce pe toţi pe drumul care duce la împărăţia cerurilor.

Biblia ne spune că în timpul dintre moartea sa glorioasă şi până la învierea sa din morţi, Isus i-a vizitat pe cei care au trăit înainte de întruparea şi misiunea sa de pe pământ şi care au sperat şi au aşteptat mântuirea lui, mântuire care s-a împlinit (cf. In 19,30) la crucea de pe Golgota când dăruindu-se pe sine a săvârşit mântuirea pe care acum s-a dus să o vestească celor care au aşteptat-o şi acum se aflau "în pridvorul împărăţiei cerurilor", mântuire care le-a adus iertarea păcatelor lor şi în deschiderea împărăţiei cerurilor prin învierea sa (cf. 1Pt 3,18-19; Ef 4,9-10).

Venind la pericopa evanghelică de astăzi (cf. In 14,1-12) şi continuăm ceea ce am început în Noaptea de Paşti, adică să despachetăm darurile divine primite la crucea lui Isus şi la Botezul nostru când noi am murit şi am înviat împreună cu el (cf. Col 2,12), despachetare pe care o vom termina în veşnicie. Iată câteva din darurile minunate pe care le vom descoperi în pericopa evanghelică de astăzi:

1. "În Casa Tatălui meu veşnic sunt multe lăcaşuri. Dacă n-ar fi fost aşa, nu v-aş fi spus: Mă duc să vă pregătesc un loc" (In 14,2). Deci adevărata noastră patrie este cerul şi adevărata casă este paradisul: "Cetăţenia noastră este în ceruri, de unde aşteptăm ca Mântuitor, pe Domnul nostru Isus Cristos" (Fil 3,20). "Aşadar, voi nu mai suntem nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci suntem împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu" (Ef 2,10). De aceea putem privi cu încredere căci chiar dacă viitorul se anunţă sumbru, "chiar dacă şi casa pământească a cortului nostru trupesc va fi distrusă, avem o locuinţă de la Dumnezeu, avem o clădire în cer, o casă care nu este făcută de mâini omeneşti" (2Cor 5,1), pe care nimeni şi nimic nu o pot distruge. Această siguranţă o avea şi o bătrânică bolnavă şi săracă ce aduna vreascuri care se întâlnise pe cale cu cardinalul Andrea Carlo Ferrari (1850-1921), aflat în vizita pastorală într-un sat din Alpi. Încovoiată sub povara sarcinii şi a anilor, bătrânica şi-a ridicat greu capul, a arătat spre cer cu mâna tremurândă şi a exclamat: "Ei, Preasfinţia Voastră, sunt gata de plecare acasă, în locuinţa de veci!" Avem şi noi această convingere?

2. A doua veste nu este mai puţin scumpă decât prima, căci spune aşa: "Mă voi întoarce şi mă vei lua cu mine, ca acolo unde sunt eu, să fiţi şi voi" (In 14,3). Isus personal va veni şi ne va duce acasă. Prin Isus ni s-a deschis iar cerul şi uşa spre slava lui Dumnezeu. El este garantul că vom poseda această patrie. Indiferent de ceea ce va aduce viitorul, adevăraţii ucenici ai lui Isus au o speranţă vie că au o locuinţă în cer şi însuşi Isus va veni ca să-i conducă acolo, căci odată cu necazul cel mai mare posibil, cu lacrimi, dureri, noapte şi moarte şi chiar cu un pas înaintea lor, va veni şi Isus să-i ia şi să-i ducă acolo unde este numai lumină şi bunuri fără de sfârşit.

În timpul prigoanei catolicilor din Anglia, sub regina Elisabeta I (1533-1603), trăia în oraşul Lancaster un ţesător, numit Roger Wrenne. A fost condamnat la moarte prin spânzurătoare, pentru credinţa sa curată. Pus în ştreang, funia s-a rupt şi el a căzut viu pe pământ. Judecătorul i-a cerut încă o dată să renunţe la credinţa catolică şi va fi graţiat. Roger a răspuns: "Eu sunt acelaşi de mai înainte". Apoi s-a grăbit să urce pe podul unde călăul nici nu terminase de reparat ştreangul. Acesta i-a zis: "Ei, unde te grăbeşti aşa?" Roger i-a răspuns: "Dacă tu ai fi văzut, ceea ce mi-a arătat mie Dumnezeu, te-ai grăbi şi tu să mori". Văzuse cerul deschis şi pe Isus care venea să-l ia în fericirea veşnică.

Ţarina Rusiei, Alexandra Romanov (1872-1918), soţia ţarului Nicolae al II-lea (1868-1918) care a fost ucisă bestial de bolşevici împreună cu soţul şi cei cinci copii, în noaptea din 16 spre 17 iulie 1918, la Ekaterinburg (un mare oraş din partea centrală a Rusiei. Oraşul este aşezat pe partea estică a Munţilor Ural şi este capitala regiunii Sverdlovsk. Între anii 1924 şi 1991 oraşul s-a numit Sverdlovsk, după conducătorul bolşevic Iakov Sverdlov), a scris cu puţin timp înainte de a muri, această scrisoare: "Noi toţi am păcătuit mult, dar Dumnezeu nu va permite, în marea sa milostivire, ca oiţele sale să se piardă. Iată vine Regele slavei! Să adorăm crucea sa şi să purtăm împreună cu el! A noastră nu-i decât umbra în comparaţie cu a lui. Cum aş putea să vă descriu ceea ce se petrece acum în sufletul meu? O bucurie de nedescris, inefabilă, mă inundă în întregime; este ceva ce nu pot să explic. Nu pot face altceva decât să laud, să mulţumesc, să mă rog; sufletul meu, duhul meu sunt cu Dumnezeu. Simt aceeaşi bucurie, pe care, desigur şi tu ai simţit-o, de fiecare dată când ai primit Sfânta Împărtăşanie, sau în faţa sfintelor icoane. Dumnezeul meu, ajută-mă să nu pierd ceea ce tu mi-ai dat. Sufletul meu tresaltă de bucurie. Simt că se apropie Mirele. Iată-l că vine. Îndată vom putea să-l lăudăm şi să-i spunem: Cristos a înviat!"

3. A treia veste bună este că, dacă l-am ales pe Isus ca mântuitor personal al nostru, am făcut alegerea cea mai bună, pentru că Isus este singura cale de a merge în cer la Tatăl, singura poartă prin care se intră la Tatăl, singurul care ştie bine adevărul Tatălui şi singurul care are şi ne poate da viaţa Tatălui, aşa cum însuşi Isus ne spune: "Eu sunt calea, adevărul şi viaţa" (In 14,6). Unii încearcă să meargă spre casa Tatălui din cer, luând de mântuitori şi călăuze diferiţi oamenii din lume. Aceştia toţi au ales greşit, pentru că au ales morţi pentru o treabă de vii.

Un pelerin călătorea de unul singur către cetatea eternă a Romei. Se înnoptase de-a binelea şi el mai avea încă câţiva kilometri de mers pentru a ajunge la Roma. Drumurile nu erau bune, terenul era mlăştinos, afară se întunecase cerul era acoperit, fără lună şi fără stele. Prin apropiere nu se zăreau case şi nici oameni, care să-l lămurească, iar el ajunsese la o răscruce de drumuri. Din când în când, observa nişte licurici care scânteiau printre trestii şi parcă-l îndemnau să-l urmeze. Şi apoi, prin părţile acelea mai erau şi animale sălbatice. Pe când stătea oarecum disperat, auzi sunetul îndepărtat al unui clopot, iar clopotul îi indica direcţia care ducea la salvarea lui. Singurul Isus a putut să ne spună fiecăruia în parte: "Am înviat şi sunt mereu cu tine!" (Ap 1,18). Singură Biblia ne spune: "Cinste vouă care credeţi în Isus" (1Pt 2,7) De aceea sfântul apostol Paul strigă la noi: "nu vă întoarceţi la religia păgână, la acele învăţături începătoare, slabe şi sărăcăcioase, cărora vreţi să vă supuneţi din nou" (Gal 4,9) şi "nu vă pierdeţi capul" (Col 2,16-19), căci "Biserica singură îl are ca piatră unghiulară pe Cristos" (Ef 5,23-24), deşi lepădată de lume, aleasă şi preţioasă, şi cine crede în ea nu va fi făcut de ruşine" (1Pt 2,6). Iar creştinii care trăiesc după norme făcute de oameni nu au pe Dumnezeu (cf. 2In 1,9), se laudă în vânt (cf. Mc 7,6-9) şi sunt pierduţi în păcat (cf. Evr 2,18)

4. A patra veste bună de astăzi este aceasta: "Cine crede în Isus va face şi el lucrurile sale. Şi va face lucruri şi mai mari decât ale lui Isus" (In 14,12). Isus n-a vindecat niciodată numai cu umbra sa, dar sfântul Petru a făcut-o (cf. Fap 5,15). Isus n-adus niciodată 3000 de suflete dintr-odată la credinţă, dar Petru a făcut-o (cf. Fap 2,41). Isus n-adus niciodată preoţi iudei la credinţă, dar predica apostolilor a făcut-o (cf. Fap 6,7). De exemplu Biblia spune: "Pentru tine suntem daţi la moarte toată ziua, suntem socotiţi ca nişte oi de înjunghiere" (Rom 8,36). Isus a murit o singură dată, dar nouă ni s-a dat harul să murim pentru el în fiecare zi, şi la propriu şi la figurat.

Pe timpul războiului civil din Spania (1936-1939), într-un sat au venit câţiva comunişti să-l caute pe paroh, spunând: "Avem ordin să terminăm cu astfel de oameni". S-a prezentat lista a treizeci de preoţi martiri, care toţi ştiau că vor muri. Nici unul dintre ei nu s-a arătat slab. Unii chiar s-au comportat la fel ca marii martiri din primele secole ale creştinismului. Ca să nu mai vorbim despre victimele fără număr ale comunismului din România (1948-1989), care zilnic mureau pe altarul credinţei.

5. Deşi nu-i cuprinsă în pericopa evanghelică de astăzi, mai putem adăuga şi a cincea veste bună, "că orice vom cere de la Tatăl, în mumele lui Isus, vom primi, pentru că Isus vrea ca Tatăl să fie proslăvit prin Fiul" (In 15,16; 16,23). Cine pe vremuri arăta un ordin semnat de împăratul, ordinul însemna tot atât de mult ca şi cuvântul împăratului. Iar cine se opunea ordinului adus de acel om, se opunea însuşi împăratului. De exemplu, se zice că odată împăratul Alexandru Macedon (356-323 îC), al grecilor, a semnat odată un ordin de plată, pentru un om, de 10.000 de galbeni. Când omul a ajuns la vistierul împăratului, acesta văzând semnătura împăratului, i-a eliberat imediat suma scrisă pe ordinul de plată. Tot aşa este de importantă este rugăciunea în numele lui Isus. Dacă înălţăm rugăciunile noastre în numele lui Isus, negreşit vom primi cele cerute după voia lui. De aceea nu este rugăciune în Biserică care să nu se facă în numele lui Cristos. A cere după voia sau în numele lui Isus, înseamnă să cerem neprihănirea lui, dreptatea lui, mântuirea lui, împărăţia lui. Deci să cerem prin Isus care a murit pentru mântuirea lumii, harul convertirii, harul întoarcerii, harul mântuirii, pentru noi şi pentru cei dragi ai noştri, dar şi pentru toţi cei care rătăcesc departe de Casa Tatălui, şi vom primi negreşit.

Daruri peste daruri, privilegii peste privilegii, onoruri peste onoruri, pentru cei care cred în Cristos şi se încredinţează mântuirii lui: "Dar voi sunteţi un neam ales, o descendenţă aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, poporul luat în stăpânire de Dumnezeu ca să vestiţi faptele măreţe ale celui care v-a chemat din întuneric la minunata sa lumină. Dar, cum spune zicala: "Noblesse oblige", adică nobleţea te obligă faţă de cel care ţi-a făcut favoarea şi faţă de ceilalţi din jurul tău.

Un profesor după ce îşi termina cursul totdeauna rostea următoarele cuvinte: "Aveţi nelămuriri?" Într-o zi un student a întrebat: "Domnule profesor, care este sensul vieţii?" "Am să-ţi răspund printr-o întâmplare din viaţa mea". Şi-a scos din buzunar portofelul şi din el o oglinjoară rotundă, nu mai mare decât o monedă, şi apoi a zis: "Eram copil, pe timpul războiului. Într-o zi am găsit pe stradă o oglindă făcută ţăndări. Am luat şi am păstrat ciobul cel mai mare, pe care îl vedeţi. Am început să mă joc cu el şi am fost încântat să văd cum puteam cu el să îndrept reflexul luminii spre cele mai întunecoase unghere etc. Devenind bărbat, am înţeles că acesta nu fusese un simplu joc de copil, ci o prefigurare a ceea ce trebuia face în întreaga mea viaţă". Eu însumi sunt o frântură dintr-o oglindă (cf. 2Cor 3,18), pe care încă n-am văzut-o întreagă. Prin ceea ce am însă, pot aduce lumină, adevăr, înţelegere, cunoaştere, bunătate, blândeţe în ascunzătorile din inimile oamenilor şi să schimb ceva măcar în unii. Poate că şi alţii vor face la fel, dacă vor vedea aceasta. După mine, în aceasta constă sensul vieţii.

Închei cu frumoasele cuvinte ale psalmistului de astăzi: "Iată, ochii Domnului sunt îndreptaţi spre cei care se tem de el, spre cei care nădăjduiesc în mila lui, ca să scape de la moarte sufletul lor şi să-i hrănească în timp de foamete" (Ps 33,18-19)! Amin.

Pr. Ioan Lungu

* * *

Predici la Radio Iaşi: Duminica a 5-a a Paştelui

lecturi: 737.