Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 29 aprilie 2020

Cateheze despre Fericiri: 9. "Fericiţi cei persecutaţi din cauza dreptăţii, pentru că a lor este împărăţia cerurilor" (Mt 5,10)

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Cu audienţa de astăzi încheiem parcursul despre Fericirile evanghelice. Aşa cum am ascultat, în ultima se proclamă bucuria escatologică a celor persecutaţi din cauza dreptăţii.

Această fericire anunţă aceeaşi fericire din prima: împărăţia cerurilor este a celor persecutaţi aşa cum este a celor săraci în duh; înţelegem astfel că am ajuns la sfârşitul unui parcurs unitar depănat în anunţurile precedente.

Sărăcia în duh, plânsul, blândeţea, setea de sfinţenie, milostivirea, purificarea inimii şi faptele de pace pot conduce la persecuţie din cauza lui Cristos, însă această persecuţie la sfârşit este cauză de bucurie şi de mare răsplată în ceruri. Cărarea Fericirilor este un drum pascal care conduce de la o viaţă conform lumii la aceea conform lui Dumnezeu, de la o existenţă condusă de trup - adică de egoism - la aceea condusă de Duh.

Lumea, cu idolii săi, compromisurile sale şi priorităţile sale, nu poate aproba acest tip de existenţă. "Structurile de păcat"¹, adesea produse de mentalitatea umană, aşa de străine cum sunt de Duhul de adevăr încât lumea nu le poate primi (cf. In 14,17), nu pot decât să refuze sărăcia sau blândeţea sau curăţia şi să declare viaţa conform Evangheliei ca o eroare şi o problemă, deci ceva care trebuie marginalizat. Aşa gândeşte lumea: "Aceştia sunt idealişti sau fanatici...". Aşa gândesc ei.

Dacă lumea trăieşte în vederea banilor, oricine ar demonstra că viaţa se poate împlini în dăruire şi în renunţare devine un deranj pentru sistemul lăcomiei. Acest cuvânt "deranj" este cheie, pentru că numai mărturia creştină, care face atât de mult bine atâtor oameni pentru că o urmează, deranjează pe cei care au o mentalitate lumească. O trăiesc ca pe un reproş. Când apare sfinţenia şi se evidenţiază viaţa fiilor lui Dumnezeu, în acea frumuseţe există ceva incomod care cheamă la o luare de poziţie: ori să se lase pus în discuţie şi să se deschidă la bine ori să refuze acea lumină şi să-şi împietrească inima, chiar până la opoziţie şi până la îndârjire (cf. Înţ 2,14-15). Este curios, atrage atenţia a vedea cum, în persecuţia martirilor, creşte ostilitatea până la îndârjire. Este suficient să vedem persecuţiile din secolul trecut, al dictaturilor europene: cum se ajunge la îndârjire împotriva creştinilor, împotriva mărturiei creştine şi împotriva eroismului creştinilor.

Însă asta arată că drama persecuţiei este şi locul eliberării de supunerea faţă de succes, faţă de lauda deşartă şi faţă de compromisurile lumii. De ce anume se bucură cel care este refuzat de lume din cauza lui Cristos? Se bucură că a găsit ceva care valorează mai mult decât lumea întreagă. De fapt, "ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă îşi pierde sufletul?" (Mc 8,36). Ce avantaj este acolo?

Este dureros de amintit că, în acest moment, există mulţi creştini care îndură persecuţii în diferite zone ale lumii şi trebuie să sperăm şi să ne rugăm ca suferinţa lor să fie oprită cât mai curând. Sunt atâţia: martirii de astăzi sunt mai mulţi decât martirii din primele secole. Să exprimăm acestor fraţi şi surori apropierea noastră: suntem un singur trup şi aceşti creştini sunt membre sângerânde ale trupului lui Cristos care este Biserica.

Dar trebuie să fim atenţi şi să nu citim această fericire în cheie victimistă, auto-compătimitoare. De fapt, nu întotdeauna dispreţul oamenilor este sinonim cu persecuţia: imediat puţin după aceea Isus spune că creştinii sunt "sarea pământului" şi avertizează cu privire la pericolul de "a pierde gustul", altminteri sarea "nu mai este bună de nimic, decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni" (Mt 5,13). Aşadar, există şi un dispreţ care este vina noastră, când pierdem gustul lui Cristos şi al Evangheliei.

Trebuie să fim fideli faţă de cărarea umilă a Fericirilor, pentru că este aceea care ne duce să fim ai lui Cristos şi nu ai lumii. Merită de amintit parcursul sfântului Paul: când credea că este un drept, de fapt era un persecutor, însă când a descoperit că este un persecutor, a devenit un om al iubirii, care înfrunta cu bucurie suferinţele persecuţiei pe care o îndura (cf. Col 1,24).

Excluderea şi persecuţia, dacă Dumnezeu ne acordă harul, ne face să ne asemănăm cu Cristos răstignit şi, asociindu-ne la pătimirea sa, sunt manifestarea vieţii noi. Această viaţă este aceeaşi a lui Cristos, care pentru noi oamenii şi pentru mântuirea noastră a fost "dispreţuit şi respins de oameni" (cf. Is 53,3; Fap 8,30-35). A-l primi pe Duhul său ne poate duce să avem atâta iubire în inimă încât să ne oferim viaţa pentru lume fără a face compromisuri cu înşelăciunile sale şi acceptând refuzul ei. Compromisurile cu lumea sunt pericolul: creştinul este mereu ispitit să facă anumite compromisuri cu lumea, cu spiritul lumii. Aceasta - a refuza compromisurile şi a merge pe calea lui Isus Cristos - este viaţa împărăţiei cerurilor, cea mai mare bucurie, adevărata fericire. Şi după aceea, în persecuţii este mereu prezenţa lui Isus care ne însoţeşte, prezenţa lui Isus care ne mângâie şi forţa Duhului care ne ajută să mergem înainte. Să nu ne descurajăm când o viaţă coerentă cu Evanghelia atrage persecuţiile oamenilor: Duhul este cel care ne susţine, pe acest drum.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Notă

¹ Cf. Discurs adresat participanţilor la workshop-ul "Noi forme de fraternitate solidară, de incluziune, integrare şi inovaţie", 5 februarie 2020: "Idolatria banului, lăcomia, corupţia, toate sunt «structuri ale păcatului» - cum le definea Ioan Paul al II-lea - produse de «globalizarea indiferenţei»".

lecturi: 748.