Biserica din Moldova: vremuri de criză, oameni de jertfă (X)

Cu acest articol, doresc să închei serialul dedicat omagierii unor "oameni de jertfă", care s-au evidenţiat în vremurile de criză care s-au abătut asupra Moldovei cu un secol în urmă, deşi numărul lor este mult mai mare şi pot fi evidenţiaţi alţi "eroi", care au fost alături de răniţii din război sau de bolnavi, unii dintre ei slujind până la epuizarea fizică sau chiar până la dăruirea vieţii în favoarea semenilor aflaţi în suferinţă. Totuşi, până se va încheia starea de urgenţă prin care trecem, în limita arhivelor şi documentelor care îmi sunt accesibile, voi începe un nou serial, "Izolaţi la domiciliu", în care voi prezenta modul în care unii episcopi, preoţi, persoane consacrate şi laici au făcut faţă condiţiilor speciale impuse de autorităţile timpului în care au trăit.

Cum anunţam în articolul precedent, rândurile care urmează sunt dedicate unui alt "erou" răpus de epidemia de gripă în ziua de 29 noiembrie (stil vechi) 1918, iar în finalul studiului voi prezenta şi alţi "eroi" înmormântaţi în Cavoul militar francez din Cimitirul "Eternitatea" din Iaşi.

Generalul Lafont - "un erou creştin" răpus de gripă

Printre membrii Misiunii Franceze care au activat în Iaşi, pentru refacerea şi organizarea armatei române după retragerea ei pe frontul Galaţi - Mărăşeşti - Târgu Ocna - Dorna, se afla şi colonelul Lafont, numit mai târziu general. Aşa cum s-a consemnat în presa vremii, acesta era "un creştin catolic de treabă" şi "a murit ca un erou creştin". După retragerea Misiunii Franceze din Iaşi, la 27 februarie 1918, generalul Lafont a rămas în capitala Moldovei ca ataşat militar francez. Atunci când era în Iaşi, "nu era duminică sau altă zi de sărbătoare în care să nu fi venit la Liturghie la biserica catedrală, dând pildă de evlavie şi reculegere tuturor celor de faţă. Deseori primea sfintele sacramente". Prin urmare, propun să mergem în istorie pentru a-i descoperi familia, formarea şi activitatea.

Din arhivele militare franceze şi din arborii genealogici ai familiei, am reţinut că Henri Pierre Lafont s-a născut duminică, 26 martie 1865, la Santiago de Cuba, deci tocmai în America Centrală, unde lucra atunci tatăl său, medicul Jean Henri Lafont Marron (1833-1905). Acesta era căsătorit cu Marie Joséphine Vidaud du Dognon de Pomerait (1838-1916) şi au avut trei copii: Henri Pierre (1865-1918), Jules Jean (1866-1952) şi Maria Luce Philomène (1871-1946).

Revenind în Franţa, tânărul Henri Pierre a studiat medicina, după care, în anul 1885, s-a înrolat în brigada militară de artilerie "Yeux Gris".

Locuind o perioadă în capitala Franţei, în ziua de 26 aprilie 1897, Henri Pierre Lafont s-a căsătorit cu Thérèse Marie Louise Vignes (fiica lui Louis Vignes (1831-1896) şi a Mariei Julie Delbos (1849-1933)), originară din Paris, născută la 5 mai 1876 şi decedată la 7 iunie 1964, în Provincia Alpes-Côte d'Azur, în Franţa. Împreună cu avut doi copii: Louis (1898-1978) şi Pierre Adolphe (1901-1995).

Făcând carieră în armata franceză, după ce este ridicat mereu în grad, ofiţerul Henri Lafont este trimis cu Misiunea Franceză în România, făcând parte dintre cei 1.700 de membri care au venit la Iaşi. Aici s-a remarcat în multiplele misiuni pe care le-a îndeplinit foarte bine, dând mereu dovadă de respect şi devotament faţă de Franţa şi România. Cei care l-au cunoscut afirmau despre generalul Lafont: "Cât de mult i-a iubit pe soldaţii săi! Când erau bolnavi, îi vizita cu toată dragostea. Chiar şi dincolo de mormânt a iubit pe cei căzuţi sub ordinele sale şi cerea să se facă rugăciuni deosebite pentru dânşii".

După retragerea Misiunii Franceze din România (9 martie 1918), generalul Lafont a rămas la Iaşi ca ataşat militar al Legaţiei Franţei, alături de ministrul plenipotenţiar contele de Saint-Aulaire. A cunoscut ziua victoriei Puterilor Aliate - Franţa, Marea Britanie, Rusia şi Italia (11 noiembrie 1918), care punea capăt conflagraţiei mondiale care a început la 28 iulie 1914 şi la care au participat peste 70.000.000 de militari. Pentru a marca această victorie, generalul Lafont a fost prezent la Bucureşti, în ziua de 18 noiembrie, la intrarea triumfală a familiei regale şi a armatei române în capitală.

Aşa cum găsim menţionat în presa vremii, "întorcându-se din Bucureşti înapoi la Iaşi, căzu bolnav de gripă spaniolă infecţioasă. Grija lui cea dintâi fu să se pună în regulă cu Dumnezeu, şi apoi s'aştepte cu faţa senină moartea". A murit în ziua de vineri, 29 noiembrie 1918, în vârstă de 53 de ani.

Părintele asumpţionist Gervais Quenard, care l-a cunoscut bine şi a fost de faţă la moartea generalului Lafont, descrie viaţa şi moartea sa eroică, în cuvântarea ţinută la înmormântare, în ziua de 3 decembrie: "Simplu şi sublim a fost generalul Lafont în faţa morţii apropiate şi de neînlăturat, în ceasul când sufletele tari dau dovadă de mărimea puterii şi eroismului lor. Pentru acest soldat, Dumnezeu era comandantul suprem. Lui i se cuvenia întâiul onor şi supunerea cea mai desăvârşită. Înaintea lui plecă el armele. «Bunul Dumnezeu are să vină, să fiţi în ţinuta de paradă», spunea el, aşteptând ultimele sacramente. Sufletul său părea că pluteşte în lumina vieţii viitoare. El se pusese în faţa morţii, uitându-se la dânsa ca la lucrul cel mai simplu din lume. «Luaţi», îmi spuse el, «cărticica mea de tranşee. Voiesc să-mi ofer viaţa de mai înainte, ca odinioară sub bătaia obuzelor». Şi pronunţă cu glas hotărât: «Doamne, Dumnezeul meu, primesc de bună voie felul de moarte ce vei binevoi să'mi trimiţi; oricare ar fi, cu toate supărările, neplăcerile şi durerile sale»".

Simţindu-şi sfârşitul aproape, doctorului care-i spunea: "Vă merge mai bine, domnule general...", el răspunse: "Da, merg spre sfârşit". Generalului Lafont îi părea rău de un singur lucru, că nu murea în luptă, în mijlocul bateriilor sale: "Mă fac de râs, să mor liniştit, în pat, după patru ani şi jumătate de răsboiu. Şi apoi eu, bătrânul general, sunt purtat pe mâni de toţi aceşti buni prieteni, franceji şi români, pe când atâţia tineri, de 17 şi 18 ani, au murit singuri, părăsiţi în întunerecul şi noroiul tranşeelor!"

În ultimele sale zile ale vieţii pământeşti, generalul Lafont i-a chemat pe toţi aceia care rămăseseră la Iaşi cu dânsul şi i-a îmbrăţişat, unul după altul. Pe sine, chiar în acest ceas de pe urmă, se uită cu desăvârşire. Cerea ştiri despre ceilalţi bolnavi, se îngrijea de toţi şi a luat rămas bun de la fiecare. Voia să rămână în umbră chiar şi după moarte: "Să nu mi se facă înmormântare mare, nici cuvântări, nici manifestaţiuni, sub pretextul că sunt general...".

Amintindu-şi despre acele zile, părintele Gervais Quenard spunea: "A fost o clipeală când acest suflet netulburat şi strălucitor fu cuprins de un fior de nedescris. Ochii i se umplură de lacrimi. Se gândea la fiinţele iubite, ce nădăjduise să le revadă peste puţin, şi cari, în loc de reîntoarcere, erau să primească o veste îngrozitoare. Mâna lui o strânse pe a mea: «Să le spuneţi că am murit ca un creştin bun şi francez bun, şi că gândul meu din urmă a fost la dânsele». Avu apoi încă o bucurie când i se vesti sosirea, chiar în acel timp, a unui batalion din armata liberatoare, pe care o aşteptase aproape un an de zile la postul său cel greu. La vestea aceasta, împreunând în inima sa toată dragostea sa către Franţa şi către România, el spuse cu glasul stins: «Voi dormi în pace în această ţară prietenă şi soldaţi franceji, cu coiful de război, mă vor întovărăşi la mormânt»".

Înmormântarea generalului Lafont a avut loc în ziua de 3 decembrie 1918, participând "lume multă, cu tot timpul cel urât". Liturghia cu Requiem a fost prezidată de părintele Gervais, la ora 10, în capela surorilor "Notre Dame de Sion" din Iaşi. În jurul catafalcului, pe care era aşezat sicriul cu trupul neînsufleţit al generalului Lafont, erau prezenţi: mitropolitul Pimen al Moldovei, generalul francez Henri Berthelot, autorităţi române militare şi civile, preoţii şi seminariştii din Iaşi. Preotul celebrant a spus: "Plecaţi armele cu respect înaintea acestui comandant, în care a locuit un suflet plin de vitejie şi de bunătate. El va rămâne astfel în amintirea noastră, iar noi ne vom sili să imităm pilda lui. El este din sămânţa acelora care, întrupând dreptatea, lepădarea de sine, şi duhul de jertfă, contribuie în acest timp la opera cea uriaşă a reclădirii unei lumi noi...". Înainte de a fi pus în cavoul din Cimitirul "Eternitatea" din Iaşi, au ţinut discursuri generalul Petala, din partea armatei române şi generalul Berthelot, din partea armatei franceze. La coborârea sicriului în mormânt, artileria a tras două salve de tun.

Aflând vestea morţii generalului Lafont, regina Maria, profund marcată, nota în jurnalul ei: "S-a stins generalul Lafont, care a împărtăşit cu noi exilul şi zilele negre, care făcuse parte din mica noastră comunitate de prieteni şi oameni credincioşi de la Iaşi... Oh! Cât m-a întristat că nu se va mai întoarce acasă! Se pare că a avut parte de o moarte foarte conştientă şi nobilă". În acelaşi context, la 26 decembrie 1918, regina scria şi despre suferinţa ei: "N-am mai scris de 20 de zile! Am fost bolnavă, foarte bolnavă, lovită brusc şi pe neaşteptate, pe la spate, cum s-ar spune, şi am fost ţintuită la pat - tocmai când lumea voia să se bucure alături de mine. (...) Boala m-a luat de sâmbătă, m-am trezit cu capul greu şi dureros, am îndurat cu greu câteva audienţe... Dar am fost bolnavă - o boală oribilă, dureroasă, cum n-am avut în viaţa mea. (...) Zile întregi de febră chinuitoare şi greaţă, slăbiciune, halucinaţii crunte şi insomnia neîntreruptă, până am crezut că voi înnebuni. Deci, aceasta e celebra gripă spaniolă - ei bine, de acum ştiu că nu e de glumă cu ea".

Din păcate, pentru generalul Henri Lafont, gripa spaniolă a fost fatală. Numele său este întâlnit acum pe multe pagini electronice şi în unele arhive militare franceze, fiind considerat un adevărat "erou", "mort pentru Franţa".

Evocarea acestui "erou creştin" s-a făcut în mai multe rânduri şi chiar în prezenţa episcopilor de Iaşi. De exemplu, la 29 octombrie 1920, "a avut loc la Cimitirul Eternitatea o slujbă religioasă la mormântul generalului Lafont. Venind din Franţa, un cumnat de-al său spre a vedea locul unde a fost înmormântat, comandantul Trupelor de Est a ţinut de datoria sa ca trupele să dea cu acest prilej onoarea militară rămăşiţelor aceluia care a ajutat atât de mult la refacerea armatei române. Ceremonia a fost făcută de însuşi Mgr. Alexandru Cisar, episcopul nostru, înconjurat de către toţi preoţii aflători în Iaşi. După aceea Î.P.S. Sa a fost invitat şi a luat parte la un dejun intim, oferit de către comandament în onoarea distinsului oaspete francez".

Încă din cel de-al treilea articol din acest serial, aminteam de anii studenţiei mele la Iaşi, când plimbându-mă prin Cimitirul "Eternitatea" am constatat existenţa unui cavou-mausoleu dedicat militarilor francezi care au murit în Primul Război Mondial în România. Acesta a fost construit în anul 1920 şi este împărţit în două părţi, printr-un culoar, perimetru în care se pot număra 48 de nişe şi pe care există doar 10 plăci cu nume. Deasupra cavoului se înalţă un monument în formă de obelisc, şlefuit de sculptorul Salvador Scutari (1880-1932), împodobit de o placă de marmură, pe care citim: "Aux Français morts en Roumanie en 1916-1918" (Francezilor morţi în România, în 1916-1918). În acest cavou au fost strămutate, în ianuarie 1921, din diferite cimitire şi gropi din Moldova, trupurile militarilor şi civililor francezi care şi-au dat viaţa în anii Primului Război Mondial, cei mai mulţi dintre ei fiind implicaţi în misiunile militară şi medicală ale generalului Henri Berthelot.

În ziua de 7 ianuarie 1921, a avut loc la Cimitirul "Eternitatea" o frumoasă ceremonie militară şi religioasă, după ce generalul Petain, ataşatul militar francez la Bucureşti, a reuşit să adune pe toţi eroii francezi, căzuţi pe pământul Moldovei, în mausoleul pus la dispoziţie de Guvernul Român. Serviciul religios a fost prezidat de episcopul Alexandru Cisar, însoţit de preoţii Mihai Robu, Anton Romila şi Anton Gabor. În cronica vremii s-a notat: "Toate sicriele eroilor erau deja aşezate în mausoleu, afară de sicriul generalului Lafont, care era afară, acoperit de coroane, jerbe de flori şi steagurile român şi francez. După ceremonii se rostiră diferite cuvântări şi la urmă generalul Petain încredinţează trupurile acestor eroi definitiv oraşului Iaşi. Primarul, în numele oraşului îşi ia obligaţiunea de a îngriji cu sfinţenie de acest loc atât de scump românilor. În urmă, generalii şi ofiţerii înalţi se întreceau în a duce sicriul în cavou. După aceea s-a mai făcut înăuntru un scurt serviciu, trupa a defilat înaintea delegaţiunii franceze, a ofiţerilor superiori şi a celorlalţi demnitari. La masa dată de Corpul IV, în onoarea trimişilor francezi, a luat parte şi Î.P.S. Alexandru Cisar". Alături de clerici, la acel ceremonial au fost prezenţi: generalul Victor Petin, ataşatul militar al Ambasadei Franţei din Bucureşti, însoţit de căpitanul Daru; M. Sibi, agentul consular al Franţei la Iaşi; dr. George Bogdan, preşedintele Societăţii culturale "Lutetia"; toate autorităţile civile şi militare de la Iaşi reprezentând Asociaţia Română, Cultul Eroilor şi Centrul Cultural Francez.

Cercetând documentele şi paginile de istorie ale acestui mausoleu, am găsit geneza acestei iniţiative. Întrucât mai mulţi soldaţi, infirmiere şi medici francezi şi-au jertfit viaţa în România, dând dovadă de un devotament deosebit, era nevoie de a le asigura locuri de veci. În acest sens, încă de la începutul anului 1917, s-a pus problema amenajării unui loc special unde să fie făcute aceste înhumări. La 5 aprilie 1917, în numele generalului Henri Berthelot, şeful misiunii Militare Franceze, şeful statului major francez, colonelul Victor Petin, a înaintat o adresă către Primăria municipiului Iaşi, în care scria: "Mai mulţi membri ai Misiuni Franceze (ofiţeri, soldaţi, infirmiere) au decedat în timpul misiunii, în circumstanţele războiului şi ale epidemiei". În scrisoare se solicită, cu titlul de concesiune perpetuă, un teren în Cimitirul "Eternitatea", pentru a construi un cavou care să conţină vreo 20 de locuri pentru înhumare. Imediat a fost ales locul pentru mausoleul militarilor francezi, participând şi colonelul Parfait, de la Misiunea Militară Franceză: "în parcela nouă catolică, pe locul defunctului Console" (parcela 27/II). În actele din fondul Primăriei Iaşi se aminteşte de "militarii francezi, fraţi ai gintei noastre latine, fraţi de arme cu noi, ce şi-au expus viaţa pentru cauza neamului nostru". Acest mausoleu era menit "să fie mărturie neştearsă a sacrificiilor pe care fiii Franţei, surorii noastre mai mari, au făcut-o pentru alcătuirea României Mari, apărându-ne chiar cu preţul vieţii lor, scumpe nouă".

La 11 aprilie 1917, contele de Saint-Aulaire, ministrul plenipotenţiar al Franţei, şeful Legaţiei Franţei, adresa mulţumiri Primăriei Iaşi pentru terenul concesionat în vederea construirii mausoleului. Antreprenorul care a realizat mausoleul a fost Salvador Scutari, care a aplicat pe obelisc un basorelief din bronz, ilustrând decoraţia "Croix de Guerre", însoţită de crenguţe de lauri. Monumentul avea amenajate 48 de nişe, dar au fost depuse osemintele a 38 de francezi.

Primele plăci de marmură au fost executate în Franţa şi conţineau numele a zece militari francezi, morţi în anii 1917 şi 1918: Général P.H. LAFONT, † 29.11.1918; Dr. Jean CLUNET, médecin-major du 2e C.T., † 03.04.1917; Eugène Joseph DUFRECHE, médecin aide-major de la 1re compagnie, hôpital n° 277, † Botosani, le 26.04.1917; Marie PICARD, infirmière, † 20.10.1917; Omer ARCENS, capitaine, † 15.04.1917; Charles CAUBET, lieutenant, † 16.04.1917; Émile LOISEAU, adjudant, aviateur, † 31.08.1917; Mahomet BEN HAM, caporal, † 10.04.1918; Léopold DELAFOY, caporal, † 23.06.1917; Célestin LECRET, soldat, † 04.04.1917. În alte nişe sunt înmormântaţi alţi francezi, fără a fi scrise numele pe plăci de marmură.

În registrele din administraţia Cimitirului "Eternitatea" sunt menţionate şi alte nume: colonelul Georges Dubois (reînhumat în Franţa), infirmiera Alphonsine Filippes, soldatul Lucien Duval, sora Antoniette Roux şi soldatul Vincent Siderine. Alte surse menţionează 39 de corpuri care au fost înhumate în anul 1921, între care: căpitanul Vernay, preotul Arthur Dennetière şi infirmiera Geneviève Hennet de Goutel.

Ulterior, multe din rămăşiţele pământeşti din acest cavou au fost repatriate în Franţa. De exemplu, în luna august a anului 1957, o delegaţie franceză a supravieţuitorilor acestor misiuni, în frunte cu generalul Petin (care a fost şef de stat major al misiunii), a făcut o vizită în România pentru a-şi comemora familiarii răpuşi de gloanţe sau de tifos. Cu această ocazie, s-a dat citire numelor francezilor care erau înmormântaţi în cavou, la acea dată doar 14, ceilalţi fiind repatriaţi.

În anul 1970, cavoul era deja într-o stare avansată de degradare, dar a fost reparat abia în luna mai 2007. După câţiva ani, în perioada octombrie 2013 - iulie 2014, s-au făcut ample lucrări de restaurare, finanţate de Ministerul Francez al Apărării.

Închei, sper să fie doar pentru moment, seria acestor evocări istorice, având ocazia de a arăta cum preoţii, seminarişti, călugăriţe şi laici catolici din acele vremuri de criză au fost un exemplu de acţiune, eroism şi devotament faţă de patrie şi semenii aflaţi în dificultate. Prin aceste fapte ale înaintaşilor noştri, recunoscute atunci de mai-marii conducători ai ţării, catolicii din Moldova au scris una dintre cele mai frumoase pagini ale istoriei lor, câştigându-şi pentru totdeauna un loc demn şi respectat în istoria noastră naţională şi în viaţa României.

Fie ca şi noi să sorbim din exemplul şi eroismul lor pentru a ne trăi convingerile religioase cu mult curaj şi dăruire!

Pr. Alois Moraru

* * *

Biserica din Moldova: vremuri de criză, oameni de jertfă (IX)

Biserica din Moldova: vremuri de criză, oameni de jertfă (VIII)

Biserica din Moldova: vremuri de criză, oameni de jertfă (VII)

Biserica din Moldova: vremuri de criză, oameni de jertfă (VI)

Biserica din Moldova: vremuri de criză, oameni de jertfă (V)

Biserica din Moldova: vremuri de criză, oameni de jertfă (IV)

Biserica din Moldova: vremuri de criză, oameni de jertfă (III)

Biserica din Moldova: vremuri de criză, oameni de jertfă (II)

Biserica din Moldova: vremuri de criză, oameni de jertfă (I)

lecturi: 927.