Consideraţie la duminica a 3-a a Paştelui - Anul A - 2020

Fap 2,14.22-33; Ps 16; 1Pt 1,17-21; Lc 24,13-35

"Doamne Isuse, explică-ne Scripturile; fă ca inimile noastre să se aprindă când tu însuţi ne vorbeşti" (Lc 24,32).

Evenimentele de după învierea lui Isus continuă să ne dezvăluie iubirea sa şi a Tatălui ceresc faţă de noi. Dacă înainte de înviere, în Vinerea Mare, ne-a ridicat pe toţi din păcat, după înviere ne ridică pe toţi din mentalităţile noastre greşite prin care satana ne stăpâneşte încă, pentru a ne face să putem sări liberi ca viţeii ieşiţi din grajd, cum metaforic se exprimă profetul (cf. Mal 4,2).

O mentalitate greşită de pe timpul apostolilor şi până în zilele noastre este aceea de a aştepta de la Isus lucruri pentru care Tatăl ceresc nu l-a mandatat: libertăţi pământeşti, bunuri pământeşti, bucurii pământeşti. Desigur, Isus ne poate poate da şi toate aceste lucruri după cum vedem şi din multele minuni ale pe care le-a făcut: schimbarea apei în vin, înmulţirea pâinilor, potolirea furtunilor, vindecarea bolilor etc. Dar toate acestea ar fi fost prea puţin şi foarte puţin pentru a satisface nevoia oamenilor după fericirea pierdută: "Dacă ne-am pus speranţa în Cristos numai în viaţa aceasta, suntem cei mai vrednici de milă dintre toţi oamenii" (1Cor 15,19). Deci, Isus nu a venit să trateze efectele nefericirilor noastre, ci cauza lor. El a venit să ne facă fericiţi în primul rând în cer şi apoi fericiţi aici pe pământ, cât va decide Providenţa divină, căci cele pământeşti sunt trecătoare, pe când cele care nu se văd sunt veşnice (cf. 2Cor 4,18). Şi Maica Domnului la Lourdes, Franţa, în 11 februarie 1858, i-a zis Bernadettei Soubirous (1844-1879): "Eu nu-ţi promit să te fac fericită în lumea aceasta, ci în lumea cealaltă!"

Apostolii şi evreii de pe timpul lui Isus, înşelaţi de profeţii mincinoşi care vorbeau de la diavol, aşteptau, aşa cum am început să spun şi mai sus, un Mesia cu o fericire numai pentru pământ, trai liniştit: fără duşmani, fără lipsuri, fără dureri, fără efort (cf. In 6,15). Dar Tatăl ceresc ni l-a trimis pe Isus pentru a ne elibera de păcat, de diavol şi de moarte, cauzele suferinţelor noastre din timp şi din veşnicie, şi să ne facă fericiţi, nu în primul rând pe acest pământ care va trece şi va arde cu tot ceea ce este pe el din cauza păcatului (cf. 2Pt 3,10), ci fericiţi veşnic în paradis, acolo unde nu vor mai fi: "nici plâns, nici ţipăt, nici durere" (Ap 21,4), căci aceşti duşmani sunt cauza nefericirilor noastre de aici şi din veşnicie. Isus a venit să ne trateze cauzele suferinţelor noastre şi nu efectele păcatelor, căci tratând numai efectul, cauza rămâne mereu.

Apostolii şi omenirea întreagă, prin pătimirile, moartea şi învierea lui Isus, absolut necesare în economia mântuirii (cf. Lc 24,26), metaforic vorbind, au primit şi am primit de la Dumnezeu un pachet aşa mare şi aşa de plin de daruri, că vom desface la el toată viaţa de aici şi toată veşnicia şi tot va mai rămânea. Prin aceste pătimiri, moarte şi înviere, absolut necesare mântuirii noastre, cum spun şi lecturile biblice de astăzi, "trupul nostru se va odihni în speranţă, sufletul nu ne va fi lăsat în locuinţa morţilor şi nici nu va vede putrezirea" (cf. Fap 2,26-27), dar din contra "inima noastră se va bucura şi sufletul nostru va tresălta de bucurie" (cf. Ps 16,9), căci Dumnezeu, după ce ne-a răscumpărat din purtarea noastră fără sens moştenită de la părinţi, cu sângele preţios al lui Cristos, ca a unui miel fără cusur şi neprihănit (cf. 1Pt 1,18-19), l-a înviat şi l-a înălţat pe acest Isus la dreapta sa în faţa multor martori şi i-a dat toată gloria şi promisiunea Duhului Sfânt, glorie şi Duh Sfânt, pe care el le revarsă acum continuu asupra oamenilor chemaţi la mântuire (cf. Fap 2,32-33), aşa încât credinţa şi speranţa noastră să fie numai în Dumnezeu (cf. 1Pt 1,21).

Aceasta este vestea cea bună pe care însuşi Isus adus-o mai întâi apostolilor şi ucenicilor săi descurajaţi de evenimentele Calvarului (cf. Lc 24,26) şi apoi prin mărturia lor şi prin Evanghelie şi nouă tuturor care credem că Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, este Mesia promisul, şi ne-am pus toată speranţa în el (cf. Lc 24,27); veste bună care constă în faptul că Dumnezeu ne iubeşte şi că nu a uitat de noi, veste bună pe care noi trebuie s-o primim cu credinţă şi apoi la rândul nostru, să ne-o împărtăşim unii altora şi lumii întregi care aşteaptă mântuirea, veste bună fără de care mulţi ar cădea în disperare, moarte şi osândă. Iată un exemplu duios în acest sens:

Un copil de 11 ani, auzind despre dragostea lui Dumnezeu faţă de oameni arătată în jertfa lui Cristos de la cruce pentru ei, şi în trimiterea Duhul Sfânt, Duh de iubire şi de viaţă, găsind nişte pliante multiplicate cu această veste bună a iubirii divine, s-a gândit să meargă zilnic pe la casele oamenilor ca să le împartă şi să le împărtăşească vestea cea bună a iubirii lui Dumnezeu arătată în Isus Cristos mort pe cruce şi înviat prin Duhul Sfânt, ca arvună a învierii noastre şi a primirii noastre în paradis.

Copilul de 11 ani a mers pe toate străzile satului, împărţind pliantele oamenilor pe care i-a întâlnit.

După două ore de mers pe ploaie şi prin frig şi cu un ultim fluturaş în mână, s-a oprit într-un colţ să vadă dacă mai vede pe cineva căruia să dea şi fluturaşul, dar străzile erau total pustii. Apoi s-a întors spre prima casă pe care a văzut-o, a mers până la uşa din faţă, a atins clopoţelul de mai multe ori şi a aşteptat, dar...pentru că nimeni nu răspundea, s-a întors să plece, dar parcă ceva l-a oprit. Băiatul s-a întors spre uşă şi a început să atingă clopoţelul şi să bată puternic în uşă şi să aştepte. În sfârşit uşa a fost deschisă uşor. O doamnă a ieşit cu o privire foarte tristă şi a întrebat: "Ce pot face pentru tine, copile?" Cu ochi strălucitori şi un zâmbet frumos copilul a spus: "Doamnă, îmi pare rău dacă v-am supărat, dar vreau să vă spun doar un singur lucru, că Dumnezeu vă iubeşte cu adevărat şi am venit să vă dăruiesc ultimul meu fluturaş cu acest mesaj de iubire". Băiatul i-a dat apoi fluturaşul. Doamna a spus: "Mulţumesc, copile, Dumnezeu să te binecuvânteze!"

Ei bine, în dimineaţa următoare, care era duminică, predicatorul era la amvon şi, după ce a sfârşit predica, a întrebat: "Are cineva vreo mărturie sau ceva care merită să fie împărtăşit?" Din ultimul rând din spate al bisericii, o doamnă mai în vârstă s-a ridicat în picioare şi a început să vorbească: "Nimeni din această biserică nu mă cunoaşte. Nu am fost niciodată aici şi nici nu am fost creştină. Soţul meu a murit cu ceva timp în urmă lăsându-mă complet singură pe lumea asta. Sâmbăta trecută a fost o zi deosebit de friguroasă şi ploioasă afară, dar şi în inima mea; şi în acea zi am ajuns la capătul drumului meu, nu mai aveam nici o speranţă şi nu mai voiam să trăiesc. Am luat un scaun şi o frânghie şi m-am urcat în podul casei mele. Am legat un capăt al frânghiei de căpriorii acoperişului; apoi m-am urcat pe scaun şi mi-am pus celălalt capăt al frânghiei în jurul gâtului. M-am aşezat apoi pe scaun, atât eram de singură şi cu inima frântă, încât eram pe cale să mă arunc de pe scaun, când deodată am auzit zgomotul puternic al unor bătăi în uşă. Aşa că m-am gândit: aştept un minut şi oricine ar fi va pleca. Am aşteptat şi am aşteptat, dar în uşă acel cineva bătea din ce în ce mai tare încât nu am mai putut ignora. Aşa că am eliberat frânghia de la gât şi m-am dus la uşă să văd cine este. Când am deschis uşa, nu mi-a venit să cred ce mi-au văzut ochii, în faţa uşii mele era cel mai radiant şi angelic copil pe care l-am văzut vreodată. Zâmbetul lui, nu-l voi putea descrie niciodată! Cuvintele care i-au ieşit din gură au făcut ca inima moartă cu mult timp în urmă, să revină la viaţă, atunci când a spus cu glasul lui blajin: «Doamnă, vreau să vă spun doar că Dumnezeu vă iubeşte cu adevărat!» Când copilul a dispărut între frig şi ploaie, mi-am închis uşa şi am citit fiecare cuvânt al fluturaşului. Apoi m-am dus în pod să scot scaunul şi frânghia. Nu mai aveam nevoie de ele. După cum vedeţi. Acum sunt o fiică fericită a Regelui. Cum direcţia băiatului, când a plecat, a fost către această biserică, am venit personal să mulţumesc acelui copil, îngeraş al lui Dumnezeu, care a venit la timp, să-mi salveze viaţa dintr-o eternitate în iad şi să mi-o înlocuiască cu o veşnicie fericită în prezenţa lui Dumnezeu". Toată lumea a plâns în biserică.

Să nu uităm, cuvântul lui Dumnezeu poate face această mare schimbare şi în viaţa oricărui om, cum a făcut în inima acestei văduve bătrâne, cum a făcut în viaţa celor doi ucenici din Emaus care se întorceau trişti şi abătuţi la vechile lor îndeletniciri şi obiceiuri (cf. Lc 24,13-35), dar care, întăriţi de cuvintele şi pâinea frântă a străinului (Isus), s-au înviorat atât de bine în credinţă, căci fără frică s-au întors în miez de noapte la Ierusalim, o distanţă de 60 de stadii, ca să ducă vestea cea bună şi bucuria cea mare fraţilor încuiaţi în casă de frica iudeilor, cum că Isus care a murit pentru păcatele noastre, a înviat spre îndreptăţirea noastră (cf. Rom 4,25), nu numai pentru fericirea de aici, ci şi pentru cea din veşnicie.

Acum mi-a venit în minte şi o altă schimbare produsă în două inimi decăzute, în timpul Războiului Civil Spaniol (1936-1939), un filolog devenit specialist în dinamitare şi o tânără devenită prostituată, Robert Jordan şi Maria, din romanul "Pentru cine bat clopotele" (1940) a scriitorului nord american, Hernest Hemingway (1899-1961), fiinţe decăzute care văzând cum apusul de soare a colorat în purpuriu apa lacului Penarala, de pe drumul dintre Segovia şi Madrid unde ei călătoreau şi auzind şi dangătul lin al clopotelor din Noapte Învierii, s-au transformat şi au devenit oameni noi. Dacă razele soarelui şi dangătul lin al unor clopote neînsufleţite au făcut o asemenea schimbare, ce schimbare, ce nu vor face oare cuvintele lui Dumnezeu cel viu şi plin de putere şi mai ascuţite decât o sabie cu două tăişuri (cf. Evr 4,12) şi Euharistia, "pâinea frântă" şi "medicamentul nemuririi" (cf. In 6,54)?

Euharistia, unde îl recunoaştem cel mai bine pe Isus (cf. Lc 24,31), este aşa cum ne învaţă sfântul Gaudenţiu din Brescia (+ 410), episcop: "Este viaticul drumului nostru. Este aliment şi sprijin indispensabil pentru a putea parcurge calea vieţii, până când, după ce am lăsat lumea aceasta, ajungem la adevăratul nostru scop, care este Domnul. De aceea, el a spus: Dacă nu veţi mânca trupul meu şi nu veţi bea sângele meu, nu veţi avea viaţă în voi (cf. In 6,53). Tocmai pentru a nu ne lăsa lipsiţi de această resursă necesară, a poruncit apostolilor, adică primilor preoţi ai Bisericii, să celebreze întotdeauna misterele vieţii veşnice. Astfel, sufletele răscumpărate de sângele său preţios vor fi îmbogăţite cu darurile sale şi sfinţite de memorialul pătimirii sale" (cf. Tratatul II, 68, 30-32).

Cuvântul lui Dumnezeu şi Euharistia venite prin Isus au adus schimbarea cea mare în sufletele apostolilor fricoşi şi încuiaţi în casă de frica iudeilor, că au călătorit noaptea fără frică (cf. Lc 24,33), care au ieşit pe străzi şi vorbeau la rândul lor cu atâta curaj şi bucurie de învierea lui Cristos, că oamenii credeau că sunt ameţiţi de vin (cf. Fap 2,13). Şi câte destine veşnice au schimbat aceste taine şi această veste bună de-a lungul veacurilor, numai Dumnezeu o ştie! Să nu ne fie ruşine să-l răspândim... fiecare suflet este preţios în ochii lui Dumnezeu.

Despre eroul grec Ulise şi însoţitorii săi, din Iliada şi Odiseea ale poetului grec Homer (+ sec. VIII îC), se spune că după Războiul Troian, în drum spre casă, Itaca, unde Ulise era rege şi unde îl aştepta soţia sa, Penelopa, ajunşi pe insula Aeolos, Grecia, au primit în dar de la Poseidon, zeul mărilor, un burduf înşelător în care erau ţinute închise vânturile sălbatice, iar când ei l-au deschis crezând că este vin, de îndată s-au pornit uraganele care îi cufundau în adâncul mării. Isus, eroul nostru trimis de Dumnezeu, care nu ne-a înşelat niciodată, ne-a oferit şi el în dar un burduf cu vin nou (cf. Lc 5,38), vin din care, dacă vom bea (Lc 22,18), atunci vom avea parte de vânturile cele bune ale Duhului Sfânt (cf. Fap 2,2), vânturi care ne conduc spre casa Tatălui cea cu multe lăcaşuri, unde Isus ne-a pregătit la toţi câte un loc pentru veşnicie (cf. In 14,2-3) şi unde Dumnezeu cel întreit şi unic ne aşteptă cu drag.

Închei cu rugăciunea zilei: "Să tresalte pururi de bucurie poporul tău, Dumnezeule, căci i-ai reînnoit tinereţea sufletească. Dăruieşte-le credincioşilor tăi, care se veselesc acum pentru că le-ai redat demnitatea de fii, harul să aştepte recunoscători, cu speranţă neclintită, ziua învierii lor. Prin Cristos Domnul nostru. Amin".

Cristos speranţa şi bucuria noastră a înviat!

Pr. Ioan Lungu

* * *

Predici la Radio Iaşi: Duminica a 3-a a Paştelui

lecturi: 953.