Consideraţie la duminica a 2-a a Paştelui - Anul A - 2020

Fap 2,42-47; Ps 118; 1Pt 1,3-9; In 20,19-31

"Lăudaţi-l pe Domnul, pentru că este bun: veşnică este îndurarea lui" (Ps 118,1)!

Pericopa evanghelică de astăzi ne prezintă o nouă relatare despre o altă arătare a lui Cristos înviat discipolilor săi, când Toma era acum cu ei. Scopul acestei pericope evanghelice este în primul rând acela de a ne dovedi că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu, şi apoi acela de a ne spune că cei care cred în el şi îl mărturisesc cu toată existenţa lor au viaţa veşnică în numele său.

Duminica aceasta a doua de după Paşti are mai multe nume: Duminica Tomei şi a întăririi adevărurilor de credinţă, pentru că în această duminică Isus se arată înviat pentru a-l ridica pe Toma din îndoială, tristeţe şi ineficienţă apostolică, dar şi pentru a confirma şi întări nişte adevăruri deja împărtăşite.

Duminica aceasta se mai numeşte şi "Duminica Albă", pentru că în această zi botezaţii din Noaptea Învierii, dezbracă hainele albe pe care le-au îmbrăcat şi le-au purtat cu bucurie începând cu Botezul lor şi pe care nu întâmplător sau arbitrar le-au purtat timp de opt zile, nici mai mult şi nici mai puţin, pentru cifra opt fiind simbolul lui Dumnezeu şi al veşniciei, ei au primit şi şi-au mărturisit credinţa, că prin Botez au fost curăţiţi pentru vecie de păcatele lor, că vor învia şi vor trăi pentru veşnicie cu Dumnezeu şi că se vor bucura şi se vor mânca pentru veşnicie la ospăţul veşnic din paradis, locul unde nu mai este nici moarte, nici durere, nici lacrimi (cf. Ap 21,4).

Apoi duminica de astăzi se mai numeşte şi "Duminica Divinei Îndurări", zi cerută de însuşi Isus prin sfânta Faustina Kowalska (1905-1938), o călugăriţă poloneză, mistică şi vizionară, căreia Isus i s-a arătat şi i-a cerut cu insistenţă instituirea sărbătorii "Divinei Îndurări", prin care ni se cere să nu uităm niciodată mila lui Dumnezeu arătată faţă de noi oamenii păcătoşi în tot decursul istoriei, începând cu prima promisiune a "Mântuitorului născut de femeie" (cf. Gen 3,15; Gal 4,4), continuând îndurările divine arătate prin patriarhi, preoţi, profeţi şi regi; continuând cu Bunavestire a Mariei, cu Naşterea lui Isus la Betleem, cu predicile şi minunile lui; culminând apoi cu pătimirile, răstignirea şi moartea lui pe cruce şi culminând cu învierea lui în care se arată înfrângerea tuturor duşmanilor mântuirii noastre, cu deschiderea cerului prin înălţare sa la cer, prin trimiterea de la Tatăl a Duhului Sfânt spre recăpătarea vieţii şi ale celorlalte daruri pierdut prin păcat, şi nu în ultimul rând prin rămânerea lui Isus cu noi, până la sfârşitul lumii, prin Cuvânt şi prin Euharistie, unde sunt cuprinse şi rezumate toate "darurile îndurării sale divine" faţă de noi.

Revenind la timpul pascal în care ne aflăm şi la pericopa evanghelică pe care am citit-o (cf. In 20,19-31), facem următoarele reflecţii şi consideraţii: Dacă la începutul slujirii sale Isus s-a fost nevăzut timp de patruzeci de zile, fiind ispitit şi biruind duhul cel rău (cf. Mt 4,1-2), acum, la începutul gloriei sale, Isus se face iar nevăzut tot pentru patruzeci de zile, pentru a ne arăta că în starea de glorie este înconjurat şi slujit numai de duhuri bune. Deşi ar fi putut intra pe porţile paradisului deschise prin misterul său pascal, el a preferat să mai rămână fizic şi din iubire cu ucenicii săi şi cu noi toţi, încă 40 de zile, pentru a ne ridica, a ne întări şi a ne face capabili de mărturia cea mântuitoare (cf. Mt 10,32).

În duminica învierii, Toma lipsise de la strângerea împreună a ucenicilor (cf. In 20,24). De aceea, când ceilalţi ucenici i-au spus: "L-am văzut pe Domnul" (cf. In 20, 25), inima lui a rămas rece şi necredincioasă. Şi câţi copii ai lui Dumnezeu nu se privează cu uşurinţă de preţioasa strângere în jurul Domnului Isus, ... poate pentru că, în străfundul inimii lor, nu cred cu adevărat în prezenţa lui! Simbolic, Toma reprezintă rămăşiţa iudaică care mai târziu văzându-l îl va recunoaşte ca Mesia. Atunci ei vor întreba cu profetul: "Ce sunt rănile acestea în mâinile tale", iar el le va răspunde: "Am fost lovit şi am primit rănile în casa celor care spuneau că mă iubesc" (Zah 13,6)! Partea noastră cea mai bună din actuala perioadă până la venirea lui Isus de-a doua, este de a crede fără să fi văzut încă (cf. In 20,29), cum ne învaţă şi sfântul Petru în cea de-a doua lectură de astăzi (cf. 1Pt 1,8). Toate aceste lucruri au fost scrise, nu numai pentru a fi citite, ci pentru a fi crezute şi împlinite! Credinţa noastră, întemeiată pe Scripturi, trebuie să şi-l însuşească pe "Cel" care dă viaţa şi care este Fiul lui Dumnezeu cel viu (cf. In 20,31).

Isus, în mod pedagogic, şi-a amânat această nouă apariţie ca înviat, la opt zile de la înviere şi de la apariţiile din acea zi, pentru a le arăta discipolilor săi şi nouă care credem în el că nu a fost înviat la o viaţă la fel cu cea de mai înainte când conversa constant cu oamenii, ci a înviat la o altă viaţă care aparţine unei alte lumi şi ne vizitează vizibil numai din când, ca îngerii.

În ziua de Paşti Toma neglijase strângerea împreună cu ucenicii, strângere de la care Isus nu lipseşte niciodată (cf. Mt 18,20), strângere la care ucenicii primesc mereu bucuria şi puterea de a da mărturie, iar Toma rămăsese trist şi fără puterea de a mărturisi. Toma îi reprezintă simbolic, aşa cum spuneam mai sus, atât pe iudeii, cât şi pe ceilalţi oameni care auzind Evanghelia în timpul de acum nu au crezut, dar care vor crede abia în zilele din urmă, când bocind îl vor vedea (cf. Mt 24,30), sau dacă îl vor mai vedea venind cu slavă pe norii cerului (cf. 1Tes 4,17). De aceea, zice Isus: "Ferice de cei care au crezut fără să-l vadă", căci şi-au asigurat încă de pe acum gloria lui Isus (cf. 1Pt 1,8), umblă în bucurie şi speranţă şi au certitudinea învierii veşnic fericite (cf. In 20,29).

Reamintesc adevărul creştin care nu trebuie uitat sau neglijat de nimeni, anume că mântuirea este, a fost şi va fi mereu o lucrare divină-umană, în care Dumnezeu îşi are partea lui pe care omul nu o poate pune chiar dacă îşi jertfeşte viaţa, iar omul îşi are partea lui de care Dumnezeu nu scuteşte pe nimeni din cei care caută mântuirea lui, adevăr sintetizat de sfântul Augustin (354-430) în sintagma: "Cel ce te-a creat fără de tine, nu te va mântui fără de tine!" Dumnezeu şi-a făcut partea lui care este şi partea cea mai grea, imposibilă omului, jertfa Dumnezeului făcut om de la cruce, iar omul trebuie să-şi facă şi el partea lui în această lucrare, crezând, primind şi mărturisind şi altora ceea ce a făcut Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt pentru mântuirea lumii întregi. De aici şi porunca Domnului de după învierea sa: "Mergând în toată lumea, predicaţi evanghelia la toată făptura! Cine va crede şi va fi botezat se va mântui; iar cine nu va crede va fi condamnat" (Mc 16,15-16). De aici şi menţiunea expresă a evanghelistului: "Iar ei, plecând, au predicat pretutindeni, în timp ce Domnul lucra cu ei şi le întărea cuvântul prin semnele care-i însoţeau" (Mc 16,20).

Acum, în a opta zi de la înviere sau prima zi a săptămânii, Isus a înviat s-a arătat din nou în glorie, atât pentru a statornici prima zi a săptămânii ca noua zi de închinare "în duh şi adevăr" (cf. In 4,23-24), aşa cum a promis, zi care a fost imediat adoptată de apostoli (cf. Fap 20,7; Ap 1,10) şi de Biserica primară. De ce în a opta zi de la înviere? Pentru că cifra 8 fiind semnul grafic al divinităţii şi al infinitului, ne vorbeşte despre duminică ca despre un simbol al veşnicei sărbători cu Dumnezeu în bucurie, iar Euharistia celebrată mereu în Biblie în această zi, ne vorbeşte cel mai bine despre "Liturghia veşnică din paradis" (cf. Evr 8,1; 10,1; Ap 21,1), unde ne vom împărtăşi cu "vinul cel nou al împărăţiei cerurilor" (cf. Mt 26,29; Mc 14,25; . De aici şi vorba de duh: "Cum ţi-a fost duminica, aşa îţi va fi şi veşnicia!" Apoi Isus s-a arătat în a opta zi pentru a-l ridica şi pe Toma, aceasta fiind şi ultima zi a "Sărbătorii Azimilor". Această acţiune a lui Isus vrea să ne fie semn şi învăţătură că Dumnezeu foloseşte şi va folosi şi ultima clipă posibilă pentru a-l ridica şi a-l mântui pe omul căzut.

Apoi pericopa evanghelică de astăzi ne vorbeşte despre faptul că Isus a intrat la ucenicii cuprinşi de frica iudeilor, prin "uşile încuiate". După înviere pentru Isus şi pentru orice om înviat nu mai sunt bariere de netrecut. Trecând peste orice barieră a lumii, Isus nu sparge nimic, aşa cum lumina şi căldura soarelui nu sparg geamul prin care trec, aşa cum Isus atât la zămislirea sa cât şi la naşterea nu a deranjat fecioria Mariei. Toate aceste relatări şi imagini, "naştere virginală" şi "trecerea prin uşile încuiate" rămase intacte, sunt o profeţie despre modul lui Isus de a intra în sufletele oamenilor închise faţă de credinţă, fără să le bruscheze şi fără să le provoace daune.

Isus înviat a trecut prin uşile încuiate ale ucenicilor de frica iudeilor şi a stat în picioare înaintea lor, simbolul "depăşirii", prin el, a oricărei "frici umane" şi al rămânerii în picioare în orice situaţie dificilă. Apoi a stat în picioare în mijlocul lor şi a celebrat Euharistia cu azime şi vin, în această ultima zi a sărbătorii azimelor la evrei, pentru a întări şi confirma că Euharistia se va celebra până în ultima zi numai cu vin şi azime, după rânduiala lui Melchisedec (cf. Gen 14,18), căci pâinea cu drojdie, este simbolul păcatului (cf. 1Cor 5,7), aici în picioare, dincolo aşezat de-a dreapta Tatălui.

Venind în mijlocul ucenicilor Isus i-a salutat cu salutul adus de îngeri de la Dumnezeu la naşterea sa: "Pacea să fie cu voi" (cf. Lc 2,14; In 20,21)! Care pace? Pacea lui Dumnezeu obţinută prin jertfa crucii lui! Iată într-un salut întreaga lucrare a mântuirii! Cu acest salut ne întâmpină pe noi episcopul la celebrările euharistice, episcop care în simbolizează pe Cristos, care face prezent între noi prezenţa şi salutul său. Preoţii, slujitorii Domnului, care lucrează tot "în persoana lui Cristos", spun: "Domnul să fie cu voi", adică să fie cu noi Isus cel care a realizat mântuirea noastră la cruce, care a făcut pace între noi şi Dumnezeu, care ni l-a trimis pe Duhul Sfânt de la Tatăl, Duh Sfânt spre iertarea păcatelor, Duh Sfânt spre facerea Euharistiei ca "medicament spre înviere şi spre nemurire", dar şi spre împărtăşire Duhului, Duh Sfânt fără de care nu se pot celebra sacramentele, Duh Sfânt spre unirea inimilor a celor care formează Biserica şi Duh Sfânt spre învierea împreună cu Isus, Duh Sfânt spre deschiderea paradisului cel fără lacrimi şi durere şi spre împărtăşirea gloriei divine (cf. Ap 21,4).

Isus care nu va rupe trestia frântă şi nu stinge fitilul care abia mai fumegă (cf. Is 42,3), Isus Păstorul cel bun, păstor bun care adună ceea ce a fost risipit (cf. Ez 34,16; In 10,15-16), Isus care poartă neputinţele celor slabi (cf. Is 53,4; Rom15,1-2) se îndreaptă spre Toma "viteazul căzut" şi-l cheamă să-i atingă rănile glorioase şi trupul înviat ca să nu mai fie necredincios împăratului noii împărăţii, infinit mai bună decât cea pe care o aştepta el. Toma îl atinge şi exprimă cea mai puternică credinţă în Isus cel înviat spre mântuirea şi slava noastră veşnică: "Domnul meu şi Dumnezeu meu!" (Înviatul meu glorios, Dumnezeul meu, Stăpânul meu mare) (In 20,28). Să nu fim nicicând necredincioşi, căci, dacă suntem necredincioşi, suntem fără Cristos, fără har, fără speranţă, fără bucurie, fără putere, fără mărturisire şi fără mântuire; dar să spunem cu Toma cel ridicat: "Domnul meu şi Dumnezeu meu!" şi cu tatăl copilului vindecat: "Cred, Doamne, ajută-i necredinţei mele" (cf. Mc 9,24). Căci Isus laudă credinţa celor care nu l-au văzut: "Fericiţi sunt cei care cred fără să fi văzut!" Fără să-l fi văzut pe el, slava lui, fericirea lui, paradisul lui (cf. In 20,29).

Prima lectură ni-i prezintă pe apostoli şi creştinii de la început întâlnindu-l zilnic pe Cristos în noul său mod de prezenţă de după înviere, în Cuvânt şi în Euharistie, în rugăciune şi dragoste neprefăcută, în ceilalţi ucenici şi fraţi, unde întăriţi de Cristos, fac partea de lucrare ce li se cuvine: cred în Isus, primesc mântuirea lui Isus, respectă rânduielile lui Isus, trăiesc în comun prin Cristos, şi dau mai departe mântuirea lui Isus mărturisindu-l prin fapte şi cuvinte (cf. Fap 2,42-47), rechemând memoria psalmistului care spune: "Lăudaţi-l pe Domnul, pentru că este bun: veşnică este îndurarea lui" (Ps 118,1)! Într-adevăr, aşa cum ne spune sfântul Petru în a doua lectură (cf. 1Pt 1,3-9), toate binecuvântările noastre se datorează milostivirii lui Dumnezeu, nu meritelor noastre, iar învierea lui Isus Cristos din morţi fiind temelia speranţei noastre. Ţara Canaanului, unde curge lapte şi miere, nu era decât o simplă umbră în comparaţie cu ceea ce ne-a dat Isus prin înviere. Moştenire paradisului nu este achiziţia noastră, ci darul Tatălui nostru, nu este o plată pe care o merităm, ci efectul harului, care ne face mai întâi copii adoptivi şi apoi ne stabileşte această moştenire aleasă.

Să spunem şi noi începând măcar de astăzi înainte, împreună cu sfânta Faustina Kowalska (1905-1938), călugăriţa poloneză: "Isuse, mă încred în tine!" Amin.

Pr. Ioan Lungu

Foto: Wikipedia: "Neîncrederea sfântului Toma" - de Caravaggio

lecturi: 1097.