Consideraţie la Vinerea Mare şi Sfântă - Anul A - 2020

Is 52,13-53,12; Ps 31; Evr 4,14-16;5,7-9; In 18,1-19,42

"Cristos s-a umilit pe sine, făcându-se ascultător până la moarte, până la moartea pe cruce. Pentru aceasta, şi Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dăruit numele care este mai presus de orice nume" (Fil 2,8-9).

Biserica Catolică celebrează astăzi Vinerea Mare şi Sfântă, zi când admiră strategia desăvârşită de luptă a lui Isus contra duşmanilor mântuirii noastre, strategie care constă în "ascultarea şi fidelitatea desăvârşită a lui Isus faţă de Tatăl ceresc până la moartea pe cruce" (Fil 2,8); dar şi zi când Biserica celebrează şi cea mai răsunătoare dintre victoriile auzite vreodată în univers, victoria lui Isus, asupra celor mai teribili şi neînfrânţi duşmani până la el: păcatul, lumea, diavolul şi moartea, care ne stăpâneau cu o feroce cruzime, victorie care a eliberat cea mai numeroasă mulţime de sclavi văzută vreodată sub soare: oameni vii şi răposaţi, animale, vegetaţie, ape, munţi, câmpii, întreg pământul, întreg universul, cu un cuvânt întreaga creaţie pe care Dumnezeu o pusese sub administraţia omului (cf. Gen 1,26; Ps 8,8).

Diavolul care a inventat şi a experimentat în propria-i fiinţă veninul celei mai teribile otrăvi din univers (cf. Is 14,12-15), otrava păcatului, a venit cu ea şi la omul creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (cf. Gen 1,26), la omul destinat părtăşiei veşnice cu Dumnezeu la infinitul număr de bunuri şi bucurii ale paradisului (cf. 1In 3,2), şi prin înşelăciune i-a strecurat în suflet această otravă (cf. Gen 3,1-7), făcându-l astfel să cadă: din abundenţă divină în goliciune, din zâmbet în lacrimi, din bucurie în durere, din odihnă în trudă, din viaţă în moarte, din veşnicie în neant (cf. Gen 3,17-19)... şi împreună cu el să cadă sub stăpânirea diavolului şi a morţii şi întreaga creaţie încredinţată lui spre administraţie (cf. Lc 4,6).

În faţa durerii şi tristeţii universale provocată de diavol, "îngerul cel răzvrătit" care şi-a dorit să fie egal cu Dumnezeu în mărire (cf. Is 14,13-14), dar care a ajuns în iad (cf. Mt 25,41), Dumnezeu a intervenit plănuind pentru om şi pentru întreg universul căzut, o glorie şi o fericire cu mult mai mare decât cea dinainte de păcat, glorie şi fericire veşnice ce avea să le realizeze prin "cele două braţe ale sale", Isus şi Duhul Sfânt, după exprimarea metaforică a sfântului Irineu din Lyon (130-202). După o pregătire prealabilă a omului şi a universului căzut, Dumnezeu la "plinirea timpului" şi-a pus "braţele la treabă" şi i-a trimis pe Isus şi pe Duhul Sfânt, ca împreună cu el să rezolve problema, pe unica cale rămasă după păcat, suferinţa şi moartea lui Isus, suferinţa şi moartea lui Mesia cel promis, vestit, prefigurat (cf. Is 52,13-53,12; Ps 31,12-13) şi născut din femeie la plinirea vremii" (Gal 4,4).

Evanghelia de astăzi surprinde "vârful acestei confruntări" dintre Isus şi diavol, unde datorită "strategiei divine" Isus "pare" înfrânt, dar este biruitor chiar de la început, iar diavolul, deşi se arată lumii ca victorios, este biruit chiar de la început.

Aşa cum căderea omului şi a universului creat a început într-o grădină, "Grădina Edenului" (cf. Gen 3,1-7), lupta victoriei trebuia să înceapă tot într-o grădină, "Grădina Măslinilor" (cf. In 18,1). Aşa cum căderea s-a făcut printr-un pom, "pomul cunoştinţei binelui şi răului" (cf. Gen 2,9), tot printr-un pom trebuia să ne vină şi victoria, "pomul crucii" (cf. In 18,16-17). Aşa cum diavolul a făcut un "plan de pierzare" pentru oameni (cf. Înţ 2,24), Dumnezeu şi-a făcut un "plan de salvare" pentru oameni (cf. Ef 3,11; Ap 17,17), planuri care în funcţie de rezultat vor arătă superioritatea şi puterea autorului.

Conform planului diavolului a existat o acţiune şi conform planului lui Dumnezeu a existat o altă acţiune. Iată aceste planuri şi acţiuni în confruntare directă, planuri ce sunt meditate de noi şi la devoţiunea "Calea crucii": Conform planului satanei, noi trebuia să fim judecaţi şi condamnaţi pentru păcatul nostru, dar Dumnezeu a voit ca Isus a voit să fie judecat şi condamnat el (cf. In 18,10); noi trebuia să fim loviţi şi să purtăm crucea păcatelor, dar Dumnezeu a voit ca Isus să fie lovit şi să poarte el crucea păcatelor noastre (cf. Is 53,5); noi, cu familia şi prietenii noştri trebuia să suportăm ruşinea şi durerea crucii, dar Dumnezeu a voit ca Isus, cu mama lui şi cu prietenii săi, să suporte ruşinea şi durerea crucii (cf. In 19,25; Mt 27,32); noi trebuia să cădem zdrobiţi de povoara crucii şi să ni se plângă de milă, dar Dumnezeu a voit ca Isus să cadă sub povoara crucii şi să i se plângă lui de milă în locul nostru (cf. Lc 23,28); noi trebuia să stăm goi în faţa lui Dumnezeu şi a universului în urma păcatului (cf. Gen 3,7), dar Dumnezeu a voit ca Isus să-şi asume goliciunea şi ruşinea noastră (cf. In 18,22-24); noi trebuia să fim pironiţi pe cruce şi în loc de apă să ni se dea fiere amară şi oţet acru ca să murim mai repede, dar Dumnezeu a voit ca Isus să fie pironit, să fie adăpat el cu fiere şi oţet şi să moară el mai repede pentru noi (cf. In 18,29-30), fapt care l-a mirat pe Pilat (cf. Mc 15,44); noi trebuia să stăm goi şi morţi pe cruce, ca privelişte pentru cer şi pământ a ceea ce înseamnă răutatea păcatului, dar Dumnezeu a voit ca Isus să îndure această ruşine cosmică în locul nostru, pentru a ne atrage mântuirea (cf. 1Cor 4,9); noi trebuia să fim coborâţi de pe cruce pentru a fi înmormântaţi pentru veşnicie, dar Dumnezeu a voit ca Isus să fie coborât până în mormânt, spre durerea mamei sale Maria şi a prietenilor săi, ca să ne poată cuprinde cu jertfa sa mântuitoare pe toţi cei pierduţi de deasupra pământului şi pe cei de sub pământ şi să ne conducă la învierea din morţi (cf. Os 6,2; Lc 24,46).

Păcatul a fost al nostru, dar nu noi am fost cei care am suferit, ci Slujitorul nevinovat. Aceasta a fost voinţa lui Dumnezeu ca în locul nostru să sufere şi să moară Slujitorul său. Dreptatea divină pentru noi se numeşte, "milostivire".

Dacă vom urmări pătimirile Domnului relatate de evanghelişti, vom constata că şi ultimele cuvinte ale lui Isus faţă de noi, păcătoşii, au fost tot cuvinte de iubire şi de speranţă. Au fost şapte pentru a ilustra plinătatea mântuirii de la cruce. Iată, aceste cuvinte:

- "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?" (Mt 27,46) - ne ajută să înţelegem răutatea păcatului care l-a făcut pe Tatăl ceresc să-şi întoarcă faţa chiar de la Fiul său prea iubit care purta păcatul nostru pe cruce. Sfântul Toma din Villanova (1488-1555) ne spune că un suflet în stare de păcat este urât ca un diavol.

- "Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac" (Lc 23,34) - înţelegem că nici un om şi nici un păcătos nu este exclus de la harul mântuirii. Sutaşul de sub cruce nu a ştiut ce face răstignindu-l pe Isus, până n-a văzut că la moartea Domnului, pietrele au crăpat, pământul s-a cutremurat şi soarele şi-a ascuns faţa, adică natura neînsufleţită este mai sensibilă decât el (cf. Mt 27,54). După rugăciunea lui Isus s-a convertit şi s-a mântuit.

- "Astăzi vei fi cu mine în paradis" (Lc 23,43) - cuvintele adresate de Isus tâlharului din dreapta crucii ne întăresc şi ne confirmă speranţa că prin Cristos orice păcătos care se căieşte poate ajunge în paradis. Tradiţia ne spune că la moartea lui Isus crucea tâlharului împietrit s-a depărtat de Isus, iar crucea tâlharului căit s-a apropiat. Totul depinde de atitudinea noastră faţă de Isus.

- Femeie, iată fiul tău! Fiule, iată mama ta" (In 19,26-27) - ne oferă bucuria de a şti că formăm un nou popor ales de mântuiţi sub ocrotirea celei mai duioase mame care au existat vreodată, mama lui Isus.

- "Mi-e sete" (In 19,28) - ne ajută să înţelegem că nu setea trupească îl mistuia pe Isus pe cruce, ci setea de sufletele oamenilor pe care îi vrea lângă el pentru a le da fericirea sa divină. Da, lui Isus îi este mereu sete de sufletele oamenilor şi de iubirea lor. Îl vom lăsa oare să sufere de această sete mistuitoare?

- "Părinte, în mâinile tale îmi încredinţez sufletul meu" (Lc 23,46) - ne ajută să înţelegem că numai făcând voinţa lui Dumnezeu până la moarte, putem ieşi biruitori din viaţă şi să ajungem în fericirea lui Dumnezeu, Moise s-a supus voinţei lui Dumnezeu de a nu intra în Canaanul pământesc, de aceea l-am văzut strălucitor lângă Isus pe Muntele Tabor.

- "S-a săvârşit" (In 19,30) - ne ajută să înţelegem că numai fidelitatea faţă de Dumnezeu până la sfârşit ne deschide calea spre înviere şi spre paradis. În fila de calendar din ziua de astăzi, 10 aprilie 2020, ni se vorbeşte despre doi nobili creştini arestaţi pentru credinţa lor în Persia anului 376. Cel numit Nersan, văzând chinurile cedează, iar cel numit Bademus rămâne statornic până la sfârşit şi primeşte în credinţă martiriul şi mântuirea.

Lectura a doua ne spune astăzi că Isus pentru faptul că a împărtăşit în totalitate suferinţele noastre la cruce (cf. Evr 4,15), el ştie să compătimească slăbiciunea noastră. Ni s-a făcut aproape pentru ca să ne apropiem cu încredere deplină de el şi de Tatăl, Dumnezeul milostivirii şi al harului, care ne oferă ajutorul necesar în orice moment greu (cf. Evr 4,16) şi pentru ca în locul întunericului durerii să strălucească măreţia, înţelepciunea şi providenţa sa. Din apa şi sângele izvorâte din coasta străpunsă a lui Isus îşi are originea Biserica, care, regenerată prin Botez şi hrănită cu Euharistia, va celebra paştele adevăratului Miel (cf. In 19,33; Ex 12, 46), aici şi în eternitate (cf. In 19,30).

Astăzi la crucea lui Isus ne convingem că Dumnezeu nu ne-a iubit în glumă. Dar în acelaşi timp învăţăm răutatea păcatului care a necesita moartea în chinuri a Fiului lui Dumnezeu. De aceea, sfântul Ioan Crizostom (347-407) şi apoi sfântul Dominic Savio (1842-1857) şi-au luat ca deviză în viaţă: "Mai degrabă moartea decât păcatul!" Şi, chiar dacă am păcătuit, să ştim că avem un mijlocitor la Tatăl şi că sângele lui Cristos ne curăţă de orice păcat (cf. 1In 1,7).

Oamenii care veneau de la moartea lui Isus vorbeau unii cu alţii despre Isus. Şi noi trebuie să vorbim despre Isus dacă vrem să ne mântuim (cf. Mt 10,32-33). Dar cum? Pornind de la pătimirile sale mântuitoare. Sfântul apostol Paul, la Atena, a vorbit şi el despre Isus, dar a vorbit trecând direct la înviere. Nu numai că nu s-au convertit mulţi, dar l-au luat şi în râs (cf. Fap 17,16-34). Şi-a dat imediat seama că a greşit vorbind despre Isus şi sărind peste pătimirile sale. De aceea, mergând la Corint a început predica despre Isus, pornind de la pătimirile sale iubitoare pentru mântuirea păcătoşilor pierduţi (cf. 1Cor 1,23-24). Rezultatul? Oamenii de acolo, mai ataşaţi de idoli ca la Atena, l-au primit bine şi s-au convertit în masă. Nimic nu mişcă mai mult sufletele păcătoşilor ca pătimirile iubitoare ale lui Isus faţă de ei. Să facem apostolat între oamenii de mântuit pornind de la pătimirile lui Isus din dragoste pentru noi şi pentru împlinirea voinţei Tatălui!

Încheiem cu psalmistul şi spunem: "Dar eu mă încred în tine, Doamne, Tu eşti Dumnezeul meu, soarta mea este în mâinile tale. Scapă-mă din mâinile duşmanilor mei şi de cei care mă urmăresc! Fă să strălucească faţa ta peste slujitorul tău, mântuieşte-mă în îndurarea ta" (Ps 31,15-17)! Amin.

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 1437.