"Femeie, iată-l pe fiul tău" - Maria, Mama celor care cred. A patra predică de Postul Mare 2020 - pr. Raniero Cantalamessa

În capela "Redemptoris Mater", predicatorul Casei Pontificale, pr. Raniero Cantalamessa, OFMCap., a ţinut a patra predică de Postul Mare, cu titlul "Femeie, iată-l pe fiul tău". Maria, Mama celor care cred, vineri, 3 aprilie 2020. Tema meditaţiilor este "«Lângă crucea lui Isus stătea mama sa» (Ioan 19,25). Maria în misterul pascal al lui Cristos".

"Toţi s-au născut acolo"

Continuăm şi terminăm contemplarea Mariei în misterul pascal. Obiect al reflecţiei noastre de astăzi este cuvântul pe care Isus îl adresează de pe cruce mamei sale şi discipolului pe care El îl iubea: "Femeie, iată-l pe fiul tău!". Apoi a spus discipolului: "Iat-o pe mama ta!". Şi din acel moment discipolul a luat-o în casa sa (In 19,26-27).

La sfârşitul consideraţiilor noastre despre Maria în misterul Întrupării, în Adventul trecut, am contemplat-o pe Maria ca Născătoare de Dumnezeu; acum, la sfârşitul reflecţiilor noastre despre Maria în misterul pascal, o contemplăm ca Mamă a creştinilor, ca Mamă a noastră.

Trebuie să precizăm imediat că nu este vorba de două titluri şi de două adevăruri care trebuie puse pe acelaşi plan. "Născătoare de Dumnezeu" este un titlu definit solemn; se bazează pe o maternitate reală, nu numai spirituală; are un raport foarte strâns cu adevărul central al credinţei noastre, că Isus este Dumnezeu şi om în aceeaşi persoană; şi este, în sfârşit, un titlu universal primit în Biserică. "Mama celor care cred", sau "Mama noastră" indică o maternitate spirituală; are un raport mai puţin strâns cu adevărul central din crez; nu se poate spune că a fost ţinut în creştinism "pretutindeni, mereu şi de toţi", dar reflectă doctrina şi evlavia din unele Biserici, îndeosebi din Biserica catolică, deşi nu numai din ea.

Sfântul Augustin ne ajută să percepem imediat asemănarea şi diferenţa dintre cele două maternităţi ale Mariei. Scrie el: "Maria, trupeşte, este mamă numai a lui Cristos, în timp ce spiritual, deoarece face voinţa lui Dumnezeu, îi este soră şi mamă. Mamă în spirit, ea n-a fost mamă a Capului care este însuşi Mântuitorul, din care s-a născut mai degrabă spiritual, ci este mamă cu siguranţă a membrelor care suntem noi, pentru că a cooperat, cu caritatea sa, la naşterea în Biserică a credincioşilor, care sunt membrele acelui Cap"[1].

Scopul nostru, în această meditaţie, ar vrea să fie acela de a vedea toată bogăţia care este în spatele acestui titlu şi darul lui Cristos pe care el îl conţine, în aşa fel încât să ne folosim de el, nu numai pentru a o cinsti pe Maria cu un titlu în plus, ci pentru a ne edifica în credinţă şi a creşte în imitarea lui Cristos.

Şi maternitatea spirituală a Mariei faţă de noi, în mod asemănător cu cea fizică faţă de Isus, se realizează în două momente şi două acte: a zămisli şi a naşte. Maria a trecut prin aceste două momente: ne-a zămislit şi ne-a născut spiritual. Ne-a zămislit, adică literalmente "ne-a luat împreună" cu Isus, şi ne-a primit în ea. A făcut asta atunci când, chiar în momentul Bunei Vestiri şi după aceea treptat ce Isus înainta în misiunea sa, a descoperit că acel fiu al său nu era un fiu ca alţii, o persoană privată, ci era Mesia cel aşteptate, în jurul căruia se va forma o comunitate.

Acesta a fost timpul zămislirii, al "da"-ului inimii. Acum, sub cruce, este momentul travaliului naşterii. Isus, în acest moment, se adresează mamei, numind-o "Femeie". Cunoscând obişnuinţa evanghelistului Ioan de a vorbi prin aluzii, simboluri şi trimiteri, acest cuvânt ne face să ne gândim la ceea ce spusese Isus: "Femeia, când naşte, este tristă pentru că i-a venit ceasul" (In 16,21) şi la ceea ce se citeşte în Apocalips, despre "Femeia însărcinată care striga datorită durerilor naşterii" (cf. Ap 12,1 şu).

Chiar dacă această Femeie este, în primă linie, Biserica, comunitatea noii alianţe care îl naşte pe omul nou şi lumea nouă, Maria este implicată la fel personal, ca începutul şi reprezentanta acelei comunităţi credincioase. Această alăturare între Maria şi figura Femeii a fost, în orice caz, receptată repede de Biserică. Sfântul Irineu (discipol al sfântului Policarp, la rândul său discipol al lui Ioan!) vede în Maria pe noua Eva, noua "mamă a tuturor celor vii"[2].

Dar să ne îndreptăm spre textul din Ioan, pentru a vedea dacă el conţine deja ceva din ceea ce spunem. Cuvintele lui Isus adresate Mariei: "Femeie, iată-l pe fiul tău!" şi lui Ioan: "Iat-o pe mama ta!", au desigur o semnificaţie înainte de toate imediată şi concretă. Isus o încredinţează pe Maria lui Ioan şi pe Ioan Mariei. Însă asta nu epuizează semnificaţia scenei. Exegeza modernă, făcând progrese enorme în cunoaşterea limbajului şi a modurilor de exprimare din Evanghelia a Patra, este şi mai convinsă de acest lucru decât în timpul Sfinţilor Părinţi.

Dacă se citeşte textul din Ioan numai într-o cheie măruntă, aproape ca ultime dispoziţii testamentare, el rezultă – s-a spus – "un peşte scos din apă" şi chiar o disonanţă în contextul în care se află. Pentru Ioan, momentul morţii este momentul glorificării lui Isus, al împlinirii definitive a Scripturilor şi a tuturor lucrurilor. Fiecare frază şi fiecare cuvânt în acel context are şi o semnificaţie simbolică şi face aluzie la împlinirea Scripturilor.

Dat fiind acest context, este mai mult o forţare a textului faptul de a nu vedea în el decât o semnificaţie privată şi personală, decât faptul de a vedea în el, cu exegeza tradiţională, şi o semnificaţie mai universală şi eclezială, legată, într-un fel, cu figura "femeii" din Gen 3,15 şi din Ap 12. Această semnificaţie eclezială este că discipolul nu-l reprezintă aici numai pe Ioan, ci pe discipolul lui Isus ca atare, adică pe toţi discipolii. Ei sunt daţi Mariei de către Isus muribund ca fii ai ei, în acelaşi mod în care Maria a fost dată lor ca mamă a lor.

Cuvintele lui Isus descriu uneori ceva care este deja prezent, adică revelează ceea ce există; în schimb uneori creează şi fac să existe ceea ce exprimă. La aceasta a doua ordini aparţin cuvintele lui Isus muribund adresate Mariei şi lui Ioan. Spunând: "Acesta este trupul meu", Isus făcea pâinea trup al său; astfel – făcând proporţiile corespunzătoare – spunând: "Iat-o pe mama ta" şi "Iată-l pe fiul tău", Isus o constituie pe Maria mamă a lui Ioan şi pe Ioan fiu al Mariei. Isus nu s-a limitat să proclame noua maternitate a Mariei, ci a instituit-o. Aşadar ea nu vine de la Maria, ci de la Cuvântul lui Dumnezeu; nu se bazează pe merit, ci pe har.

Sub cruce, Maria ne apare aşadar ca fiica Sionului care, după doliul şi pierderea fiilor săi, primeşte de la Dumnezeu o nouă filiaţie, mai numeroasă decât înainte, nu după trup, ci după Duh. Un psalm, pe care liturgia îl aplică Mariei, spune: "Iată, Palestina, Tirul şi Etiopia: toţi s-au născut acolo. Se va spune despre Sion: «Şi acesta şi acela s-au născut în el…» şi însuşi Domnul scrie în cartea popoarelor: «Acesta s-a născut acolo»" (Ps 87,2 şu). Este adevărat: toţi ne-am născut acolo! Se va spune şi despre Maria, noul Sion: şi acesta şi acela s-au născut în el. Despre mine, despre tine, despre fiecare, chiar şi despre cel care încă nu ştie asta, în cartea lui Dumnezeu, este scris: "Acesta s-a născut acolo".

Dar oare noi n-am fost "renăscuţi de Cuvântul viu şi veşnic al lui Dumnezeu" (cf. 1Pt 1,23)?; oare nu ne-am "născut din Dumnezeu" (In 1,13) şi ne-am renăscut "din apă şi din Duh" (In 3,5)? Este foarte adevărat, dar asta nu elimină că, într-un sens diferit, subordonat şi instrumental, ne-am născut şi din credinţa şi din suferinţa Mariei. Dacă Paul, care este un slujitor şi un apostol al lui Cristos, poate să spună credincioşilor săi: "eu v-am dat naştere în Cristos Isus prin evanghelie" (1Cor 4,15), cu cât mai mult poate spune asta Maria, care le este mama! Cine poate mai mult decât ea să-şi însuşească aceste cuvinte ale apostolului: "copiii mei, pentru care îndur din nou chinurile naşterii" (Gal 4,19)? Ea ne naşte "din nou" sub cruce, pentru că deja ne-a născut prima dată, nu în durere, ci în bucurie, când a adus pe lume tocmai acel "Cuvânt viu şi veşnic" care este Cristos, în care suntem renăscuţi.

Sinteza mariană a Conciliului al II-lea din Vatican

Doctrina tradiţională catolică despre Maria Mamă a creştinilor a primit o nouă formulare în constituţia despre Biserică a Conciliului al II-lea din Vatican. În Lumen gentium citim: "Zămislindu-l pe Cristos, născându-l, hrănindu-l, înfăţişându-l Tatălui în templu, suferind împreună cu Fiul său răstignit pe cruce, ea a cooperat într-un mod cu totul deosebit la opera Mântuitorului, prin ascultare, credinţă, speranţă şi iubire aprinsă, pentru a reda sufletelor viaţa supranaturală. De aceea, ea ne este Mamă în ordinea harului"[3].

Conciliul însuşi se preocupă să precizeze sensul acestei maternităţi a Mariei. Spune: "Rolul de mamă al Mariei faţă de oameni nu umbreşte şi nu micşorează în nici un fel această unică mijlocire a lui Cristos, ci îi arată puterea. Căci orice influenţă mântuitoare a sfintei Fecioare asupra oamenilor nu decurge dintr-o necesitate intrinsecă, ci din bunul plac al lui Dumnezeu şi din belşugul meritelor lui Cristos, se întemeiază pe mijlocirea lui, depinde în întregime de această mijlocire şi din ea îşi ia toată puterea; mijlocirea Mariei nu împiedică în nici un fel unirea directă a credincioşilor cu Cristos, ci o înlesneşte"[4].

Noutatea cea mai mare a acestei tratări despre Sfânta Fecioară Maria constă, aşa cum se ştie, tocmai în locul în care este inserată, adică în tratarea despre Biserică. Cu asta Conciliul – nu fără suferinţe şi sfâşieri – realiza o profundă reînnoire a mariologiei, faţă de cea din ultimele secole. Discursul despre Maria nu mai este de sine stătător, ca şi cum ea ar ocupa o poziţie intermediară între Cristos şi Biserică, ci este condus în cadrul Bisericii, aşa cum a fost în epoca Sfinţilor Părinţi.

Maria este văzută, aşa cum spunea sfântul Augustin, ca membrul cel mai excelent al Bisericii, dar un membru al ei, nu în afara ei sau deasupra ei: "Sfântă este Maria, fericită este Maria, dar mai importantă este Biserica decât Fecioara Maria. De ce? Pentru că Maria este o parte a Bisericii, un membru sfânt, excelent, superior tuturor celorlalte, dar totuşi un membru al întregului trup. Dacă este membru al întregului trup fără îndoială mai important decât un membru este trupul"[5].

Acesta este cazul teologic cel mai evident al adevărului axiomei, îndrăgite de papa Francisc, că "întregul este superior părţii". Această axiomă nu se realizează în Treime pentru că în ea, graţie lui perichoresis, în fiecare parte, sau persoană, există deja întregul. În schimb se realizează în Biserică.

Imediat după Conciliu, Paul al VI-lea a dezvoltat ulterior ideea maternităţii Mariei faţă de credincioşi, atribuindu-i, explicit şi solemn, titlul de "Maică a Bisericii": "Aşadar spre gloria Fecioarei şi spre întărirea noastră, Noi o proclamăm pe Maria Preasfântă «Maică a Bisericii», adică a întregului popor al lui Dumnezeu, atât a credincioşilor cât şi a păstorilor, pe care o numesc Mamă preaiubitoare; şi vrem ca de acum înainte cu acest titlu preadulce Fecioara să fie şi mai cinstită şi invocată de tot poporul creştin"[6].

"Şi, din ceasul acela, discipolul a luat-o acasă la el"

Însă a venit momentul de a trece de la contemplarea unui titlu al Mariei la imitarea sa practică; adică de a o lua în considerare pe Maria în aspectul său de figură şi oglindă a Bisericii. Aplicaţia este simplă: trebuie să-l imităm pe Ioan, luând-o pe Maria cu noi în viaţa noastră spirituală. Asta este.

"Şi, din ceasul acela, discipolul a luat-o acasă la el (eis ta idia)". Se gândeşte prea puţin la ceea ce conţine această frază. În spatele ei este o veste de importanţă enormă şi din punct de vedere istoric sigură, pentru că este dată de însăşi persoana interesată. Maria a petrecut ultimii ani ai vieţii cu Ioan. Ceea ce se citeşte în a patra Evanghelie, cu privire la Maria la Cana Galileii şi sub cruce, a fost scris de unul care trăia sub acelaşi acoperiş cu Maria, pentru că este imposibil a nu admite un raport strâns, dacă nu identitatea, dintre "discipolul pe care-l iubea Isus" şi autorul celei de-a patra Evanghelii. Fraza: "Şi Cuvântul s-a făcut trup" a fost scrisă de unul care trăia sub acelaşi acoperiş cu aceea în al cărei sân s-a împlinit această minune, sau cel puţin de unul care a cunoscut-o şi a frecventat-o.

Cine poate spune ce a însemnat, pentru discipolul pe care îl iubea Isus, a o avea cu el, în casă, zi şi noapte, pe Maria? A se ruga cu ea, a consuma cu ea mâncarea, a o avea în faţa ca ascultătoare atunci când le vorbea credincioşilor săi, a celebra cu ea misterul Domnului? Se poate imagina că Maria a trăit în cercul discipolului pe care-l iubea Isus, fără ca să fi avut nicio influenţă în munca lentă de reflecţie şi de aprofundare care a dus la redactarea celei de-a patra Evanghelii? În antichitate, Origene a intuit secretul care este sub acest fapt, căruia studioşii şi criticii celei de-a patra Evanghelii şi cercetătorii izvoarelor sale nu acordă, de obicei, nicio atenţie. El scrie: "Prim rod al Evangheliilor este cea a lui Ioan, al cărei sens profund nu poate să-l perceapă acela care nu şi-a rezemat capul pe pieptul lui Isus şi n-a primit-o de la El pe Maria, ca propria sa mamă"[7].

Acum ne întrebăm: ce poate să însemne concret pentru noi s-o luăm pe Maria în casa noastră? Aici, cred, se inserează nucleul sobru şi sănătos al spiritualităţii Monfortane a încredinţării către Maria, îndrăgit, printre alţii, de sfântul Ioan Paul al II-lea, care a luat din el motoul stemei sale "Totus tuus". El constă în "a face toate acţiunile proprii prin intermediul Mariei, cu Maria, în Maria şi prin Maria, pentru a le putea îndeplini în manieră mai perfectă prin intermediul lui Isus, cu Isus, în Isus şi prin Isus". Scrie sfântul Alois Grignion de Monfort: "Trebuie să ne abandonăm spiritului Mariei pentru a fi mişcaţi şi conduşi după voinţa sa. Trebuie să fim şi să rămânem în mâinile sale feciorelnice ca un instrument în mâinile unui muncitor, ca lăuta în mâinile unui cântăreţ abil. Trebuie să ne pierdem şi să ne abandonăm în ea ca o piatră care se aruncă în mare. Este posibil să facem toate acestea simplu şi într-o clipă, cu o singură privire interioară şi o uşoară mişcare a voinţei, sau şi cu vreun scurt cuvânt"[8].

Cineva a obiectat că în acest mod se uzurpă locul Duhului Sfânt în viaţa creştină, din moment ce trebuie să ne "lăsăm conduşi" de Duhul Sfânt (cf. Gal 5,18), pe El trebuie să-l lăsăm să lucreze şi să se roage în noi (cf. Rom 8,26 şu), pentru a ne asemăna cu Cristos. Oare nu este scris că creştinul trebuie să facă orice lucru "în Duhul Sfânt"? Inconvenientul de a atribui, cel puţin de fapt, tacit, Mariei funcţiile proprii ale Duhului Sfânt în viaţa creştină a fost recunoscut ca prezent în anumite forme de devoţiune mariană anterioare Conciliului[9]. El era datorat lipsei unei conştiinţe clare şi active despre locul Duhului Sfânt în Biserică.

Însă dezvoltarea unui simţ puternic al pneumatologiei nu duce nicidecum la necesitatea de a refuza această spiritualitate a încredinţării către Maria, ci doar îi clarifică natura. Maria este exact unul din mijloacele privilegiate prin care Duhul Sfânt poate să conducă sufletele şi să le ducă la asemănarea cu Cristos, tocmai pentru că Maria face parte din Cuvântul lui Dumnezeu şi este ea însăşi un cuvânt al lui Dumnezeu în acţiune. În asta Grignion de Monfort anticipă timpurile atunci când scrie: "Duhul Sfânt, care este steril în Dumnezeu, adică nu dă naştere unei alte persoane divine, a devenit rodnic prin intermediul Mariei căsătorite cu El. Cu ea, în ea şi din ea a realizat capodopera sa, care este un Dumnezeu făcut om, şi în fiecare zi, până la sfârşitul lumii, dă viaţă celor predestinaţi şi membrelor trupului acestui Cap adorabil. De aceea, cu cât mai mult Duhul Sfânt o găseşte pe Maria, Mireasa sa îndrăgită şi indisolubilă, într-un suflet, cu atât mai mult devine activ şi puternic pentru a-l forma pe Isus Cristos în acest suflet şi pe acest suflet în Isus Cristos"[10].

Fraza "ad Jesum per Mariam", la Isus prin Maria, este acceptabilă numai dacă este înţeleasă în sensul că Duhul Sfânt ne conduce la Isus folosindu-se de Maria. Medierea creată de Maria, între noi şi Isus, îşi regăseşte toată validitatea sa dacă este înţeleasă ca mijloc al medierii necreate care este Duhul Sfânt.

Pentru a înţelege, să apelăm la o analogie, ca să spunem aşa, de jos. Paul îi îndeamnă pe credincioşii săi să privească la ceea ce face el şi să facă şi ei aşa cum îl văd pe el ce face: "Ceea ce aţi învăţat şi primit, ce aţi auzit şi aţi văzut la mine, aceea să puneţi în practică" (Fil 4,9). Acum este sigur că Paul nu intenţionează să se pună în locul Duhului Sfânt. Pur şi simplu crede că imitarea lui înseamnă a-l însoţi pe Duhul, din moment ce crede că şi el îl are pe Duhul lui Dumnezeu (cf. 1Cor 7,40). Acest lucru este valabil în mod eminent pentru Maria şi explică sensul programului de "a face totul cu Maria şi ca Maria". Ea poate spune cu adevărat ca Paul şi mai mult decât Paul: "Fiţi imitatorii mei, aşa cum eu sunt al lui Cristos" (1Cor 11,1). Ea este modelul şi învăţătoarea noastră pentru că este discipolă şi imitatoare perfectă a lui Cristos.

Asta înseamnă, în sens spiritual, a o lua pe Maria cu noi: a o lua ca însoţitoare şi consilieră, ştiind că ea cunoaşte, mai bine decât noi, care sunt dorinţele lui Dumnezeu în privinţa noastră. Dacă învăţăm să o consultăm şi s-o ascultăm în fiecare lucru pe Maria, ea devine cu adevărat, pentru noi, învăţătoarea imparabilă pe căile lui Dumnezeu, care învaţă înăuntru, fără zgomot de cuvinte. Nu este vorba de o posibilitate abstractă, ci de o realitate de fapt, experimentată, astăzi ca şi în trecut, de nenumărate suflete.

"Curajul pe care l-ai avut…"

Înainte de a încheia contemplarea Maria în misterul pascal, lângă cruce, aş vrea ca să dedicăm încă un gând ei ca model de credinţă şi speranţă. Vine un ceas în viaţă, în care este nevoie de o credinţă şi de o speranţă ca aceea a Mariei. Este atunci când Dumnezeu pare că nu mai ascultă rugăciunile noastre, când s-ar spune că uită de sine însuşi şi de promisiunile sale, când ne face să trecem din înfrângere în înfrângere şi puterile întunericului par că triumfă pe toate fronturile din jurul nostru; când se face întuneric înlăuntrul nostru, aşa cum s-a făcut întuneric, în acea zi, "pe tot pământul" (Mt 27,45). Când vine pentru tine ceasul acesta, aminteşte-ţi de credinţa Mariei şi strigă şi tu, aşa cum au făcut alţii: "Tatăl meu, nu te mai înţeleg, dar mă încred în Tine!".

Probabil că Dumnezeu ne cere chiar acum, ca lui Abraham, să-l jertfim pe "Isaac"-ul nostru, adică persoana, lucrul, proiectul, fundaţia, sau funcţia, care ne este drag, pe care însuşi Dumnezeu ni l-a încredinţat într-o zi şi pentru care am lucrat toată viaţa. Aceasta este ocazia pe care Dumnezeu ne-o oferă pentru a-i arăta că El ne este mai drag decât orice, chiar decât darurile sale, chiar decât munca pe care o facem pentru El.

Dumnezeu i-a spus lui Abraham: "Te-am pus ca tată al unei mulţimi de popoare" (Gen 17,5). Şi după jertfirea lui Isaac: "Pentru că ai făcut lucrul acesta şi nu l-ai cruţat pe unicul tău fiu, te voi copleşi cu binecuvântări şi îţi voi înmulţi foarte mult urmaşii… Prin neamul tău vor fi binecuvântate toate neamurile, pentru că ai ascultat de glasul meu" (Gen 22,16-18). Acelaşi lucru, şi mult mai mult, îl spune acum Mariei. "Mamă a multor popoare te voi face, mamă a Bisericii mele! În numele tău vor fi binecuvântate toate neamurile de pe pământ. Toate generaţiile te vor numi fericită".

Unul din părinţii Reformei, Calvin, comentând Gen 12,3, spune că "Abraham nu va fi numai exemplu şi patron, ci cauză de binecuvântare"[11]. Asta ar putea să facă de înţeles şi de acceptat de către toţi creştinii afirmaţia sfântului Irineu: "Aşa cum Eva, neascultând, a devenit cauză de moarte pentru ea şi pentru tot neamul omenesc, tot aşa Maria, ascultând, a devenit cauză de mântuire (causa salutis) pentru ea şi pentru tot neamul omenesc"[12]. Asemenea lui Abraham, Maria nu este numai exemplu, ci şi cauză de mântuire, chiar dacă, se înţelege, de natură instrumentală, rod al harului, nu al meritului. Este scris că atunci când Iudita s-a întors printre ai săi, după ce şi-a pus în pericol viaţa sa pentru poporul său, locuitorii oraşului au alergat în întâmpinarea ei şi marele preot a binecuvântat-o spunând: "Binecuvântată eşti tu, fiică, de Dumnezeul cel preaînalt
mai mult decât toate femeile de pe pământ… Nu se va îndepărta speranţa ta
din inima oamenilor" (Idt 13,18 şu). Aceleaşi cuvinte noi le adresăm Mariei: "Binecuvântată eşti tu între femei! Nu se va îndepărta speranţa ta din inima şi din amintirea Bisericii!".

Să rezumăm toată participarea Mariei la misterul pascal, aplicând ei, cu diferenţele corespunzătoare, cuvintele cu care sfântul Paul a rezumat misterul pascal al lui Cristos:

Maria, fiind Născătoare de Dumnezeu,
nu a considerat un beneficiu propriu acest raport unic al său cu Dumnezeu,
ci s-a despuiat pe sine de orice pretenţie, luând numele de slujitoare,
devenind asemenea oricărei alte femei.
A trăit în umilinţă şi în ascuns,
ascultând de Dumnezeu, până la acceptarea morţii Fiului
şi încă moartea pe cruce.
Pentru aceasta şi Dumnezeu a înălţat-o şi i-a dăruit numele
care, după cel al lui Isus,
este mai presus de orice nume,
pentru ca în numele Mariei să se plece toată făptura:
în cer, pe pământ şi din adâncuri,
şi orice limbă să dea mărturie
că Maria este Mama Domnului,
spre gloria lui Dumnezeu Tatăl. Amin.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Sfântul Augustin, Sfânta feciorie, 5-6 (PL 40,399).

[2] Sfântul Irineu, Adversus haereses, III, 22, 4.

[3] Lumen gentium, 61.

[4] Ibid., 60.

[5] Sfântul Augustin, Discursuri, 72 A, 7 (Miscellanea Agostiniana, I, pag. 163).

[6] Sfântul Paul al VI-lea, Discurs de încheiere a celei de-a treia perioade a Conciliului (AAS 56 [1964] 1016).

[7] Origene, Comentariu la Evanghelia lui Ioan, I,6,23 (SCh 120, pag. 70-72).

[8] Sfântul Alois Grignion de Montfort, Tratat despre adevărata devoţiune faţă de Maria, nr. 257-259 (în Oeuvres complètes, Paris 1966, pag. 660 şu).

[9] Cf. H. Mühlen, Una mystica persona [O persoană mistică], trad. ital. Città Nuova, Roma 1968, pag. 575 şu.

[10] Tratat, cit. nr. 20.

[11] Calvin, Le livre de la Génèse, I, Geneva 1961, pag. 195 ; cf. şi G. von Rad, Genesi [Geneza], Paideia, Brescia 1978, pag. 204.

[12] Sfântul Irineu, Adversus Haereses, III, 22,4 (SCh 211, pag. 441).

Sursa: http://www.cantalamessa.org/?p=3877

lecturi: 1048.