Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 1 aprilie 2020

Cateheze despre Fericiri: 7. Fericiţi cei curaţi cu inima, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu (Mt 5,8)

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Astăzi citim împreună a şasea fericire, care promite vederea lui Dumnezeu şi are drept condiţie curăţia inimii.

Spune un psalm: "Din partea ta îmi spune inima: «Căutaţi faţa mea!». Eu caut, Doamne, faţa ta. Nu-ţi ascunde faţa de la mine" (27,8-9).

Acest limbaj manifestă setea de o relaţie personală cu Dumnezeu, nu mecanică, nu un pic nebuloasă, nu: personală, pe care şi cartea lui Iob o exprimă ca semn al unui raport sincer. Spune aşa, cartea lui Iob: "Am auzit de tine după auzul urechii; dar acum ochiul meu te-a văzut" (Iob 42,5). Şi de atâtea ori eu cred că acesta este drumul vieţii, în raporturile noastre cu Dumnezeu. Cunoaştem după auzul urechii, dar cu experienţa noastră mergem înainte, înainte, înainte şi la sfârşit îl cunoaştem direct, dacă suntem fideli... Şi aceasta este maturitatea Duhului.

Cum se ajunge la această intimitate, la cunoaşterea lui Dumnezeu cu ochii? Ne putem gândi la discipolii din Emaus, de exemplu, care îl au pe Domnul Isus alături de ei, "însă ochii lor erau ţinuţi să nu-l recunoască" (Lc 24,16). Domnul va deschide privirea lor la sfârşitul unui drum care culmină cu frângerea pâinii şi începuse cu un reproş: "O, nepricepuţilor şi greoi la inimă în a crede toate cele spuse de profeţi!" (Lc 24,25). Acela este reproşul de la început. Iată originea orbirii lor: inima lor nepricepută şi greoaie. Şi când inima este nepricepută şi greoaie, nu se văd lucrurile. Se văd lucrurile parcă acoperite de nori. Aici se află înţelepciunea din această fericire: pentru a putea contempla este necesar să intrăm înăuntrul nostru şi să facem spaţiu lui Dumnezeu, pentru că, aşa cum spune sfântul Augustin, "Dumnezeu este mai intim mie decât eu însumi" ("interior intimo meo": Confesiuni, III,6,11). Pentru a-l vedea pe Dumnezeu nu este nevoie să schimbăm ochelarii sau punctul de observaţie, sau să schimbăm autori teologici care să înveţe drumul: trebuie să eliberăm inima de înşelăciunile sale! Acest drum este unicul.

Aceasta este o maturizare decisivă: când ne dăm seama că duşmanul nostru cel mai rău, adesea, este ascuns în inima noastră. Bătălia cea mai nobilă este cea împotriva înşelăciunilor interioare pe care le generează păcatele noastre. Pentru că păcatele schimbă vederea interioară, schimbă evaluarea lucrurilor, arată lucruri care nu sunt adevărate, sau cel puţin care nu sunt aşa de adevărate.

Aşadar este important a înţelege ce este "curăţia inimii". Pentru a face asta trebuie amintit că pentru Biblie inima nu constă numai în sentimente, ci este locul cel mai intim al fiinţei umane, spaţiul interior unde o persoană este ea însăşi. Asta, conform mentalităţii biblice.

Aceeaşi Evanghelie a lui Matei spune: "Dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de mare va fi întunericul!" (6,23). Această "lumină" este privirea inimii, perspectiva, sinteza, punctul din care se citeşte realitatea (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 143).

Dar ce înseamnă inimă "curată"? Cel curat cu inima trăieşte în prezenţa Domnului, păstrând în inimă ceea ce este vrednic de relaţia cu el; numai aşa posedă o viaţă "unificată", liniară, nu sinuoasă ci simplă.

Inima purificată este deci rezultatul unui proces care implică o eliberare şi o renunţare. Cel curat cu inima nu se naşte astfel, a trăit o simplificare interioară, învăţând să renege în sine răul, lucru care în Biblie se numeşte circumciziune a inimii (cf. Dt 10,16; 30,6; Ez 44,9; Ier 4,4).

Această purificare interioară implică recunoaşterea acelei părţi a inimii care este sub influenţa răului - "Ştiţi, părinte, eu simt aşa, gândesc aşa, văd aşa, şi acest lucru este urât": a recunoaşte partea urâtă, partea care este înnorată de rău - pentru a înţelege arta de a ne lăsa mereu învăţaţi şi conduşi de Duhul Sfânt. Drumul de la inima bolnavă, de la inima păcătoasă, de la inima care nu poate vedea bine lucrurile, pentru că este în păcat, la plinătatea luminii inimii este lucrare a Duhului Sfânt. El este cel care ne conduce să parcurgem acest drum. Iată, prin acest drum al inimii, ajungem să-l "vedem pe Dumnezeu".

În această vedere beatifică există o dimensiune viitoare, escatologică, precum în toate fericirile: este bucuria împărăţiei cerurilor spre care mergem. Însă există şi cealaltă dimensiune: a-l vedea pe Dumnezeu înseamnă a înţelege planurile Providenţei în ceea ce ni se întâmplă, a recunoaşte prezenţa sa în sacramente, prezenţa sa în fraţi, mai ales săraci şi suferinzi, şi a-l recunoaşte acolo unde el se manifestă (cf. Catehismul Bisericii Catolice, 2519).

Această fericire este un pic rodul precedentelor: dacă am ascultat setea de bine care locuieşte în noi şi suntem conştienţi că trăim din milostivire, începe un drum de eliberare care durează toată viaţa şi conduce până la cer. Este o muncă serioasă, un muncă pe care o face Duhul Sfânt dacă noi îi dăm spaţiu pentru ca să facă asta, dacă suntem deschişi la acţiunea Duhului Sfânt. Pentru aceasta putem spune că o lucrare a lui Dumnezeu în noi - în încercările şi în purificările vieţii - şi această lucrare a lui Dumnezeu şi a Duhului Sfânt duce la o bucurie mare, la o pace adevărată. Să nu ne fie frică, să deschidem uşile inimii noastre Duhului Sfânt pentru ca să ne purifice şi să ne ducă înainte pe acest drum spre bucuria deplină!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 1130.