"«Ce ne priveşte pe mine şi pe tine, femeie?» - Kenosis a Maicii lui Dumnezeu". A doua predică de Postul Mare 2020 - pr. Raniero Cantalamessa

În capela "Redemptoris Mater", predicatorul Casei Pontificale, pr. Raniero Cantalamessa, OFMCap., a ţinut a doua predică de Postul Mare, cu titlul "«Ce ne priveşte pe mine şi pe tine, femeie?» - Kenosis a Maicii lui Dumnezeu", vineri, 20 martie 2020. Tema meditaţiilor este "«Lângă crucea lui Isus stătea mama sa» (Ioan 19,25). Maria în misterul pascal al lui Cristos".

"Ce ne priveşte pe mine şi pe tine, femeie?" - Kenosis a Maicii lui Dumnezeu

În meditaţiile din acest Post Mare, continuăm drumul pe urmele Maicii lui Dumnezeu început în Adventul trecut. Va fi şi acest un mod pentru a ne pune sub ocrotirea Fecioarei într-un moment de încercare aşa de dură pentru întreaga omenire.

Trebuie să recunoaştem că despre Maria nu se vorbeşte foarte mult în Noul Testament, cel puţin nu aşa de des cât ne-am aştepta, ţinând cont de dezvoltarea pe care a avut-o în Biserică devoţiunea faţă de Născătoarea de Dumnezeu. Totuşi, dacă suntem foarte atenţi, ne dăm seama de un lucru: că Maria nu este absentă în niciunul din cele trei momente constitutive ale misterului mântuirii. De fapt există trei momente foarte precise care, împreună, formează marele mister al răscumpărării. Ele sunt: Întruparea Cuvântului, Misterul pascal şi Rusaliile.

Or, reflectând, ne dăm seama - spuneam - că Maria nu este absentă în niciunul din aceste trei momente fundamentale. Ea nu este desigur absentă la Întrupare aşa cum am văzut în meditaţiile din Advent. Nu este absentă de la Misterul pascal, pentru că este scris că "lângă crucea lui Isus era mama sa" (cf. In 19,25). În sfârşit, nu este absentă de la Rusalii, pentru că este scris că Duhul Sfânt a venit asupra apostolilor în timp ce "stăruiau în rugăciune împreună cu Maria, mama lui Isus" (cf. Fap 1,14). Aceste trei prezenţe ale Mariei în momentele-cheie ale mântuirii noastre nu pot fi ceva întâmplător. Ele îi asigură un loc unic alături de Isus, în opera răscumpărării. Maria a fost singura dintre toate creaturile care a fost martoră şi părtaşă la toate aceste trei evenimente.

Aşadar s-o urmăm pe Maria în misterul pascal, lăsându-ne conduşi de ea la înţelegerea profundă a Paştelui şi la participarea la suferinţele lui Cristos. Maria ne ia de mână şi ne încurajează s-o urmăm pe acest drum, spunându-ne ca o mamă propriilor ei copii reuniţi: "Să mergem şi noi să murim cu el!" (In 11,16). În Evanghelie, apostolul Toma rosteşte aceste cuvinte, dar Maria este cea care le pune în practică.

A învăţat ascultarea din cele ce le-a pătimit

În viaţa lui Isus, misterul pascal nu începe cu prinderea lui în grădină şi nu durează numai săptămâna sfântă. Toată viaţa sa, de când Ioan Botezătorul l-a salutat ca Mielul lui Dumnezeu, este o pregătire pentru Paştele său. Conform Evangheliei lui Luca, viaţa publică a lui Isus a fost o lentă şi de neoprit "urcare spre Ierusalim", unde avea să consume exodul său (cf. Lc 9,31).

Paralel cu acest drum al noului Adam ascultător se desfăşoară drumul noii Eve. Şi pentru Maria misterul pascal a început de mult timp. Deja cuvintele lui Simeon despre semnul de contradicţie şi despre sabia care îi va străpunge sufletul conţineau o previziune pe care Maria o păstra în inima sa, împreună cu toate celelalte cuvinte. Scopul acestei meditaţii este tocmai acela de a o urma pe Maria în timpul vieţii publice a lui Isus şi a vedea a cărui lucru este ea figură şi model în acest timp.

Ce se întâmplă de obicei pe un drum de sfinţenie după ce un suflet a fost umplut de har, după ce a răspuns cu generozitate cu "da"-ul său de credinţă şi a început de bunăvoie să facă fapte bune şi să cultive virtuţile? Vine timpul purificării şi al despuierii. Vine noaptea credinţei. Şi de fapt vom vedea că Maria, în această perioadă a vieţii sale, ne este călăuză şi model tocmai în asta: cum să ne comportăm când vine în viaţă "timpul curăţării".

Sfântul Ioan Paul al II-lea, în enciclica sa Redemptoris Mater, aplică pe bună dreptate vieţii Sfintei Fecioare Maria marea categorie a kenosis, cu care sfântul Paul a explicat viaţa pământească a lui Isus: "Cristos Isus, fiind din fire Dumnezeu, nu a considerat un beneficiu propriu că este egal cu Dumnezeu, ci s-a despuiat (ekenosen) pe sine" (Fil 2,6-7). "Prin credinţă - scrie papa - Maria este perfect unită cu Cristos în despuierea sa… La picioarele crucii Maria participă prin credinţă la misterul tulburător al acestei despuieri"[1]. Această despuiere s-a consumat sub cruce, dar a început cu mult înainte. Şi la Nazaret şi mai ales în timpul vieţii publice a lui Isus, ea înainta în peregrinarea credinţei. Nu este greu de observat deja atunci "o trudă deosebită a inimii, unită cu un soi de noapte a credinţei"[2].

Toate acestea fac viaţa Mariei extraordinar de semnificativă pentru noi; o restituie pe Maria Bisericii şi omenirii. Trebuie să ne dăm seama cu bucurie de acest mare progres care s-a realizat în devoţiunea faţă de Sfânta Fecioară Maria, în Biserica catolică, şi despre care acela care a trăit în perioada Conciliului al II-lea din Vatican poate să-şi dea seama cu uşurinţă. Înainte, categoria fundamentală cu care se explica măreţia Sfintei Fecioare Maria era aceea a "privilegiului" sau a scutirii.

Se credea că Maria a fost scutită nu numai de păcatul strămoşesc şi de putrezire (care sunt privilegii definite de Biserică prin dogmele Neprihănitei Zămisliri şi a Ridicării la cer), ci pe această linie se mergea mult mai departe încât să se creadă că Maria a fost scutită de durerile naşterii, de oboseală, de îndoială, de ispită, de ignoranţă şi în sfârşit lucrul cel mai grav, şi de moarte. De fapt, pentru unii Maria ar fi fost ridicată la cer fără să fi trebuit să treacă prin moarte.

Aceste lucruri - se credea - sunt consecinţe ale păcatului, însă Maria nu avea păcat. Nu-şi dădeau seama că, în acest mod, în loc de "a asocia" pe Maria cu Isus, era disociată complet de El, care, chiar dacă era fără păcat, a voit să experimenteze în folosul nostru toate aceste lucruri, adică: oboseala, durerea, angoasa, ispitele şi moartea.

Or, categoria fundamentală cu care, după Conciliul al II-lea din Vatican, încercăm să ne explicăm sfinţenia unică a Mariei nu mai este atât aceea a privilegiului, cât mai ales aceea a credinţei. Maria a mers, ba chiar a "înaintat" în credinţă[3]. Asta nu diminuează, ci măreşte în mod nemăsurat măreţia Mariei. De fapt măreţia spirituală a unei creaturi în faţa lui Dumnezeu, în această viaţă, nu se măsoară atât din ceea ce Dumnezeu îi dă, cât mai ales din ceea ce Dumnezeu îi cere. Şi vom vedea că Dumnezeu a cerut Mariei mult, mai mult decât oricărei alte creaturi, mai mult decât lui Abraham însuşi.

Maria în viaţa publică a lui Isus

În Evanghelii sunt menţionări ale Sfintei Fecioare Maria care în trecut, în climatul dominat de ideea de privilegiu, creau un anumit deranj printre credincioşi şi care acum în schimb ne apar pietre de hotar pe acest drum de credinţă al Mariei. De aceea nu avem niciun motiv să le izolăm în grabă sau să le atenuăm cu explicaţii comode. Să trecem pe scurt în revistă aceste texte.

Pornim de la episodul pierderii lui Isus în templu (cf. Lc 2,41 şu). Acesta a fost începutul misterului pascal de despuiere pentru Mamă. De fapt, ce a auzit după ce l-au găsit? "De ce m-aţi căutat? Nu ştiaţi că eu trebuie să fiu în casa Tatălui meu?". "De ce m-aţi căutat?". Aceste cuvinte puneau între Isus şi ea o voinţă diferită, infinit mai importantă, care făcea să treacă pe planul al doilea orice alt raport, chiar şi raportul filial cu ea.

Dar să mergem înainte. Găsim o menţionare a Mariei la Cana Galileii, chiar în momentul în care Isus începe activitatea sa publică. Ştim faptele. Ce a auzit Maria răspunzând de la Isus, la cererea sa discretă de intervenţie? "Ce ne priveşte pe mine şi pe tine, femeie?" (In 2,4). Oricum s-ar voi să se explice aceste cuvinte, ele au un sunet dur, mortificant; par din nou să pună o distanţă între Isus şi Mama sa.

Toate cele trei Evanghelii sinoptice ne prezintă un alt episod petrecut în timpul vieţii publice a lui Isus. Într-o zi, în timp ce Isus predica, au venit Mama sa şi câteva rude pentru a-i vorbi. Probabil că Mama se preocupa, aşa cum este foarte natural la o mamă, de sănătatea lui, pentru că puţin mai înainte este scris că Isus nu putea nici măcar să mănânce din cauza mulţimii (cf. Mc 3,20). Observăm un detaliu. Maria, Mama, trebuie să cerşească până şi dreptul de a-l putea vedea pe Fiu şi a vorbi cu El. Ea nu-şi face loc prin mulţime, evidenţiind faptul că era mama. În schimb a rămas afară în aşteptare şi alţii au mers la Isus ca să-i spună: "Afară este mama ta care vrea să-ţi vorbească". Însă lucrul important şi aici este cuvântul lui Isus care este iar şi întotdeauna în aceeaşi linie: "Cine este mama mea şi cine sunt fraţii mei?" (Mc 3,33).

Cunoaştem deja continuarea răspunsului. Să încercăm să ne punem în locul Mariei şi vom intui umilirea şi suferinţa care existau pentru ea în acele cuvinte. Noi ştim astăzi că în acele cuvinte este conţinut un elogiu şi nu un reproş pentru mama; însă ea nu ştia asta, cel puţin în acel moment. În acel moment, era numai amărăciunea unui refuz. Nu se spune că Isus ar fi ieşit după aceea pentru a vorbi; probabil că Maria a trebuit să se îndepărteze, fără să fi putut să-l vadă pe fiul şi să-i vorbească.

În altă zi - relatează sfântul Luca - o femeie, în mulţime, a rostit o exclamaţie de entuziasm faţă de Isus: "Fericit sânul care te-a purtat şi pieptul la care ai supt!". Era unul din acele complimente care sunt suficiente singure să facă fericită o mamă; însă Maria, dacă era prezentă sau dacă a aflat asta, n-a putut să se oprească îndelung asupra acestui cuvânt şi să se bucure de el, pentru că Isus s-a grăbit imediat să corecteze: "Mai degrabă fericiţi sunt aceia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc" (Lc 11,27-28).

Un ultim detaliu în această linie. Sfântul Luca vorbeşte, într-un anumit punct din Evanghelia sa, despre "suita feminină a lui Isus", adică despre un anumit număr de femei evlavioase - ale căror nume îl menţionează - care au fost vindecate de el şi care îl "asistau cu bunurile lor" (cf. Lc 8,2-3), adică se îngrijeau de nevoile materiale ale sale şi ale apostolilor, cum ar fi pregătirea mâncării, spălarea sau repararea hainelor. Unde este aici lucrul care se referă la Maria? Este că printre aceste femei nu figurează mama şi toţi ştiu cât de mult ar dori o mamă să se îngrijească ea de aceste mici servicii ale fiului, în special dacă este consacrat Domnului. Este jertfa totală a inimii.

Ce înseamnă toate acestea? O serie de fapte şi cuvinte aşa de precise şi coerente nu poate fi ceva întâmplător. Maria a trebuit să treacă şi ea prin kenosis a sa. Kenosis a lui Isus a constat în faptul că, în loc să-şi impună drepturile şi prerogativele sale divine, s-a despuiat de ele, asumând starea de servitor şi apărând în exterior un om ca şi ceilalţi. Kenosis a Mariei a constat în faptul că, în loc să-şi impună drepturile sale ca mamă a lui Mesia, s-a lăsat despuiată de ele, apărând în faţa tuturor o femeie ca şi celelalte.

Maternitatea divină a Mariei era, înainte de toate, şi o maternitate umană; avea un aspect şi "trupesc", în sensul pozitiv al acestui termen. Acel Fiu era fiul său "trupesc", era unica sa bogăţie, unicul său sprijin în viaţă. Însă ea a trebuit să renunţe la tot ceea ce era omeneşte exaltant în vocaţia sa. A fost pusă chiar de Fiul său în situaţie de a nu putea scoate din maternitatea sa niciun avantaj pământesc. Îl urma pe Isus "ca şi cum n-ar fi" mama. Odată începută activitatea sa şi părăsind Nazaretul, Isus nu avea unde să-şi rezeme capul. Şi Maria n-a avut unde să-şi rezeme inima!

La sărăcia sa materială, care era deja atât de mare, Maria a adăugat şi sărăcia spirituală, în cel mai înalt grad al său. Această sărăcie în duh constă în a se lăsa despuiată de toate privilegiile, în a nu putea să se bazeze pe nimic, nici din trecut nici din viitor: nici pe revelaţii, nici pe promisiuni, ca şi cum nu i-ar aparţine şi n-ar fi avut loc niciodată. Este vorba de un soi de "noapte întunecată a amintirii". Ea constă în a uita - sau mai bine zis, în a nu-şi putea aminti, nici măcar dacă s-ar voi - de trecut, şi a fi îndreptaţi numai spre Dumnezeu, trăind în pură speranţă. Este adevărata şi radicala sărăcie în duh care este bogată numai în Dumnezeu şi, asta, numai în speranţă.

Isus s-a comportat cu Mama ca un director spiritual lucid şi exigent care, întrevăzând un suflet de excepţie, nu o face să piardă timp, nu o face să întârzie jos, printre sentimente şi consolări naturale; ci o împinge într-o cursă fără oprire spre despuierea totală, în vederea unirii cu Dumnezeu. A învăţat-o pe Maria renunţarea la sine. Isus îi conduce pe toţi ucenicii săi din toate secolele, cu Evanghelia sa, însă pe Mama a condus-o prin viu grai, personal.

El cu o mână se lăsa condus de Tatăl, prin Duhul, unde voia: în pustiu pentru a fi ispitit, pe munte pentru a fi schimbat la faţă, în Ghetsemani pentru a asuda sânge. "Eu fac întotdeauna - spunea El - ceea ce îi place" (In 8,29). Cu mâna cealaltă Isus o conduce pe Mama în aceeaşi cursă de a face voinţa Tatălui.

Maria discipolă a lui Cristos

Cum a reacţionat Maria la această conduită a lui Dumnezeu însuşi faţă de ea? Să încercăm să recitim textele amintite. Vom constata un lucru: niciodată chiar şi cea mai mică aluzie de contrast de voinţă, de replică sau de auto-justificare din partea Mariei; niciodată o tentativă de a-l face pe Isus să-şi schimbe decizia! Docilitatea absolută. Aici apare sfinţenia personală unică a Născătoarei de Dumnezeu, minunăţia cea mai înaltă a harului. Pentru a ne da seama de asta, este suficient să facem câteva confruntări. De exemplu, cu sfântul Petru. Când Isus îl face pe Petru să înţeleagă că la Ierusalim îl aşteptau refuzul, pătimirea şi moartea, el "a protestat" şi a spus: Nu, Doamne, asta nu se poate întâmpla, nu trebuie să se întâmple! (cf. Mt 16,22). Se preocupa pentru Isus, dar şi pentru sine. Maria nu.

Maria tăcea. Răspunsul său la toate era tăcerea. Nu o tăcere de capitulare şi de tristeţe. Tăcerea Mariei a fost o tăcere bună. Se vede la Cana Galileii, unde, în loc de a se arăta ofensată, înţelege, în credinţă, şi probabil din privirea lui Isus, că poate să facă asta şi spune deci servitorilor: "Faceţi ceea ce vă va spune" (In 2,5). Şi atunci când - după acel cuvânt dur al lui Isus regăsit în templu - se spune că Maria nu înţelegea, este scris că ea tăcea şi "păstra toate acestea în inima sa" (Lc 2,51).

Faptul că tace nu înseamnă că pentru Maria este totul uşor, că nu trebuie să depăşească lupte, trude şi întuneric. Ea a fost scutită de păcat, nu de luptă şi de ceea ce sfântul Ioan Paul al II-lea numea "truda credinţei". Dacă, în Ghetsemani, Isus a trebuit să lupte şi să asude sânge, pentru a duce voinţa sa umană până la punctul de a adera pe deplin la voinţa Tatălui, este oare surprinzător că a trebuit să "agonizeze" şi Mama? Totuşi un lucru este sigur: Maria n-ar fi voit, pentru nimic în lume, să se întoarcă înapoi. Când sunt întrebate anumite suflete, conduse de Dumnezeu pe căi asemănătoare, dacă vor ca să se facă rugăciuni pentru ca totul să se termine şi să fie aşa cum era odinioară, chiar dacă sunt tulburate şi uneori pe marginea aparentei disperări, imediat să grăbesc să răspundă: nu!

După ce am contemplat-o, în Advent, pe Mama lui Cristos, s-o contemplăm aşadar, acum, pe discipola lui Cristos. Cu privire la cuvântul lui Isus: "Cine este mama mea?... Cel care împlineşte voinţa lui Dumnezeu, acesta este fratele meu, sora mea şi mama mea" (Mc 3,33-35), sfântul Augustin comentează: "Oare n-a făcut voinţa Tatălui Fecioara Maria, care prin credinţă a crezut, prin credinţă a zămislit, a fost aleasă dintre oameni pentru ca din ea să se nască mântuirea pentru noi şi a fost creată de Cristos mai înainte ca Isus Cristos să fie creat în sânul său? Sfânta Maria a făcut voinţa Tatălui şi a făcut-o în întregime; şi de aceea valorează mai mult pentru Maria că a fost discipolă a lui Cristos, decât Mamă a lui Cristos. Valorează mai mult, este o prerogativă mai fericită, că a fost discipolă decât Mamă a lui Cristos. Maria era fericită, pentru că, înainte de a-l naşte pe Fiul, l-a purtat în sân pe Învăţătorul… Şi pentru aceasta aşadar şi Maria a fost fericită, pentru că a ascultat Cuvântul lui Dumnezeu şi l-a pus în practică"[4]. "Aşadar, trupeşte Maria este numai mamă a lui Cristos, dar spiritual îi este soră şi mamă"[5].

Aşadar trebuie să credem că viaţa Mariei a fost o viaţă formată din chin continuu, o viaţă posomorâtă? Dimpotrivă. Judecând, prin analogie, din ceea ce are loc în sfinţi, trebuie să spunem că pe acest drum de despuiere Maria descoperea din zi în zi o bucurie de tip nou, faţă de bucuriile materne din Betleem sau din Nazaret, când îl strângea la piept pe Isus şi Isus se strângea de gâtul ei. Bucurie de a nu face propria voinţă. Bucurie de a crede. Bucurie de a-i da lui Dumnezeu lucrul cel mai preţios pentru El, din moment ce, şi faţă de Dumnezeu, este mai multă bucurie în a da decât în a primi. Bucurie de a descoperi un Dumnezeu, ale cărui căi sunt inaccesibile şi ale cărui gânduri nu sunt gândurile noastre, dar care tocmai în asta se face cunoscut prin ceea ce este: Dumnezeu de trei ori Sfânt.

O mare mistică, sfânta Angela de Foligno, care trăise experienţe asemănătoare, vorbeşte despre o bucurie specială, la limita posibilităţilor umane de înţelegere, pe care o numeşte "bucuria incomprehensibilităţii" (gaudium incomprehensibilitatis). Ea constă în a înţelege că nu se poate înţelege, dar că un Dumnezeu înţeles n-ar mai fi Dumnezeu. Această incomprehensibilitate, în loc de tristeţe, generează bucurie, pentru că arată că Dumnezeu este şi mai bogat şi mai mare decât reuşeşti tu să înţelegi şi că este Dumnezeul "tău"! Aceasta este bucuria pe care sfinţii o au în cer şi pe care Sfânta Fecioară, spune sfânta Angela, a avut-o, în anumite momente, încă din această viaţă[6].

Din meditaţia noastră despre Maria în viaţa publică a lui Isus reluăm o certitudine mângâietoare: Nu avem o Mamă care nu ştie să compătimească infirmităţile noastre, fiind încercată, ea însăşi, în toate, asemenea nouă, cu excepţia păcatului. Acum când este glorificată în cer alături de Fiul, Maria poate să ne întindă nouă mâna sa maternă şi să ne conducă şi pe noi în urma ei, spunând, cu mai multă dreptate decât apostolul: "Fiţi imitatorii mei aşa cum eu sunt al lui Cristos!" (1Cor 11,1). Aşadar să ne adresăm ei în acest timp de mare încercare, cu vechea şi frumoasa rugăciune Sub tuum praesidium:

Sub ocrotirea ta alergăm,
sfântă Născătoare de Dumnezeu:
nu dispreţui rugăciunile noastre
în nevoile noastre,
ci ne mântuieşte de toate primejdiile,
Fecioară slăvită şi binecuvântată.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Sfântul Ioan Paul al II-lea, Enciclica Redemptoris Mater, 18.

[2]Ibid., 17.

[3]Lumen gentium, 58.

[4] Sfântul Augustin, Discursuri, 72 A, 7.

[5] Sfântul Augustin, Sfânta feciorie 5-6 (PL 40, 399).

[6] Cartea fericitei Angela de Foligno, Istr. III (Quaracchi, Grottaferata).

lecturi: 696.