Consideraţie la solemnitatea sfântului Iosif, tatăl purtător de grijă a lui Isus, soţul feciorelnic al Preacuratei Fecioare Maria şi patronul Bisericii universale - Anul A - 2020

2Sam 7,4b-5a.12-14.16 Ps 89; Rom 4,13.16-18.22; Mt 1,16.18-21.24a; (Lc 2,41-51a).

"Sperând împotriva oricărei speranţe, el a crezut că va deveni părintele multor neamuri" (Rom 4,18)

Vechiul Testament începe cu o familie, familia lui Adam şi Eva, familie aşezată de Dumnezeu în Eden, un loc de fericire, dar familie care nu s-a încrezut în Dumnezeu, ci în diavol, familie care a fost izgonită din Eden împreună cu toţi urmaşii ei, familie care i-a dat naştere lui Cain, primul ucigaş din lume.

Nouă Testament începe şi el tot cu o familie, o familie sfântă, familia lui Iosif şi Maria, familie care deşi descindea din familia regelui David, era acum scăpătată şi trăia în modestie, familie care a dat naştere Mântuitorului lumii, Isus Cristos.

Biserica voieşte ca astăzi să-l analizăm pe sfântul Iosif "cel drept", "vir fidelis" din prisma alegerii lui ca tată purtător de grijă al lui Isus "nutritor Domnini", ca soţ feciorelnic, păzitor al neprihănitei Fecioare Maria "Casto foedere Virgini" şi ca patron al Bisericii Universale "protector Ecclesiae".

Deşi solemnitatea de astăzi poartă numele sfântului Iosif, cu toate acestea ea îl are în centru pe Dumnezeu cel întreit şi unic care a realizat sfinţenia în viaţa sfântului Iosif. Şi deşi lauda noastră pare să se îndrepte spre sfântul Iosif, ea trece dincolo de el şi se opreşte în inima lui Dumnezeu, creatorul a toate.

Deşi în perioada de vârf a ereziilor, primele patru secole creştine, cultul sfântului Iosif a fost exprimat cu precauţie, ca ereticii să nu-l aşeze pe Isus în rând cu zeii păgâni care aveau taţi şi mame, soţi şi soţii, logodnici şi logodnice, fii şi fiice, prieteni şi prietene, fapt pentru care s-au cinstit public numai martirii. Dar când credinţa creştină s-a clarificat şi s-a aşezat, cultul Fecioarei Maria, cultul sfântului Iosif şi cultul celorlalţi sfinţi socotiţi ca "fraţii şi prietenii" lui Isus, a început să se afirme, căci nu era drept ca cei care pe pământ au fost atât de aproape de Isus, să nu fie aproape de el şi în glorie (cf. Ap 7,9).

Prima lectură de astăzi ne spune că, pe când David locuia într-o splendidă casă de cedru, s-a gândit cu seriozitate la chivotul Domnului care locuia într-un simplu cort. De aceea, David şi-a propus să construiască o casă demnă pentru Domnul. Frumos gând este să te gândeşti la Domnul care te-a înălţat de la oi pe tronul lui Israel! Dar Domnului care şi-a însuşit calitate de călător, ca să împărtăşească soarta poporului său şi să-l ajute, încă nu-i sosise timpul odihnei sale şi nu-i va sosi timpul de odihnă (lui, îngerilor şi sfinţilor săi) atâta vreme cât mai sunt oameni de mântuit pe acest pământ. Iată cum îi răspunde Dumnezeu lui David prin gura profetului Natan: "Aşa vorbeşte Domnul: Când se vor împlini zilele tale şi te vei odihni cu părinţii tăi, voi ridica un descendent al tău după tine, care a ieşit din tine, şi-i voi întări domnia. El va zidi o casă numelui meu şi voi întări scaunul lui de domnie pentru vecie. Eu îi voi fi lui tată şi el îmi va fi mie fiu. Casa ta şi domnia ta vor fi stabile înaintea mea pentru totdeauna, iar tronul tău va fi întărit pe vecie" (2Sam 7,12-14.16). În acest oracol Domnul s-a referit în primul rând la Solomon, ca fiu ales al lui David, care va construi templul. Dar versetul 14 este citat în Evrei 1,5, unde se arată că acest împărat, Fiu al lui David, sub aspect profetic trece de Solomon şi se opreşte la Isus, Fiul lui Dumnezeu. Numai lui Isus i se pot aplica cuvintele profeţiei "împărăţia lui va fi stabilită pentru totdeauna" (cf 2Sam 7,16).

După împlinirea parţială a promisiunii, cu edificarea templului din Ierusalim de către Solomon, timpul a trecut şi chiar glasul profeţilor chiar s-a stins de mai bine de patru sute de ani, tocmai de pe vremea profetului Malahia. Deoarece timpul aşteptării pare mai lung atunci când suferi (cf. Iov 7,3-4), Dumnezeu, a răspuns la strigătul de durere al omeniri (cf. Is 64,1), scurtând zilele tăcerii sale (cf. Rom 9,28; Mc 13,20), căci nu pedeapsa este ultimul său cuvânt, ci milostivirea (cf. Is 28,21). Pentru că la Dumnezeu sosise şi "împlinirea vremii" (cf. Gal 4,4), el va trimite în grabă cuvântul său pe pământ şi potrivit promisiuni sale, Dumnezeu va face ca poporul lui să se bucure de bunătatea lui pentru totdeauna, vestind lui Iosif şi Maria, precum şi drepţilor care aşteptau cu dor mântuirea lui, apropiata naştere a lui Cristos, Fiul său, care pentru mântuirea noastră s-a făcut Fiul lui David (cf. 2Sam 7,15), fiul lui Abraham (cf. Mt 1,1), fiul lui Adam, Fiul lui Dumnezeu (cf. Lc 3,38). De acum înainte Dumnezeu va vorbi lumii întregi "în Fiul" (cf. Evr 1,1-2) şi-şi va face cunoscută vestea bună a mântuirii prin evanghelie, care poate fi rezumată prin cuvintele: "L-a dat pe Fiul său" (cf. In 3,16).

Matei a voit să ni-l prezinte pe Isus ca "Fiul împărăţiei şi al împăratului" şi din acest motiv ne-a prezentat "originile" lui Isus fără a aminti nimic de sărăcia lui, ci numai de "corurile îngereşti" şi prezentându-l pe Isus ca pe Fiul lui Dumnezeu, ca pe Mesia cel mult aşteptat, ca pe cel care realizează mântuirea împlinind promisiunile făcute de Dumnezeu lui Abraham, lui David şi lui Adam (cf. Gen 12,1-3; 2Sam 7,12-16; Gen 3,15; Gal 3,16; In 7,42).

Din această lungă listă genealogică Matei a şters câteva nume de tristă amintire (Ahaz, Manase, Amon), trecând de la bunici direct la nepoţi şi apoi introducând în genealogie, contrar uzanţelor vremii, nişte femei. Dacă cei scoşi din lista genealogică au fost nişte aleşi care au renunţat de bunăvoie la Dumnezeu şi la binecuvântările lui mântuitoare, pentru satana, ca Adam şi Eva. Persoanele introduse în genealogie contrar uzanţelor vremii, nişte femei excluse de elitele religioase la slujbele de închinare, ca: Rahav, Rut, Betsabeea şi Maria (care din ele străine, care din ele păcătoase, care din ele dintre cei săraci), cu un cuvânt care nu aveau drepturi doar pentru că erau urmaşe ale Evei, dar care toate şi-au dorit cu ardoare mântuirea şi au urmat-o. Aşa cum cei lăsaţi afară din listă ne amintesc de toţi cei chemaţi care au refuzat mântuirea lui Dumnezeu pentru ofertele diavolului, tot astfel femeile adăugate în listă ne amintesc de harul divin pe care Dumnezeu, prin Cristos l-a revărsat pestei cei care nu aveau niciun drept, atât din Israel cât şi din lumea întreagă, dar care îşi doresc din toată inima mântuirea (cf. Rom 4,13-22). Iar mântuirea şi cinstirea lor a început cu Iosif şi Maria, continuă cu noi şi se va încheia cu toţi cei care îşi vor dori mântuirea.

Diferenţa dintre cei aleşi care refuză mântuirea şi sunt lăsaţi afară din listă, afară din Cartea Vieţii, ca familia lui Adam şi Eva şi ca regii răi şi idolatri şi dintre cei excluşi de oameni, dar primiţi de Dumnezeu, pentru că-şi doresc cu ardoare mântuirea prin credinţa în el, ca femeile şi cei săraci, întruchipaţi în familia lui Iosif şi Maria, ca cei convertiţi întruchipaţi în primii ucenici ai lui Isus, este redată şi de doi psalmi alăturaţi din Biblie, psalmii 88 şi 89, psalmi scrişi de "doi fraţi înţelepţi" pe care doar Solomon îi întrecea (cf. 1Rg 4,31), Heman şi Etan, care deşi proveneau din aceeaşi familie a lui a lui Zerah, fiul lui Iuda, aveau înclinaţii spirituale total diferite. Dacă Heman privind la Dumnezeu nu vedea decât gropi adânci, locuri întunecoase, furie şi mânie, moarte şi nici o cale de salvare (cf. Ps 88), Etan, autorul psalmului 89, psalm cântat şi de noi astăzi, vedea în Dumnezeu numai: "bunătate" şi "credincioşie", care a scris acest psalm ca "învăţătură" pentru a reanima credinţa fratelui său şi credinţa noastră lovită prea adesea de pesimism (cf. Ps 89). Privind la împrejurări, suntem adesea cuprinşi de nelinişte, însă, dacă ne gândim la Domnul şi la dragostea lui plină de credincioşie, nu ne vom pierde niciodată curajul. Versetele acestui psalm 89 ne readuc în atenţie promisiunile făcute de Dumnezeu lui Adam, Abraham, David şi seminţei lui, adică lui Cristos şi celor care îl urmează pe el.

Oamenii pentru a-şi întări promisiunile pe care şi le fac unul altuia, schimbă între ei semnături sau îşi lasă gajuri. Dumnezeu însă, pentru a garanta mântuirea alor săi, l-a dat pe propriul său Fiu. "Într-adevăr, toate promisiunile lui Dumnezeu în el sunt da. De aceea prin el rostim noi amin lui Dumnezeu, spre gloria sa" (2Cor 1,20). El a devenit Om, pentru a-i mântui pe oamenii căzuţi, dar şi pentru a putea empatiza cu neputinţele lor (cf. Evr 2,17; 4,15). Numai Cristos poate fi numit "cel mai înălţat dintre împăraţii pământului", iar creştinii au privilegiul de a-l cunoaşte încă de acum şi de a aştepta cu înflăcărare arătarea lui în slavă (2Tim 4,8).

Lectura a doua de astăzi ne spune că promisiunile făcute de Dumnezeu lui Adam, Abraham şi David, iar prin şi tuturor oamenilor cer credinţă şi speranţă care lucrează prin dragoste. Toate realităţile exterioare păreau să contrazică promisiunile lui Dumnezeu făcute lui Abraham. Acesta însă "sperând împotriva oricărei speranţe, nu s-a îndoit, fiind deplin convins", a fost mântuit (cf. Rom 4,18-21). De unde îi venea lui această credinţă şi această speranţă care lucra prin dragoste? Din aceea că îl cunoştea personal pe cel care îi făcuse promisiunile şi lui îi acorda o încredere deplină. Semnătura cuiva pe care-l respectăm are mai multă valoare pentru noi decât cea a unui necunoscut. Credinţa crede promisiunile, deoarece ea îl crede pe Dumnezeul care le-a făcut (cf. 2Tim 1,12). Ea îşi însuşeşte marile adevăruri afirmate prin Cuvântul său: moartea Domnului Isus pentru ispăşirea păcatelor noastre şi învierea lui pentru îndreptăţirea noastră.

Lecturile de astăzi fac o frumoasă pledoarie şi un frumos "laudatio" sfântului Iosif, arătând ce mare încredere a avut Dumnezeu în el că la numit "bărbat drept"; că i-a încredinţat grija Mântuitorului lumii spre a-l hrăni, păzi şi educa; că i-a încredinţat-o pe Maria neprihănit zămislită şi plină de har care l-a născut pe Mesia prin puterea Duhului Sfânt; şi că i-a încredinţat grija întregii Biserici pentru ca prin exemplele sale de credinţă, iubire, răbdare, trudă, curăţie, speranţă, care le egalează şi chiar le depăşesc pe cele ale patriarhilor şi profeţilor amintiţi astăzi de lecturile biblice, să o poarte la portul mântuirii unde el a ajuns deja, alături de Isus, alături de Maria şi alături de toţi ceilalţi sfinţi, unde se bucură şi lucrează la mântuirea omenirii chemată la mărirea veşnică.

Am început gândurile acestei consideraţii făcând referire la prima familie din Vechiul Testament care ispitită de diavol a căzut din fericire, voind să fie mari ca Dumnezeu, pe calea diavolului, adică a păcatului şi a răului. Să nu credem că diavolul nu l-a ispitit şi pe sfântul Iosif, spre cădere şi ruină, dar Iosif rămânând smerit şi credincios în toate încercările a ajuns cu bine la limanul mântuirii veşnice.

Dacă la Adam diavolul a folosit mândria spre cădere, în cazul lui Iosif a folosit descurajarea care este rea ca mândria. Dar spre deosebire de Adam, Iosif s-a raportat mereu la Cuvântul lui Dumnezeu şi a ieşit biruitor. Să vedem câteva din ispitele diavolului la adresa lui Iosif: Când diavolul i-a şoptit că Maria l-a înşelat şi voia să o lase pe ascuns, a dat crezare îngerului din vis şi s-a încurajat în urmarea chemării (cf. Mt 1,19-24). Când Iosif a văzut sărăcia lui şi a Pruncului Isus din grajdul de la Betleem s-a mâhnit, dar când a auzi glasul îngerilor cântând deasupra lui, a uitat de mâhnire (cf. Lc 2,12-14). Când a văzut sângele de la circumciziunea lui Isus s-a umplut de durere, dar apoi punându-i numele de Isus (Mântuitor) a înţeles misterul (cf. Lc 2,21-22). S-a mâhnit iarăşi când a auzit profeţia bătrânului Simeon cu privire la sabia durerii care va străpunge inima Mariei şi că Isus v-a stârni împotrivire, dar s-a bucurat de ridicarea celor mulţi (cf. Lc 2,31-35). S-a umplut de durere când Irod căuta viaţa Pruncului Isus ca să-l piardă, dar s-a bucurat când prin glasul îngerului a găsit scăpare în Egipt (cf. Mt 2,13). S-a umplut de frică la întoarcerea din Egipt când Archelau cel sângeros domnea în locul tatălui său Irod, dar s-a bucurat când acelaşi înger l-a călăuzit la Nazaret (cf. Mt 2,22-23). S-a umplut iarăşi de durere când l-a pierdut pe Isus în templu, dar s-a bucurat când l-a găsit şi i-a fost supus şi ajutor (cf. Lc 2,42-52).

Umblarea lui aleasă cu Dumnezeu l-a făcut model de credinţă în încercări, model de ascultare a cuvântului lui Dumnezeu, model de împotrivire în ispite, model de viaţă curată, model de supunere la voinţa lui Dumnezeu, model de dragoste către Dumnezeu şi către aproapele, model de umilinţă şi cunoaştere de sine, model de muncă şi de rugăciune, model de sfinţenie, model de om care are parte de o moarte bună în braţele lui Isus şi ale Mariei, dar şi un mijlocitor puternic la Isus, fiind cunoscut ca "sfântul care tace şi face"!

De atunci şi până astăzi mulţi sfinţi l-au cinstit şi i-au urmat exemplul, i-au cerut ajutorul şi l-au recomandat şi altora ca mijlocitor la Isus pentru toate problemele sufleteşti şi trupeşti. Sfânta Tereza de Avila (1515-1582) făcea următoarea observaţie: "Călugăriţele devotate sfântului Iosif mor cu zâmbetul pe buze!" Papa Francisc spunea că are în cameră o statuetă a sfântului Iosif şi ori de câte ori are o problemă greu de rezolvat, scrie pe un bileţel dorinţa, o pune sub statueta sfântului Iosif şi totul se rezolvă cu bine. Un tânăr din oratoriul sfântului Ioan Bosco (1815-1888), slab la învăţătură, a făcut progrese remarcabile, încredinţându-se sfântului Iosif. Personal cunosc familii dezbinate care au ajuns la armonie prin mijlocirea sfântului Iosif şi bolnavii care s-au vindecat prin mijlocirea lui puternică. Dar oare este vreo problemă pe care n-o poate rezolva sfântul Iosif? Să-l chemăm să se roage pentru noi şi împreună cu noi pentru mântuirea sufletelor şi a trupurilor noastre! Sfinte Iosife, roagă-te pentru noi, cei care alergăm la tine!

Dumnezeule atotputernic, care ai binevoit să încredinţezi ocrotirii fidele a sfântului Iosif începutul misterelor mântuirii, dă Bisericii tale harul ca, prin mijlocirea lui, să le păstreze cu credinţă şi să lucreze cu râvnă pentru împlinirea lor în neamul omenesc! Prin Cristos Domnul nostru. Amin.

La mulţi ani frumoşi sub ocrotirea sfântului Iosif episcopului nostru de Iaşi, PS Iosif Păuleţ, şi tuturor credincioşilor, bărbaţi şi femei, care poartă acest binecuvântat nume şi Dumnezeu să "le adauge" zi de zi, har peste har!

Pr. Ioan Lungu
 

lecturi: 592.