Ariccia: A face binele ca şi cum mâinile noastre ar fi mâinile lui Dumnezeu. A şasea meditaţie de la exerciţiile spirituale pentru Curia Romană

Reflecţia de miercuri după-amiază

De Adriana Masotti

În relatarea din Exod, pustiul este locul providenţei. Spaţiul în care Domnul "se revelează ca Dumnezeul alianţei cu Israel, Dumnezeul bun şi fidel şi în acelaşi timp ca suveranul atotputernic căruia îi sunt supuse toate forţele cosmice". În după-amiaza de miercuri, 4 martie 2020, părintele Pietro Bovati a continuat reflecţia sa de Postul Mare, ajunsă la etapa a şasea, citând un text biblic care dacă pe de o parte îl arată pe Domnul "ca artizan al istoriei mântuirii", pe de altă parte "nu subliniază suficient un alt aspect important, adică exprimarea liberă a oamenilor, asentimentul lor sau răzvrătirea lor faţă de Dumnezeu. Însă fără componenta activităţii umane - a afirmat teologul iezuit - istoria asumă o imagine deformată "în care Dumnezeu, e adevărat, lucrează minunat", însă omul riscă să fie redus "la simplu obiect pasiv". "Deci, în mod paradoxal, pentru a-l preamări pe Dumnezeu în lucrarea sa, se ajunge astfel la eliminarea vârfului însuşi al creaţiei, constituit de omul liber şi artizan al destinului său, pentru că este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu".

Textele biblice sunt complexe şi adesea complementare, a afirmat părintele Bovati, şi multe dintre ele arată în schimb cum Domnul în acţiunea sa ţine cont de rezistenţele oamenilor şi doreşte mereu să provoace un răspuns, nu se impune şi doreşte un raport cu creatura "chiar de cooperare, de colaborare curajoasă", aşa încât într-un anumit sens depinde de om realizarea acţiunii mântuitoare a lui Dumnezeu în evenimentele umane.

Cei 40 de ani petrecuţi în pustiu semnifică întreaga existenţă, pustiul este reprezentarea pământului nostru, unde omul suferă , dar unde Dumnezeu se revelează şi face asta "în acţiunea proprie a slujitorilor săi". Părintele Bovati a reafirmat un punct fundamental: "Trebuie asumată în mod responsabil din ascultare misiunea de a face binele ca şi cum mâinile noastre ar fi mâinile lui Dumnezeu". Asta se realizează atunci când slujitorul lui Dumnezeu trăieşte virtutea dublă a ascultării: ascultarea glasului lui Dumnezeu şi ascultarea strigătului oamenilor încredinţaţi lui.

Pustiul, a explicat predicatorul, "este figură a vieţii". Este un timp care poate să devină ispită, "este timpul nostru, timpul omului". Dumnezeu pune la încercare poporul său pentru ca să se maturizeze în credinţă şi în acelaşi timp ridică oameni capabili să-i ajute pe cei care se află sub încercare, ca în cazul lui Moise. El ascultă strigătul suferinzilor, chiar dacă este exprimat rău şi dacă cererile oamenilor săi îl pun în dificultate pentru că el însuşi nu ştie cum să răspundă. Însă ascultă pentru că Dumnezeu aşa face. "Şi rugăciunile noastre sunt mereu foarte imperfecte şi mai ales strigătul oamenilor săraci de multe ori este necuviincioasă". Atunci Moise îl invocă pe Domnul cu credinţă în rugăciunea care învinge ispita şi este ascultat.

Predicatorul a introdus apoi un concept nou: în relatarea biblică se spune că "în acel loc Domnul i-a impus poporului o lege şi o orânduire. "Asta înseamnă - a clarificat predicatorul - că în însuşi actul ajutorării, trebuie insuflat raportul ascultător cu Domnul". Aşadar, iubind învăţăm să iubim, "în fapta de milostenie trupească se face şi faptă de milostenie spirituală, se ajunge la inima persoanelor, punându-le în condiţia de a crede în Dumnezeu şi de a acţiona aşa cum vrea Dumnezeu, adică în iubire".

În sfârşit părintele Bovati a privit la textul evanghelic despre judecata finală. Toată judecata este centrată pe un singur lucru: pe ajutorul sau pe lipsa de ajutor faţă de cei mici nevoiaşi. Aşadar există o concreteţe a acţiunii, care cere să ne ocupăm de un trup suferind, dar şi de inima celui suferind. În cel mai mic, spune Evanghelia, este Isus dar, s-a întrebat predicatorul, "cum este posibil să vedem că noi îl ajutăm pe Dumnezeu atunci când ne îngrijim de cei mici? Cum pot ochii noştri de carne să vadă cu adevărat că este aşa?".

Apoi a încheiat: "Fără a vedea noi iubim, fără glorie, fără onoare, în dăruirea de sine până la moarte, este plinătatea binelui, este binecuvântarea Tatălui vieţii".

(După L'Osservatore Romano, 6 martie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 358.