Trezeşte-ne, Doamne!

de Carmen Ros Nortes
soră de la Stăpâna Noastră a Mângâierii, subsecretar

Celebrăm astăzi, încă un an, Ziua Vieţii Consacrate. Răsună în inima mea cuvintele pe care papa Francisc ni le-a adresat nouă, consacraţilor, în atâtea ocazii: "Treziţi lumea! Treziţi lumea!"

Aceasta este o ocazie bună pentru a reflecta şi a împărtăşi cu voi toţi, fraţi şi membri ai poporului - familie - al lui Dumnezeu, ceea ce motivează viaţa noastră de dăruire totală.

Există o scurtă expresie a lui Ioan al Crucii care exprimă care este nucleul vieţii noastre: "Ştiu bine eu izvorul care izvorăşte şi curge..."

Pentru că nu este îndoială că elementul esenţial al ei nu poate să fie altul decât acest a şti izvorul care este experienţă de credinţă. Experienţă de credinţă comună pentru fiecare dintre noi cei botezaţi, experienţă care izvorăşte din întâlnirea profundă cu Acela care este mai intim decât suntem noi înşine. Experienţă care începe atunci când Cineva ne atinge inima şi ne dăruieşte certitudinea iubirii sale necondiţionate. Orice persoană are în acest moment oportunitatea de a da răspuns Iubirii şi unii dintre noi sunt invitaţi să facă asta în mod deosebit: să exprimăm cu stilul nostru de viaţă absolutul lui Dumnezeu şi capacitatea sa de a umple nevoile şi dorinţele mai profunde ale inimii noastre.

Spunând "da" chemării sale începem o mare aventură: cum să reuşim să facem să transpară gloria lui Dumnezeu? Cum să lăsăm ca izvorul să ţâşnească şi să curgă? Cum să ne lăsăm consacraţi zi de zi şi să ne convertim în instrumente ale iubirii sale eviscerate pentru toţi? Misiune imposibilă. Misiune imposibilă dacă ar depinde de noi, de forţele sau capacităţile noastre. Va fi necesar să ne transformăm, să facem spaţiu în noi pentru a primi prezenţa noastră, să ne despuiem de atâtea lucruri care ocupă mintea noastră şi în care irosim energiile noastre, uneori fără să ne dăm seama de asta. Va fi necesar să primim fragilitatea noastră şi limitele noastre pentru că făcând astfel vom permite lui Dumnezeu să acţioneze în noi.

Încontinuu încercăm să concentrăm atenţia noastră, conexiunea noastră cu centrul nostru cel mai profund, pentru a conştientiza în fiecare moment de unde vine şi răsună în noi prezenţa sa, ca şi în persoane şi în evenimente.

Ştim cu certitudine că primul pas este să ne deschidem în fiecare zi la acţiunea Duhului său, acest Duh care este capabil să facă să se nască şi să crească Isus în fiecare zi în fiecare dintre noi. Acest Duh care este angajat să acţioneze în fiecare dintre noi aşa cum a făcut în Maria din Nazaret. Ea a primit Cuvântul în ea însăşi şi l-a făcut să crească în trupul său timp de nouă luni. A contemplat creşterea Fiului în sânul său fără a înţelege cum s-a zămislit viaţa. Şi noi vrem să ne punem în fiecare zi la dispoziţia Duhului, crezând că surprizele sunt mereu posibile cu Isus. În precaritatea noastră alegem să continuăm să credem în Dumnezeul surprizelor, în Dumnezeul capabil să facă să răsară viaţa dintr-o femeie fecioară ca Maria, sau sterilă, sau bătrână; sau într-un bătrân, ca Abraham.

Pentru aceasta trebuie să menţinem vie şi activă experienţa noastră de credinţă', cu o încredere necondiţionată că Dumnezeu este aici şi acum prezent în viaţa noastră: încrederea pe care, în mijlocul nopţii şi al dificultăţilor, continuăm să o avem în îngrijirea iubitoare faţă de fiecare dintre noi a Celui care conduce istoria pe căi care, fără îndoială, nu sunt căile noastre.

Nu putem lăsa ca experienţa noastră de credinţă să rămână în urmă în timp; trebuie să ne lăsăm tot mai mult şi mai mult duşi în deşert, în acest loc unde Iubitul nostru ne vorbeşte la inimă: "De aceea, iată, o voi ademeni, o voi duce în pustiu şi-i voi vorbi la inimă! Acolo îi voi da viile ei şi Valea Acor ca poartă a speranţei. Ea va cânta acolo ca în zilele tinereţii ei, ca în ziua când a ieşit din ţara Egiptului. În ziua aceea - oracolul Domnului - ea mă va chema «Soţul meu» şi nu-mi va mai spune «Stăpânul meu»" (Os 2,16-18).

Şi graţie acestei convingeri că suntem iubiţi necondiţionat de Dumnezeu putem să ne menţinem încrezători în mijlocul atâtor situaţii şi realităţi de multe ori complicate şi chiar dezamăgitoare. Şi graţie acestei experienţei profunde a prezenţei sale şi a iubirii sale credem cu fermitate că, în pofida parcursurilor pe care merge lumea noastră, unde nu încetează violenţa, războiul, căutarea de putere şi de avantaje personale în defavoarea binelui comun şi pentru orice preţ; această lume în care copiii sunt manipulaţi şi suferă foamea şi orice tip de violenţă, unde femeile sunt ofensate...; în pofida a toate acestea, Dumnezeu este prezent şi activ, şi acest Dumnezeu are nevoie de colaborarea noastră pentru a construi o lume nouă în care compasiunea şi duioşia să depăşească orice alt tip de interes.

Pornind de la această experienţă să căutăm voinţa lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi pentru ca să fim dispuşi să colaborăm la lucrarea sa. Să rămânem vigilenţi pentru ca scena evanghelică unde Isus continuă să doarmă în barcă, în timp ce discipolii mor de frică datorită forţei valurilor şi a furtunii, să nu se răstoarne şi să fim noi cei care dormim în furtunile din lumea noastră, în timp ce Isus suferă şi strigă ca să ne trezească pentru a ne da o mână de ajutor. Să rămânem atenţi ca să fim instrumente docile în mâinile sale pentru a colabora în construirea unei societăţi mai fraterne şi mai umane. În această atitudine de ascultare profundă în adâncul fiinţei noastre şi în adâncul realităţii care ne înconjoară putem să percepem semnalele acestei împărăţii care vrea să crească şi punându-ne în sintonie cu ea putem fi o mică lumină care luminează întunericul.

Ca Isus vrem să trăim în comuniune cu Tatăl graţie acţiunii Duhului în noi. Contemplând relaţiile între Tatăl, Fiul şi Duhul învăţăm să stabilim relaţii fraterne în stilul relaţiilor trinitare în toate dimensiunile vieţii noastre. Relaţii marcate de disponibilitatea şi de dăruirea generoasă de noi înşine. Relaţii care, pornind de la o ecologie integrală, ne fac să "dedică un pic de timp şi pentru a recupera armonia senină cu creaţia, pentru a reflecta asupra stilului nostru de viaţă şi asupra idealurilor noastre, pentru a-l contempla pe Creator, care trăieşte în mijlocul nostru şi în ceea ce ne înconjoară, şi a cărui prezenţă nu trebuie să fie construită, ci descoperită şi dezvăluită" (Laudato si', 225).

Trăind acest dinamism, puţin câte puţin interesele, sentimentele, preocupările noastre... devin ale sale. Puţin câte puţin experimentăm fericirea de a putea exprima, ca Paul, că "nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine" (Gal 2,20). Puţin câte puţin suntem determinaţi la alegeri personale şi comunitare care măresc comuniunea în toate domeniile vieţii noastre.

Totuşi ştim că avem nevoie mereu de prezenţa sa şi de harul său, avem nevoie să cerem cu insistenţă: Trezeşte-ne, Doamne! Vrem să rămânem treji! Numai aşa vom putea, împreună cu fiecare botezat, să colaborăm la marea misiune de a trezi lumea.

Fie ca această zi a vieţii consacrate să stimuleze angajarea noastră de a ne menţine deschişi la acţiunea sa iubitoare în fiecare dintre noi şi ca El să ne binecuvânteze cu reînnoita şi mereu surprinzătoarea sa certitudine a prezenţei sale!

(După L'Osservatore Romano, 1 februarie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 1047.