Episcopii din zona Mediteranei la Bari, Mons. Antoniazzi: Trebuie să-i primim bine pe migranţi, dar să-i şi ajutăm să rămână în Africa

De Cristina Uguccioni

Conferinţa Episcopilor din Italia, la iniţiativa preşedintelui, cardinalul Gualtiero Bassetti, a promovat la Bari, de la 19 la 23 februarie 2020, întâlnirea de reflecţie şi spiritualitate "Mediterana, frontieră de pace". Vor participa peste cincizeci de episcopi reprezentând Conferinţele episcopale din cele 19 ţări care au ieşire la Marea Mediterană. Între alţii, va fi şi părintele Ilario Antoniazzi: 71 de ani (din care aproape cincizeci petrecuţi în Orientul Mijlociu), din 2013 este arhiepiscop de Tunis (Tunisia). Dieceza (unica din ţară) se poate baza pe circa 40 de preoţi din 15 naţionalităţi şi 90 de călugăriţe din diferite congregaţii. Bisericile sunt cinci şi fac referinţă la ele circa 40.000 de catolici, aproape toţi străini: studenţi şi migranţi din Africa sub sahariană şi muncitori care provin din diferite ţări. În această conversaţie cu Vatican Insider arhiepiscopul Antoniazzi reflectă asupra întâlnirii din Puglia.

Cum consideraţi iniţiativa creată de cardinalul Bassetti?

Fără îndoială este lăudabilă. Cunoscând bine regiunea mediteraneeană, ştiu că întâlnirea nu va fi desigur rezolutivă, deoarece problemele care chinuiesc această zonă a lumii sunt multiple şi grave. Dacă totuşi noi, episcopii, ne vom pune în mâinile Domnului şi ne vom angaja, cu spirit sinodal, am încredere că vom putea câştiga unele rezultate bune reuşind şi să reînsufleţim dorinţa de pace a tuturor popoarelor din zona Mediteranei. Trebuie să fim optimişti şi, aşa cum spune sfântul Paul, să sperăm împotriva oricărei speranţe. În timpul întâlnirii, noi, episcopii, vom avea ocazia să stăm împreună, să ne cunoaştem mai bine şi să întărim legăturile de prietenie: va fi mângâietor să putem împărtăşi problemele, să putem primi şi oferi cuvinte de încurajare.

Comitetul ştiinţific organizator al întâlnirii, invitând Conferinţele episcopale, a cerut episcopilor să semnaleze problemele şi chestiunile intra-ecleziale şi extra-ecleziale pe care le consideră mai relevante şi urgente. Dumneavoastră care teme extra-ecleziale aţi propus?

Problema majoră pe care o trăim este aceea a migraţiilor: mulţi tunisieni şi sute de persoane venite aici din Africa sub sahariană vor să plece în Europa în căutarea unui viitor mai bun. Există teama că în curând la toţi aceştia se vor adăuga libienii care fug dintr-o ţară care se afundă în haos: guvernul tunisian deja pregăteşte lagăre de primire ad hoc. Cu privire la tema migraţiilor mi-am format această convingere: trebuie să lucrăm, desigur, nu numai pentru a asigura migranţilor o primire care respectă demnitatea lor, ci şi pentru a descuraja aceste plecări care sărăcesc dramatic Africa şi care îi expun pe migranţii ajunşi în Europa să îndure violenţe, samavolnicii, prepotenţe de tot felul. Sufăr mult când aflu despre toate aceste suferinţe. Desigur, cel care fuge de războaie şi foame trebuie să fie primit! Dar a afirma că în toată Africa sunt războaie şi foame ar fi o falsitate. Bisericile se străduiesc mult pentru migranţi, exemplele fericite de primire nu lipsesc: din păcate par să fie picături în mare. Mă îndurerează dispreţul faţă de Africa pe care-l manifestă Europa.

Mă face să sufăr faptul că, dacă un italian părăseşte propria ţară, este definit un creier care fuge, în timp ce, dacă acela care pleacă este un african, este pur şi simplu un migrant. În Europa nu-şi dau seama că şi tinerii africani sunt creiere care fug şi plecarea lor contribuie la sărăcirea tot mai mare a unui continent deja exploatat puternic. Şi într-un continent fără tineri speranţa este destinată să slăbească până când moare. Într-o zi un cardinal african îmi spunea că fiecare tânăr care pleacă este ca un copac care este dezrădăcinat de pe colină. Mai devreme sau mai târziu colina, tot mai privată de copacii săi, va ajunge să lunece. Asta e ceea ce vrem?

Conferinţa Episcopală Italiană, în 2017, a demarat campania "Liberi de a pleca, liberi de a rămâne" pentru a promova primirea şi integrarea migranţilor şi, în acelaşi timp, a oferi oportunităţi (educative şi profesionale) pentru a evita migraţia, deoarece fiecare fiinţă umană trebuie să poată trăi cu demnitate în propria ţară. Salezienii, în 2015, au adoptat proiectul "Stop traficul de persoane" care îşi propune să informeze capilar pe cel care intenţionează să emigreze din Africa sub sahariană din motive economice despre riscurile grave pe care le comportă călătoria şi să ofere oportunităţi de muncă pentru cel care decide să rămână în patrie. Cum evaluaţi aceste iniţiative?

Sunt iniţiative care parcurg calea corectă: aici în Tunisia participăm la proiectul CEI prin Caritas-ul local. Problema este că în Africa persoanele iau în considerare numai acel "liberi de a pleca": deci se simt autorizate şi aproape invitate să emigreze. Acel "liberi de a rămâne" este complet ignorat. Eu şi preoţii din dieceză nu-i încurajăm niciodată pe tunisieni şi pe migranţii veniţi din Africa sub sahariană să plece în Europa: încercăm mereu să-i descurajăm, fie explicând pericolele şi viaţa dificilă cu care se vor întâlni, fie ajutându-i, atât cât putem, să se întoarcă în ţara lor de origine şi să construiască acolo o viaţă bună.

Există vreo iniţiativă în privinţa migraţiilor pe care aţi vrea s-o propuneţi în timpul întâlnirii de la Bari?

Nu mă gândesc la o iniţiativă specifică. Aş vrea să informez că apelurile repetate şi insistente la primire, necesare pentru inimile împietrite din Europa, aici în Africa sunt total răstălmăcite şi considerate adevărate invitaţii de a pleca. După părerea mea ar trebui să ne angajăm toţi pentru a ataşăm la aceste chemări fie cuvinte clare cu privire la importanţa de a rămâne în propriile ţări de origine, fie proiecte ulterioare pentru a-l susţine pe cel care nu vrea să plece.

Care credeţi că este tema intra-eclezială mai importantă de tratat?

Aş spune dialogul cu islamul. Nu este suficient a convieţui paşnic cu musulmanii, trebuie ajuns să se trăiască bine cu ei. Ar trebui să ne angajăm mai mult pentru a construi un dialog capabil să edifice raporturi cu musulmanii bazate pe iubire, bunăvoinţă, respect, înţelegere. În Tunisia, Biserica se dedică mult pentru a ajunge la acest obiectiv şi primele rezultate se văd. Aici se trăieşte împreună cu seninătate, nu ne limităm să convieţuim. Când persoanele care provin din Europa (foarte puţine, din păcate) vin să ne viziteze rămân surprinse când constată bunele noastre raporturi cu musulmanii. Tunisia nu este ţara teroriştilor, noi, catolicii, nu am fost niciodată ameninţaţi şi nici ofensaţi. Chiar aş vrea ca şi credincioşii italieni să-şi dea seama de noi: Biserica noastră mică, fragilă, dar foarte vie, este, de fapt, necunoscută; comunităţile catolice tunisiene se simt ignorate, neînţelese, neapreciate; asta este pentru mine motiv de suferinţă. Desigur, primim sprijin şi ajutoare, chiar economice, de la CEI, dar aş dori mult ca să vină să ne viziteze credincioşii italieni.

Credeţi că o înfrăţire cu o dieceză italiană ar putea să fie utilă?

Desigur! Şi s-ar putea organiza şi pelerinaje pe urmele sfântului Augustin: Tunisia a fost ţinut creştin timp îndelungat şi a dăruit creştinismului figuri exemplare. Probabil că în Italia nu-şi dau seama că Biserica tunisiană are mult de oferit.

Ce bogăţii aduceţi în dar?

Biserica noastră este o Biserică autentic universală: catolicii - studenţi, întreprinzători, muncitori, diplomaţi, migranţi - provin din Europa, Africa şi Asia. Rămân în Tunisia un număr limitat de ani: un sfert din ei pleacă în fiecare an pentru a se întoarce în ţara de origine sau să emigreze şi sunt înlocuiţi de noi credincioşi. În pofida acestor schimbări continue, comunităţile noastre sunt foarte vii. Noi semănăm din iubire faţă de Domnul conştienţi că nu vom vedea roadele muncii noastre, ştim să ne mulţumim cu mici succese şi ne bucurăm de ele, fără a ceda vreodată descurajării. Cred că această experienţă a noastră poate să fie utilă Bisericilor europene care mi se pare că se descurajează uşor când nu adună mari succese.

Ce roade speraţi să poată aduce întâlnirea de la Bari?

Susţinuţi de speranţă, încrezători în iubirea Domnului, animaţi de o sinceră dorinţă de colaborare, noi, episcopii, va trebui înainte de toate să ne angajăm să semănăm începând să aruncăm sămânţa bună a prieteniei şi a stimei reciproce. Roadele vor veni.

(După Vatican Insider, 31 ianuarie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 569.