Papa Francisc: Discurs adresat participanţilor la Adunarea Plenară a Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei (30 ianuarie 2020)

Domnilor cardinali,

Iubiţi fraţi în episcopat şi în preoţie,

Iubiţi fraţi şi surori,

Vă primesc cu ocazia Adunării voastre plenare. Îi mulţumesc prefectului pentru cuvintele respectuoase; şi vă salut pe voi toţi, superiori, oficiali şi membri ai Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei. Vă sunt recunoscător pentru toată munca pe care o desfăşuraţi în slujba Bisericii universale, ajutându-l pe episcopul de Roma şi pe episcopii din lume în promovarea şi tutelarea integrităţii învăţăturii catolice despre credinţă şi morală.

Învăţătura creştină nu este un sistem rigid şi închis în sine, dar nici nu este o ideologie care se schimbă cu trecerea perioadelor; este o realitate dinamică ce, rămânând fidelă faţă de fundamentul său, se reînnoieşte din generaţie în generaţie şi se cuprinde într-o faţă, într-un trup şi într-un nume: Isus Cristos Înviat.

Graţie Domnului Înviat, credinţa ne deschide larg faţă de aproapele şi faţă de nevoile sale, de la cei mai mici până la cei mai mari. De aceea, transmiterea credinţei cere ca să se ţină cont de destinatarul său, ca să fie cunoscut şi să fie iubit în mod real. În această perspectivă, este semnificativă angajarea voastră pentru a reflecta, în cursul acestei Adunări Plenare, despre îngrijirea persoanelor aflate în fazele critice sau terminale ale vieţii.

Contextul socio-cultural actual erodează progresiv conştiinţa cu privire la ceea ce face preţioasă viaţa umană. De fapt, ea este evaluată tot mai des cu privire la eficienţa şi utilitatea sa, până acolo încât să se considere "vieţi rebutate" sau "vieţi nedemne" pe acelea care nu răspund acestui criteriu. În această situaţie de pierdere a valorilor autentice, dispar şi obligaţiile inderogabile ale solidarităţii şi fraternităţii umane şi creştine.

În realitate, o societate merită calificativul de "civilă" dacă dezvoltă anticorpii împotriva culturii rebutului; dacă recunoaşte valoarea intangibilă a vieţii umane; dacă solidaritatea este realmente practicată şi salvgardată ca fundament al convieţuirii.

Când boala bate la uşa vieţii noastre, apare tot mai mult în noi nevoia de a avea alături pe cineva care să ne privească în ochi, care să ne ţină de mână, care să manifeste duioşia sa şi să se îngrijească de noi, ca Bunul Samaritean din parabola evanghelică (cf. Mesaj pentru a XXVIII-a Zi Mondială a Bolnavului, 11 februarie 2020).

Tema îngrijirii bolnavilor, aflaţi în fazele critice şi terminale ale vieţii, cheamă în cauză misiunea Bisericii de a rescrie "gramatica" de a lua asupra sa şi de a se îngriji de persoana suferindă. Exemplul Bunului Samaritean învaţă că este necesar să convertim privirea inimii, pentru că de multe ori cel care priveşte nu vede. De ce? Pentru că lipseşte compasiunea. Îmi vine în minte că, de atâtea ori, Evanghelia, vorbind despre Isus în faţa unei persoane care suferă, spune: "i s-a făcut milă", "i s-a făcut milă"... Un refren al persoanei lui Isus. Fără compasiune, cel care priveşte nu este implicat în ceea ce observă şi trece mai departe; în schimb cel care are inima compătimitoare este atins şi implicat, se opreşte şi se îngrijeşte.

În jurul bolnavului trebuie creată o adevărată platformă umană de relaţii care, în timp ce favorizează îngrijirea medicală, să deschidă la speranţă, în special în acele situaţii-limită în care răul fizic este însoţit cu durerea emotivă şi cu angoasa spirituală.

Apropierea relaţională - şi nu pur şi simplu clinică - de bolnav, considerat în unicitatea şi integralitatea persoanei sale, impune obligaţia de a nu abandona niciodată pe nimeni în prezenţa relelor incurabile. Viaţa umană, din cauza destinaţiei sale veşnice, păstrează toată valoarea sa şi toată demnitatea sa în orice condiţie, chiar şi de precaritate şi fragilitate, şi ca atare este mereu vrednică de consideraţia maximă.

Sfânta Tereza de Calcutta, care a trăit stilul proximităţii şi al împărtăşirii, ocrotind, până la sfârşit, recunoaşterea şi respectarea demnităţii umane, şi făcând mai uman momentul morţii, spunea aşa: "Cel care pe drumul vieţii a aprins chiar şi numai o flacără în ora întunecată a vreunuia nu a trăit în zadar".

În această privinţă, cred la cât bine fac hospice pentru îngrijirile paliative, unde bolnavii terminali sunt însoţiţi cu un calificat sprijin medical, psihologic şi spiritual, pentru ca să poată trăi cu demnitate, întăriţi de apropierea persoanelor dragi, faza finală a vieţii lor pământeşti. Doresc ca aceste centre să continue să fie locuri în care să se practice "terapia demnităţii" cu angajare, alimentând astfel iubirea şi respectul faţă de viaţă.

În afară de asta, apreciez studiul întreprins de voi cu privire la revizuirea normelor despre delicta graviora rezervate Dicasterului vostru, conţinute în motu proprio Sacramentorum sanctitatis tutela a sfântului Ioan Paul al II-lea. Angajarea voastră se situează în direcţia corectă de a actualiza normativa în vederea unei eficacităţi mai mari a procedurilor, pentru a o face mai ordonată şi organică, în lumina noilor situaţii şi problematici din actualul context socio-cultural. În acelaşi timp, vă îndemn să continuaţi cu fermitate în această misiune, pentru a oferi o contribuţie valabilă într-un domeniu în care Biserica este direct implicată să acţioneze cu rigoare şi transparenţă în tutelarea sfinţeniei sacramentelor şi a demnităţii umane încălcate, în special a celor mici.

În sfârşit, vă felicit pentru recenta publicare a documentului elaborat de Comisia Biblică Pontificală cu privire la temele fundamentale ale antropologiei biblice. Cu el se aprofundează o viziune globală a proiectului divin, început cu creaţia şi care îşi are împlinirea în Cristos, Omul nou, care constituie "cheia, centrul şi scopul întregii istorii umane" (Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia pastorală Gaudium et spes, 10).

Vă mulţumesc vouă tuturor, membri şi colaboratori ai Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, pentru slujirea preţioasă pe care o desfăşuraţi. Invoc asupra voastră belşugul binecuvântărilor Domnului; şi vă cer, cu rugăminte, să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 379.