Papa Francisc: Audienţă acordată Corpului Diplomatic acreditat pe lângă Sfântul Scaun pentru prezentarea urărilor de An Nou (9 ianuarie 2020)

Joi, 9 ianuarie 2020, în Sala Regia din Palatul Apostolic Vatican, Sfântul Părinte Francisc i-a primit în audienţă pe Membrii Corpului Diplomatic acreditat pe lângă Sfântul Scaun pentru prezentarea urărilor pentru noul an. După cuvintele introductive ale decanului Corpului Diplomatic, ES domnul George Poulides, ambasador al Ciprului pe lângă Sfântul Scaun, papa a rostit discursul pe care-l prezentăm în continuare:

Excelenţe, doamnelor şi domnilor,

Un an nou se deschide în faţa noastră şi, ca scâncetul unui prunc abia născut, ne invită la bucurie şi la asumarea unei atitudini de speranţă. Aş vrea ca acest cuvânt – speranţă –, care pentru creştini este o virtute fundamentală, să anime privirea cu care intrăm în timpul care ne aşteaptă.

Desigur, a spera cere realism. Cere conştiinţa despre numeroasele probleme care chinuiesc epoca noastră şi despre provocările care sunt la orizont. Cere ca să fie numite problemele pe nume şi să se aibă curajul de a le înfrunta. Cere să nu se uite că toată comunitatea umană poartă semnele şi rănile războaielor petrecute în timp, cu o capacitate distructivă crescândă şi care nu încetează să-i lovească în special pe cei mai săraci şi pe cei mai slabi[1]. Din păcate, noul an nu pare să fie presărat de semne încurajatoare, cât mai degrabă de o înăsprire a tensiunilor şi violenţelor.

Tocmai în lumina acestor circumstanţe nu putem înceta să sperăm. Şi a spera cere curaj. Cere conştiinţa că răul, suferinţa şi moartea nu vor prevala şi că şi problemele cele mai complexe pot şi trebuie să fie înfruntate şi rezolvate. Speranţa „este virtutea care ne pune în mişcare, ne dă aripile pentru a merge înainte, chiar şi atunci când obstacolele par insurmontabile”[2].

Cu acest suflet, vă primesc astăzi, dragi ambasadori, pentru a vă adresa urările pentru noul an. Mulţumesc în mod special decanului Corpului Diplomatic, E.S. domnul George Poulides, ambasador al Ciprului, pentru expresiile cordiale pe care mi le-a adresat în numele vostru al tuturor şi vă sunt recunoscător pentru prezenţa, aşa de numeroasă şi semnificativă, şi pentru angajarea pe care le dedicaţi zilnic pentru a consolida relaţiile care leagă Sfântul Scaun cu ţările voastre şi cu organizaţiile voastre internaţionale în folosul convieţuirii paşnice dintre popoare.

Pacea şi dezvoltarea umană integrală sunt de fapt obiectivul principal al Sfântului Scaun în cadrul angajării sale diplomatice. Spre ea sunt orientate eforturile Secretariatului de Stat şi ale Dicasterelor din Curia Romană, precum şi cele ale reprezentanţilor pontificali, cărora le mulţumesc pentru dedicarea cu care îndeplinesc dubla misiune încredinţată lor de a-l reprezenta pe papa fie pe lângă Bisericile locale fie pe lângă guvernele voastre.

În această perspectivă se situează şi acordurile cu caracter general, semnate sau ratificate în cursul anului abia trecut, cu Republica din Congo, iubita Republică Centrafricană, Burkina Faso şi Angola, precum şi Acordul dintre Sfântul Scaun şi Republica Italiană pentru aplicarea Convenţiei de la Lisabona despre recunoaşterea titlurilor de studiu referitoare la învăţământul superior în regiunea europeană.

Şi călătoriile apostolice, în afara de a fi o cale privilegiată prin care succesorul apostolului Petru îi întăreşte pe fraţi în credinţă, sunt o ocazie pentru a favoriza dialogul la nivel politic şi religios. În 2019 am avut oportunitatea de a vizita diferite realităţi semnificative. Aş vrea să reparcurg cu voi etapele pe care le-am făcut, profitând de oportunitate pentru o privire mai amplă asupra câtorva chestiuni problematice din timpul nostru.

La începutul anului trecut, cu ocazia celei de-a XXXIV-a Zi Mondială a Tineretului, am întâlnit în Panama tineri care proveneau din cele cinci continente, plini de vise şi speranţe, adunaţi acolo pentru a se ruga şi a reînsufleţi dorinţa şi angajarea de a crea o lume mai umană[3]. Întotdeauna este o bucurie şi o mare oportunitate a putea să-i întâlnesc pe tineri. Ei sunt viitorul şi speranţa societăţilor noastre, dar şi prezentul.

Şi totuşi, aşa cum este cunoscut cu tristeţe, nu puţini adulţi, inclusiv diferiţi membri ai clerului, s-au făcut responsabili de delicte foarte grave împotriva demnităţii tinerilor, copiilor şi adolescenţilor, încălcându-le nevinovăţia şi intimitatea. Este vorba de delicte care-l ofensează pe Dumnezeu, provoacă daune fizice, psihologice şi spirituale victimelor şi lezează viaţa unor întregi comunităţi[4]. După întâlnirea cu episcopatele din toată lumea, pe care am convocat-o în Vatican în februarie, Sfântul Scaun reînnoieşte angajarea sa pentru ca să se facă lumină asupra abuzurilor făcute şi să se asigure protejarea minorilor, printr-un amplu spectru de norme care să permită tratarea acestor cazuri în cadrul dreptului canonic şi prin colaborarea cu autorităţile civile, la nivel local şi internaţional.

Totuşi, în faţa unor răni aşa de grave, este şi mai urgent ca adulţii să nu abdice de la misiunea educativă care le revine lor, ba chiar să ia asupra lor această angajare cu zel mai mare pentru a-i conduce pe tineri la maturitatea spirituală, umană şi socială.

Pentru acest motiv am intenţia să promovez, la 14 mai, un eveniment mondial care va avea ca temă: A reconstrui pactul educativ global. Este vorba de o întâlnire menită să „reînsufleţească angajarea pentru şi cu generaţiile tinere, reînnoind pasiunea pentru o educaţie mai deschisă şi inclusivă, capabilă de ascultare răbdătoare, dialog constructiv şi înţelegere reciprocă. Niciodată ca acum este nevoie de a uni eforturile într-o alianţă educativă amplă pentru a forma persoane mature, capabile să depăşească fragmentări şi contrapoziţii şi să reconstruiască ţesutul de relaţii pentru o umanitate mai fraternă”[5].

Fiecare schimbare, ca aceea epocală prin care trecem, cere un drum educativ, constituirea unui sat al educaţiei[6] care să genereze o reţea de relaţii umane şi deschise. Acest sat trebuie să pună în centru persoana, să favorizeze creativitatea şi responsabilitatea pentru o proiectare de lungă durată şi să formeze persoane disponibile să se pună în slujba comunităţii.

Aşadar este nevoie de un concept de educaţie care să cuprindă gama amplă de experienţe de viaţă şi de procese de învăţare şi care să permită tinerilor, individual şi colectiv, să dezvolte personalitatea lor. Educaţia nu se epuizează în aulele şcolilor sau universităţilor, ci este asigurată îndeosebi respectând şi întărind dreptul primar al familiei de a educa şi dreptul Bisericilor şi al asociaţiilor sociale de a susţine familiile şi a colabora cu ele în educaţia copiilor.

A educa cere să se intre într-un dialog sincer cu tinerii. Ei sunt înainte de toate care ne amintesc de urgenţa acelei solidarităţi inter-generaţionale, care din păcate a lipsit în ultimii ani. De fapt, există o tendinţă, în multe părţi ale lumii, de a se închide în ei înşişi, de a proteja drepturile şi privilegiile obţinute, de a concepe lumea într-un orizont limitat care tratează cu indiferenţă pe bătrâni şi mai ales nu mai oferă spaţiu vieţii care trebuie să se nască. Îmbătrânirea generală a unei părţi a populaţiei mondiale, în special în Occident, este o reprezentare tristă şi emblematică a acestui lucru.

Dacă pe de o parte nu trebuie să uităm că tinerii aşteaptă cuvântul şi exemplul adulţilor, în acelaşi timp trebuie să ţinem cont de faptul că ei au mult de oferit cu entuziasmul lor, cu angajarea lor şi cu setea lor de adevăr, prin care ne amintesc constant faptul că speranţa nu este o utopie şi pacea este un bun mereu posibil.

Am văzut asta în modul cu care mulţi tineri se angajează pentru a-i sensibiliza pe liderii politici despre problema schimbărilor climatice. Îngrijirea casei noastre comune trebuie să fie o preocupare a tuturor şi nu obiect de contrapoziţie ideologică între diferite viziuni despre realitate, cu atât mai puţin între generaţii, pentru că „în contact cu natura – aşa cum amintea Benedict al XVI-lea –, persoana regăseşte dimensiunea sa corectă, se redescoperă creatură, mică dar în acelaşi timp unică, «capabilă de Dumnezeu» pentru că este deschisă interior la Infinit”[7]. Păstrarea locului care ne-a fost dăruit de Creator pentru a trăi nu poate deci să fie neglijată, nici să se reducă la o problematică elitară. Tinerii ne spun că nu poate să fie aşa, pentru că există o provocare urgentă, la toate nivelurile, de a proteja casa noastră comună şi „de a uni toată familia umană în căutarea unei dezvoltări sustenabile şi integrale”[8]. Ei ne amintesc de urgenţa unei convertiri ecologice, care „trebuie înţeleasă în manieră integrală, ca o transformare a relaţiilor pe care le întreţinem cu surorile noastre şi cu fraţii noştri, cu celelalte fiinţe vii, cu creaţia în varietatea sa foarte bogată, cu Creatorul care este origine a oricărei vieţi”[9].

Din păcate, urgenţa acestei convertiri ecologice pare că n-a fost percepută de politica internaţională, al cărei răspuns la problematicile puse de chestiuni globale ca aceea a schimbărilor climatice este încă foarte slab şi sursă de preocupare puternică. A XXV-a Sesiune a Conferinţei Statelor Parte a Convenţiei cadru a Naţiunilor Unite despre schimbarea climatică (COP25), desfăşurată la Madrid în decembrie, reprezintă un grav semnal de alarmă cu privire la voinţa comunităţii internaţionale de a înfrunta cu înţelepciune şi eficacitate fenomenul încălzirii globale, care cere un răspuns colectiv, capabil să facă să prevaleze binele comun asupra intereselor particulare.

Aceste consideraţii duc din nou atenţia noastră la America Latină, îndeosebi la Adunarea Specială a Sinodului Episcopilor pentru regiunea amazoniană, desfăşurată în Vatican în luna octombrie. Sinodul a fost un eveniment esenţialmente eclezial, determinat de voinţa de a asculta speranţele şi provocările Bisericii din Amazonia şi de a deschide noi căi vestirii Evangheliei poporului lui Dumnezeu, în special populaţiilor indigene. Totuşi, Adunarea sinodală nu putea să nu atingă şi alte tematici, pornind de la ecologia integrală, care se referă la însăşi viaţa din acea regiune, aşa de vastă şi importantă pentru toată lumea, pentru că „pădurea amazoniană este o «inimă biologică» pentru Pământ, tot mai ameninţată”[10].

În afară de situaţia din regiunea amazoniană, provoacă îngrijorare înmulţirea crizelor politice într-un număr crescător de ţări din continentul american, cu tensiuni şi forme neobişnuite de violenţă care acutizează conflictele sociale şi generează grave consecinţe socio-economice şi umanitare. Polarizările tot mai puternice nu ajută la rezolvarea problemelor adevărate şi urgente ale cetăţenilor, mai ales ale celor mai săraci şi vulnerabili, cu atât mai puţin poate să facă asta violenţa, care pentru niciun motiv nu poate fi adoptată ca instrument pentru a înfrunta problemele politice şi sociale. În acest cadru doresc să amintesc în special Venezuela, pentru ca să nu dispară angajarea de a căuta soluţii.

În general, conflictele din regiunea americană, deşi au rădăcini diferite, sunt unite de inegalităţile profunde, de nedreptăţi şi de corupţia endemică, precum şi de diferitele forme de sărăcie care ofensează demnitatea persoanelor. De aceea, este nevoie ca liderii politici să se străduiască să restabilească de urgenţă o cultură a dialogului pentru binele comun şi pentru a întări instituţiile democratice şi a promova respectarea statului de drept, cu scopul de a preveni derive antidemocratice, populiste şi extremiste.

În a doua mea călătorie din 2019 am mers în Emiratele Arabe Unite, primă vizită a unui Succesor al lui Petru în peninsula arabică. La Abu Dhabi am semnat cu marele imam de Al-Azhar, Ahmad al-Tayyib, Documentul despre fraternitatea umană pentru pacea mondială şi convieţuirea comună. Este vorba de un text important, menit să favorizeze înţelegerea reciprocă între creştini şi musulmani şi convieţuirea în societăţi tot mai multietnice şi multiculturale, pentru că el, condamnând cu fermitate folosirea „numelui lui Dumnezeu pentru a justifica acte de ucidere, de exilare, de terorism şi de oprimare”[11], aminteşte importanţa conceptului de cetăţenie, care „se bazează pe egalitatea drepturilor şi obligaţiilor la umbra căreia toţi se bucură de dreptate”[12]. Asta cere respectarea libertăţii religioase şi să se lucreze pentru a renunţa la folosirea discriminatorii a termenului minorităţi, care poartă cu sine seminţele de a se simţi izolaţi şi ale inferiorităţii şi pregăteşte terenul pentru ostilităţi şi pentru discordie, discriminându-i pe cetăţeni pe baza apartenenţei religioase[13]. În acest scop este deosebit de important să se formeze generaţiile viitoare pentru dialogul interreligios, drept cale măiastră pentru cunoaşterea, înţelegerea şi sprijinul reciproc între apartenenţii la diferite religii.

Pacea şi speranţa au fost şi în centrul vizitei mele în Maroc, unde cu Maiestatea Sa regele Mohammed al VI-lea am semnat un apel comun despre Ierusalim, „recunoscând unicitatea şi sacralitatea Ierusalimului / Al Qods Acharif şi având la inimă semnificaţia sa spirituală şi vocaţia sa specială de Oraş al Păcii”[14]. Şi de la Ierusalim, oraş îndrăgit de credincioşii din cele trei religii monoteiste, chemat să fie loc-simbol de întâlnire şi de coexistenţă paşnică, în care se cultivă respectul reciproc şi dialogul[15], gândul meu nu poate decât să se extindă la toată Ţara Sfântă pentru a aminti urgenţa ca întreaga comunitate internaţională, cu curaj şi sinceritate şi respectând dreptul internaţional, să reconfirme angajarea sa în sprijinul procesului de pace israeliano-palestinian.

O angajare mai asiduă şi eficace din partea comunităţii internaţionale este deosebit de urgentă şi în alte părţi din zona mediteraneeană şi din Orientul Mijlociu. Mă refer înainte de toate la stratul de tăcere care riscă să acopere războiul care a devastat Siria în cursul acestui deceniu. Este deosebit de urgent să se găsească soluţii adecvate şi clarvăzătoare care să permită iubitului popor sirian, epuizat de război, să regăsească pacea şi să demareze reconstruirea ţării. Sfântul Scaun primeşte cu favoare fiecare iniţiativă menită să pună bazele pentru rezolvarea conflictului şi exprimă încă o dată propria recunoştinţă Iordaniei şi Libanului pentru că a primit şi a luat asupra sa, cu nu puţine jertfe, mii de refugiaţi sirieni. Din păcate, în afară de trudele provocate de primire, alţi factori de incertitudine economică şi politică, în Liban şi în alte state, provoacă tensiuni în rândul populaţiei, punând ulterior în pericol stabilitatea fragilă din Orientul Mijlociu.

Deosebit de îngrijorătoare sunt semnalele care vin din întreaga regiune, ca urmare a creşterii tensiunii dintre Iran şi Statele Unite şi care riscă înainte de toate să pună la grea încercare procesul lent de reconstrucţie din Irak, precum şi să creeze bazele unui conflict pe o scară mai vastă pe care toţi am vrea să-l putem îndepărta. Aşadar, reînnoiesc apelul meu pentru ca toate părţile interesate să evite o creştere a ciocnirii şi să menţină „aprinsă flacăra dialogului şi autocontrolului”[16], respectând pe deplin legalitatea internaţională.

Gândul meu se îndreaptă şi spre Yemen, care trăieşte una din cele mai grave crize umanitare din istoria recentă, într-un climat de indiferenţă generală a comunităţii internaţionale, şi spre Libia, care de mulţi ani trece printr-o situaţie conflictuală, agravată de incursiunile grupurilor extremiste şi de o ulterioară acutizare a violenţei care are loc în cursul ultimelor zile. Acest context este teren fertil pentru plaga exploatării şi a traficului de fiinţe umane, alimentat de persoane fără scrupule care exploatează sărăcia şi suferinţa celor care fug de situaţii de conflict sau de sărăcie extremă. Între aceştia, mulţi ajung pradă a unor adevărate mafii care îi deţin în condiţii inumane şi degradante şi devin obiect de torturi, violenţe sexuale, extorcări.

În general, trebuie afirmat că în lume există multe mii de persoane, cu cereri legitime de azil şi nevoi umanitare şi de protecţie verificabile, care nu sunt identificate adecvat. Mulţi riscă viaţa în călătorii periculoase pe uscat şi mai ales pe mare. Cu durere se continuă să se constate cum Marea Mediterană rămâne un mare cimitir[17]. Aşadar, este tot mai urgent ca toate statele să ia asupra lor responsabilitatea de a găsi soluţii durabile.

La rândul său, Sfântul Scaun priveşte cu mare speranţă la eforturile făcute de numeroase ţări pentru a împărtăşi povara reîntoarcerii şi a furniza celor evacuaţi, îndeosebi din cauza urgenţelor umanitare, un loc sigur în care să trăiască, o educaţie, precum şi posibilitatea de a munci şi de a se reuni cu propriile familii.

Dragi ambasadori,

În călătoriile de anul trecut am avut ocazia de a atinge şi trei ţări din Europa de est, ajungând mai întâi în Bulgaria şi Macedonia de Nord şi, într-un al doilea moment, în România. Este vorba de trei ţări diferite între ele, totuşi unite între ele de faptul că au fost, de-a lungul secolelor, punţi între Orient şi Occident şi răscruce de culturi, etnii şi civilizaţii diferite. Vizitându-le, am putut experimenta încă o dată cât sunt de importante dialogul şi cultura întâlnirii pentru a construi societăţi paşnice, în care fiecare să poată exprima liber propria apartenenţă etnică şi religioasă.

Rămânând în contextul european, aş vrea să amintesc importanţa de a susţine dialogul şi respectarea legalităţii internaţionale pentru a rezolva „conflictele congelate” care persistă în continent, dintre care unele de multe decenii, şi care cer o soluţionare, începând de la situaţiile referitoare la Balcanii occidentali şi Caucazul de sud, între care Georgia. În acest cadru aş vrea, în afară de asta, să exprim încurajarea Sfântului Scaun negocierilor pentru reunificarea Ciprului, care ar creşte cooperarea regională, favorizând stabilitatea întregii zone mediteraneene, precum şi aprecierea faţă de tentativele menite să rezolve conflictul din partea răsăriteană a Ucrainei şi să pună capăt suferinţei populaţiei.

Dialogul – şi nu armele – este instrumentul esenţial pentru a rezolva divergenţele. În această privinţă, doresc în acest cadru să menţionez contribuţia oferită, de exemplu, în Ucraina de Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), în special în acest an în care este a 45-a aniversare a Actului final de la Helsinki, care a încheiat Conferinţa despre Securitate şi despre Cooperare în Europa (CSCE), începută în 1973 pentru a favoriza destinderea şi colaborarea între ţările din Europa de vest şi cele din Europa de est, când continentul încă era împărţit de cortina de fier. A fost vorba despre o etapă importantă a unui proces iniţiat pe ruinele celui de-al doilea război mondial şi care a avut în consens şi în dialog un instrument esenţial pentru a rezolva divergenţele.

Deja în 1949, în Europa occidentală, cu crearea Consiliului Europei şi succesiva adoptare a Convenţiei europene a drepturilor omului, s-au pus bazele procesului de integrare europeană, care au avut în declaraţia ministrului francez al afacerilor externe de atunci, Robert Schuman, din 9 mai 1950, un pilastru fundamental. Schuman afirmă că „pacea nu va putea fi salvgardată decât cu eforturi creative, proporţionale cu pericolele care o ameninţă”. În părinţii fondatori ai Europei moderne era conştiinţa că acest continent se va putea recupera din sfâşierile războiului şi din noile diviziuni care prisoseau numai într-un proces treptat de împărtăşire de idealuri şi de resurse.

Încă din primii ani, Sfântul Scaun a privit cu interes proiectul european, anul acesta fiind a 50-a aniversare a prezenţei Sfântului Scaun ca observator pe lângă Consiliul Europei, precum şi stabilirea relaţiilor diplomatice cu comunităţile europene de atunci. Este vorba de un interes care vrea să sublinieze o idee de construcţie inclusivă, animată de un spirit participativ şi solidar, capabilă să facă din Europa un exemplu de primire şi echitate socială sub semnul acelor valori comune care sunt la baza ei. Proiectul european continuă să fie o garanţie fundamentală de dezvoltare pentru cel care face parte din el de mult timp şi o oportunitate de pace, după conflicte turbulente şi sfâşieri, pentru acele ţări care doresc să participe la el.

Aşadar Europa să nu piardă simţul de solidaritate care timp de secole a distins-o, şi în momentele mai dificile ale istoriei sale. Să nu piardă acel spirit care-şi înfige rădăcinile, între altele, în pietas romana şi în caritas creştină, care descriu bine sufletul popoarelor europene. Incendiul de la catedrala Notre Dame din Paris a arătat cât de fragil şi uşor este de distrus şi ceea ce pare solid. Daunele suferite de un edificiu, îndrăgit nu numai de catolici dar semnificativ pentru toată Franţa şi întreaga omenire, au retrezit tema valorilor istorice şi culturale ale Europei şi a rădăcinilor pe care ea se întemeiază. Într-un context în care lipsesc valori de referinţă, devine mai uşor de găsit elemente de dezbinare decât de coeziune.

A treizecea aniversare a căderii Zidului din Berlin ne-a pus în faţa ochilor unul din simbolurile cele mai sfâşietoare ale istoriei recente a continentului, amintindu-ne cât de uşor este a ridica bariere. Zidul din Berlin rămâne emblematic al unei culturi a dezbinării care îndepărtează persoanele unele de altele şi deschide calea spre extremism şi spre violenţă. Vedem asta tot mai mult în limbajul de ură folosit pe larg în internet şi în mijloacele de comunicare socială. În locul barierelor urii noi preferăm punţile reconcilierii şi solidarităţii, în locul a ceea ce îndepărtează preferăm ceea ce apropie, conştienţi că „nicio pace [nu se poate] consolida […] dacă în acelaşi timp nu se potolesc urile şi supărările prin intermediul unei reconcilieri întemeiate pe caritatea reciprocă”[18], cum a scris în urmă cu o sută de ani predecesorul meu Benedict al XV-lea.

Dragi ambasadori,

Semne de pace şi de reconciliere am putut vedea în cursul călătoriei în Africa, unde apare evidentă bucuria celui care împreună se simte popor şi înfruntă trudele zilnice într-un spirit de împărtăşire. Am experimentat concreteţea speranţei prin numeroase gesturi încurajatoare, pornind de la progresele ulterioare făcute în Mozambic, cu semnarea Acordului pentru încetarea definitivă a ostilităţilor la 1 august 2019.

În Madagascar am putut constata că este posibil să se construiască siguranţă acolo unde era precaritate, să se vadă speranţă unde se vedea numai fatalitate, să se observe viaţă unde atâţia anunţau moarte şi distrugere[19]. În acest scop sunt esenţiale familia şi simţul comunităţii care permite să se stabilească încrederea fundamentală care este la baza oricărui raport uman. În Mauritius am observat cum „diferitele religii, cu respectivele lor identităţi, colaborează împreună pentru a contribui la pacea socială şi pentru a aminti valoarea transcendentală a vieţii împotriva oricărui tip de reducţionism”[20]. Am încredere ca entuziasmul pe care am putut să-l ating cu mâna în cursul călătoriei să continue să se concretizeze în gesturi de primire şi în proiecte capabile să promoveze dreptatea socială, evitând dinamici de închidere.

Lărgind privirea la alte părţi ale continentului, doare, în schimb, să se constate cum continuă, îndeosebi în Burkina Faso, Mali, Niger şi Nigeria, episoade de violenţă împotriva persoanelor nevinovate, între care atâţia creştini persecutaţi şi ucişi pentru fidelitatea lor faţă de Evanghelie. Îndemn comunitatea internaţională să susţină eforturile pe care aceste ţări le fac în lupta pentru a înfrânge plaga terorismului, care însângerează tot mai mult întregi părţi ale Africii, precum şi alte regiuni ale lumii. În lumina acestor evenimente, este necesar ca să se realizeze strategii care să cuprindă intervenţii nu numai în domeniul securităţii, ci şi în reducerea sărăciei, în îmbunătăţirea sistemului sanitar, în dezvoltarea şi în asistenţa umanitară, în promovarea bunei guvernări şi a drepturilor civile. Aceştia sunt pilaştrii unei dezvoltări sociale reale.

La fel, trebuie încurajate iniţiativele care promovează fraternitatea între toate exprimările culturale, etnice şi religioase din teritoriu, în special în Cornul Africii, în Camerun, precum şi în Republica Democratică din Congo, unde, în special în regiunile orientale ale ţării, persistă violenţe. Conflictualităţile şi urgenţele umanitare, agravate de tulburările climatice, măresc numărul de evacuaţi şi se repercutează asupra persoanelor care deja trăiesc în stare de sărăcie gravă. Multe din ţările lovite de aceste situaţii duc lipsă de structuri adecvate care să permită să se vină în întâmpinarea nevoilor celor care au fost evacuaţi.

În această privinţă, aş vrea să subliniez că, din păcate, încă nu există un răspuns internaţional coerent pentru a înfrunta fenomenul evacuării interne, pentru că în mare parte el nu are o definiţie internaţională concordată, având loc în interiorul graniţelor naţionale. Rezultatul este că evacuaţii interni nu primesc mereu protecţia pe care o merită şi depind de capacitatea de a răspunde şi de politicile statului în care se află.

Recent a fost demarată munca lui United Nations High-Level Panel on Internal Displacement, care sper să poată favoriza atenţia şi sprijinul global pentru evacuaţi, dezvoltând recomandări concrete.

În această perspectivă, privesc şi la Sudan, cu auspiciul ca toţi cetăţenii săi să poată trăi în pace şi în prosperitate şi să colaboreze la creşterea democratică şi economică a ţării; la Republica Centrafricană, unde, în februarie 2019, a fost semnat un Acord global pentru a pune capăt la peste cinci ani de război civil; şi la Sudanul de Sud, pe care sper să-l pot vizita în cursul acestui an şi căruia am dedicat o zi de reculegere în luna aprilie cu prezenţa liderilor ţării şi contribuţia preţioasă a arhiepiscopului de Canterbury, Excelenţa Sa Justin Welby, şi a fostului moderator al Bisericii prezbiteriene din Scoţia, reverendul John Chalmers. Am încredere ca, ajutaţi de comunitatea internaţională, cei care au responsabilităţi politice să continue dialogul pentru a pune în practică acordurile la care s-a ajuns.

Ultima călătorie din anul abia încheiat a fost în Asia orientală. În Thailanda am putut constata armonia adusă de numeroasele grupuri etnice care constituie ţara, cu diversitatea lor filozofică, culturală şi religioasă. Este vorba despre o referinţă importantă în actualul context de globalizare care tinde să aplatizeze diferenţele şi să le considere în primul rând în termeni economico-financiari, cu riscul de a şterge caracteristicile esenţiale care disting diferitele popoare.

În sfârşit, în Japonia am atins cu mâna durerea şi oroarea pe care ca fiinţe umane suntem în măsură să ni le provocăm[21]. Ascultând mărturiile câtorva hibakusha, supravieţuitorii bombardamentelor atomice de la Hiroshima şi Nagasaki, mi s-a părut clar că nu se poate construi o pace adevărată pe ameninţarea unei posibile eliminări totale a omenirii provocate de armele nucleare. Hibakusha „menţin vie flacăra conştiinţei colective, mărturisind generaţiilor următoare oroarea a ceea ce s-a întâmplat în august 1945 şi suferinţele de nedescris care au urmat până astăzi. Mărturia lor trezeşte şi păstrează în acest mod amintirea victimelor, aşa încât conştiinţa umană să devină tot mai puternică în faţa oricărei voinţe de dominare şi de distrugere”[22], în special cea provocată de bombe cu potenţial distructiv aşa de ridicat, cum sunt armele nucleare. Ele nu numai că favorizează un climat de frică, neîncredere şi ostilitate, ci distrug speranţa. Folosirea lor este imorală, „o crimă, nu numai împotriva omului şi a demnităţii sale, ci împotriva oricărei posibilităţi de viitor în casa noastră comună”[23].

O lume „fără arme nucleare este posibilă şi necesară”[24] şi este timpul ca aceia care au responsabilităţi politice să devină pe deplin conştienţi de asta, pentru că nu posesia înspăimântătoare de mijloace puternice de distrugere în mană face lumea mai sigură, ci munca răbdătoare a tuturor persoanelor de bunăvoinţă care se dedică în mod concret, fiecare în domeniul său, să edifice o lume de pace, solidaritate şi respect reciproc.

Anul 2020 oferă o oportunitate importantă în această direcţie, pentru că din 27 aprilie până în 22 mai se va desfăşura la New York A X-a Conferinţă de Examinare a Tratatului de neproliferare a armelor nucleare. Doresc puternic ca în acea ocazie comunitatea internaţională să reuşească să găsească un consens final şi prevăzător cu privire la modalităţile de punere în practică a acestui instrument juridic internaţional, care se prezintă şi mai important într-un moment cum este cel actual.

Terminând prezentarea locurilor în care am ajuns în cursul anului abia încheiat, aş vrea să îndrept un gând special spre o ţară pe care n-am vizitat-o, Australia, lovită dură în ultimele luni de incendii persistente, ale căror efecte au ajuns şi în alte regiuni din Oceania. Poporului australian, în special victimelor şi celor care se află în regiunile lovite de incendii, doresc să asigur apropierea şi rugăciunea mea.

Excelenţe, doamnelor şi domnilor,

Anul acesta, comunitatea internaţională aminteşte a 75-a aniversare a întemeierii Naţiunilor Unite. Ca urmare a tragediilor experimentate în cele două războaie mondiale, cu Carta Naţiunilor Unite, semnată la 26 iunie 1945, patruzeci şi şase de ţări au dat viaţă o nouă formă de colaborare multilaterală. Cele patru finalităţi ale Organizaţiei, schiţate în articolul 1 al Cartei, rămân valabile şi astăzi şi putem spune că angajarea Naţiunilor Unite în aceşti 75 de ani a fost, în mare parte, un succes, în special în evitarea unui alt război mondial. Principiile de bază ale Organizaţiei – dorinţa păcii, căutarea dreptăţii, respectarea demnităţii persoanei, cooperarea umanitară şi asistenţa – exprimă aspiraţiile juste ale spiritului uman şi constituie idealurile care ar trebui să stea la baza relaţiilor internaţionale.

La această aniversare, vrem să reafirmăm propunerea întregii familii umane de a lucra pentru binele comun, drept criteriu de orientare a acţiunii morale şi perspectivă care trebuie să angajeze fiecare ţară să colaboreze pentru a garanta existenţa şi siguranţa în pace a oricărui alt stat, într-un spirit de demnitate egală şi de solidaritate efectivă, în cadrul unei orânduiri juridice întemeiate pe dreptate şi pe căutarea de compromisuri egale[25].

O astfel de acţiune va fi cu atât mai eficientă cu cât se va încerca să se depăşească acea abordare transversală, folosită în limbajul şi în actele organelor internaţionale, care tinde să lege drepturile fundamentale cu situaţii contingente, uitând că ele sunt întemeiate intrinsec în însăşi natura fiinţei umane. Acolo unde lexicului Organizaţiilor internaţionale le lipseşte o ancorare obiectivă clară, se riscă să se favorizeze îndepărtarea, şi nu apropierea, membrilor comunităţii internaţionale, cu respectiva criză a sistemului multilateral, care este în mod trist sub ochii tuturor. În acest context, apare urgent să se reia parcursul spre o reformă complexă a sistemului multilateral, pornind de la sistemul care aparţine lui ONU, care să-l facă mai eficient, ţinând cont cum se cuvine de actualul context geopolitic.

Dragi ambasadori,

Ajungând la concluzia acestor reflecţii, doresc să mai menţionez două aniversarii care sunt anul acesta, aparent străine de întâlnirea noastră de astăzi. Prima este aniversarea a cinci sute de ani de la moartea lui Raffaello Sanzio, marele artist din Urbino, decedat la Roma la 6 aprilie 1520. Lui Raffaello îi datorăm un imens patrimoniu de o frumuseţe inestimabilă. Aşa cum geniul artistului ştie să pună împreună armonios materii neşlefuite, culori şi sunete diferite făcându-le parte a unei singure opere de artă, tot aşa diplomaţia este chemată să armonizeze particularităţile diferitelor popoare şi state pentru a edifica o lume de dreptate şi de pace, care este tabloul frumos pe care am vrea să-l putem admira.

Raffaello a fost un fiu important al unei epoci, cea a Renaşterii, care a îmbogăţit întreaga omenire. O epocă neprivată de dificultăţi, dar animată de încredere şi speranţă. Prin acest artist ilustru, doresc să transmit cele mei sincere urări ale mele poporului italian, căruia îi urez să redescopere acel spirit de deschidere spre viitor care a distins Renaşterea şi care a făcut această peninsulă aşa de frumoasă şi bogată în artă, istorie şi cultură.

Unul din subiectele preferate ale picturii lui Raffaello era Maria. Ei i-a dedicat numeroase picturi care astăzi pot fi admirate în diferite muzee din lume. Pentru Biserica catolică, anul acesta este a şaptezecea aniversare a proclamării Ridicării la Cer a Fecioarei Maria. Cu privirea îndreptată spre Maria, doresc să îndrept un gând special tuturor femeilor, la 25 de ani după a IV-a Conferinţă Mondială a Naţiunilor Unite despre Femeie, desfăşurată la Pechin în 1995, dorind ca în toată lumea să fie tot mai recunoscut rolul preţios al femeilor în societate şi să înceteze orice formă de nedreptate, inegalitate şi violenţă faţă de ele. „Fiecare violenţă provocată femeii este o profanare a lui Dumnezeu”[26]. A exercita violenţă împotriva unei femei sau a o exploata nu este un simplu delict, este o crimă care distruge armonia, poezia şi frumuseţea pe care Dumnezeu a voit să le dea lumii[27].

Ridicarea la cer a Mariei ne invită să privim şi dincolo, la împlinirea drumului nostru pământesc, la ziua în care dreptatea şi pacea vor fi restabilite pe deplin. Astfel ne simţim încurajaţi, prin diplomaţie, că tentativa noastră umană, imperfectă dar totuşi preţioasă mereu, lucrează cu zel pentru a anticipa roadele acestei dorinţe de pace, ştiind că ţinta este posibilă. Cu această angajare, reînnoiesc vouă tuturor, dragi ambasadori şi stimaţi oaspeţi adunaţi aici, şi ţărilor voastre urarea mea cordială pentru un an nou îmbelşugat în speranţă şi binecuvântări.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Cf. Mesaj pentru a 53-a Zi Mondială a Păcii, 8 decembrie 2019, 1.

[2] Ibid.

[3] Cf. Întâlnire cu autorităţile şi cu Corpul Diplomatic şi cu reprezentanţii societăţii, Panama, 24 ianuarie 2019.

[4] Cf. Motu proprio Vos estis lux mundi, 7 mai 2019.

[5] Mesaj pentru lansarea Pactului Educativ, 12 septembrie 2019.

[6] Cf. ibid.

[7] Angelus, Les Combes, 17 iulie 2005.

[8] Cf. Scrisoarea enciclică Laudato si’, 24 mai 2015, 13.

[9] Mesaj pentru a 53-a Zi Mondială a Păcii, 8 decembrie 2019, 4.

[10] Document final al Sinodului Episcopilor pentru Amazonia: „Noi drumuri pentru Biserică şi pentru o ecologie integrală, 2.

[11] Document despre fraternitatea umană pentru pacea mondială şi convieţuirea comună, Abu Dhabi, 4 februarie 2019.

[12] Ibid.

[13] Cf. ibid.

[14] Apel al Maiestăţii Sale regele Mohammed al VI-lea şi al Sanctităţii Sale papa Francisc despre Ierusalim / Al Qods Oraş sfânt şi loc de întâlnire, Rabat, 30 martie 2019.

[15] Cf. ibid.

[16] Angelus, 5 ianuarie 2020.

[17] Cf. Discurs la Parlamentul European, Strasbourg, 25 noiembrie 2014.

[18] Benedict al XV-lea, Scrisoarea enciclică Pacem, Dei munus pulcherrimum, 23 mai 1920.

[19] Cf. Salut în Oraşul Prieteniei – Akamasoa, Antananarivo, 8 septembrie 2019.

[20] Discurs adresat autorităţilor, reprezentanţilor societăţii civile şi Corpului Diplomatic, Port Louis, 9 septembrie 2019.

[21] Cf. Discurs despre armele nucleare, Nagasaki, 24 noiembrie 2019.

[22] Mesaj pentru a 53-a Zi Mondială a Păcii, 8 decembrie 2019, 2.

[23] Discurs la Întâlnirea pentru pace, Hiroshima, 24 noiembrie 2019.

[24] Discurs despre armele nucleare, Nagasaki, 24 noiembrie 2019.

[25] Cf. Ioan al XXIII-lea, Scrisoarea enciclică Pacem in terris, 11 aprilie 1963, 54.

[26] Omilia în solemnitatea Mariei Preasfântă Născătoare de Dumnezeu şi în a 53-a Zi Mondială a Păcii, 1 ianuarie 2020.

[27] Cf. Femeia este armonia lumii. Meditaţie de dimineaţă în Capela din Domus Sanctæ Marthæ, 9 februarie 2017.

lecturi: 476.