"A relua contactele". Acea profeţie a papei Paul al VI-lea cu privire la Biserica din China

De Gianni Valente

Era Epifania din 1967 şi papa Paul al VI-lea a voit să celebreze sărbătoarea solemnă a manifestării lui Isus împreună cu responsabilii şi cu studenţii de la Colegiul Urban "de Propaganda Fide". Cu acea ocazie, episcopul de Roma a cerut să aibă alături de el şi o prezenţă numeroasă de catolici chinezi, care proveneau din diferite părţi ale lumii. La începutul omiliei a explicat că i-a adunat în "Sfântul Petru", la mormântul primului dintre apostoli, "unde pare să devină vizibil şi simbolic punctul de convergenţă a unităţii Bisericii", pentru a celebra împreună o dublă aniversare: aceea a consacrării primilor şase episcopi chinezi, petrecută în urmă cu patruzeci de ani, la 28 octombrie 1926, prin mâna lui Pius al XI-lea, şi aceea a instituirii canonice a ierarhiei catolice în China, decretată în urmă cu douăzeci de ani, în 1946, de Pius al XII-lea.

În ianuarie 1967, Conciliul al II-lea din Vatican se încheiase de câteva luni, în timp ce în China începuse timpul sfâşietor al Revoluţiei Culturale, care proclama pura şi simpla stingere violentă a Bisericii catolice şi a tuturor realităţilor religioase, care trebuiau incinerate în focul noii furori revoluţionare. Atunci, din exterior, părea că în China Biserica catolică pur şi simplu a dispărut. Şi totuşi, la acea Epifanie din '67, Paul al VI-lea a voit să dedice toată omilia cazului catolicilor chinezi, încadrându-l tocmai în timpul zbuciumat care îi înghiţea, împreună cu poporul lor. În acel context încărcat de durere şi de previziuni întunecate, marele papă lombard a voit să celebreze comemorarea consacrării primilor episcopi chinezi pentru a exprima singulara şi persistenta sa "speranţă anti-clarvăzătoare", gata să pună viitorul în mâinile harului. Chiar în timpul în care Mao Zedong se pregătea să afirme că "religia în China nu mai există" (august 1966), episcopul de Roma amintea cu previziunea speranţei că cele două evenimente ecleziale amintite şi celebrate erau "fapte mari", evenimente istorice care cereau o continuare "obişnuită şi fericită".

La începuturile lui '67, aşteptarea dorită a unei "fericite urmări" a drumului Bisericii catolice din China apărea mai mult ca oricând o "spes contra spem". Firul de continuitate al acelui drum părea rupt pentru totdeauna, cu toate bisericile închise şi transformate în depozite şi atâţia episcopi şi preoţi trimişi să "se reeduce" în lagărele de muncă. Paul al VI-lea, în omilia sa, a descris prin aluzii "dificultăţile grave şi dureroase" abătute în acei ani asupra catolicilor chinezi. A amintit că şi comunicările papei cu comunităţile catolice chineze erau "complet împiedicate", că la Conciliul ecumenic abia încheiat n-a putut participa "niciun membru al acelei ierarhii" şi că toţi misionarii catolici au fost expulzaţi. Mai ales a amintit că Biserica catolică şi Scaunul Apostolic din Roma au fost acuzate de propaganda maoistă că sunt duşmani ai poporului chinez.

După ce a evocat acest scenariu dezastruos, Paul al VI-lea în restul omiliei a exprimat sentimentele şi criteriile care îl inspirau pe el şi Sfântul Scaun în privinţa poporului chinez şi a catolicităţii sale suferinde. Pontiful, in primis, avea la inimă să şteargă orice contrapoziţie mincinoasă între credinţa apostolică şi China. Paul al VI-lea a voit să sublinieze cu putere că "Biserica catolică a privit mereu cu simpatie imensă la China". Toată istoria lungă şi dramatică a relaţiilor sale cu poporul chinez - a remarcat papa - atesta fără rezerve că Biserica "a dorit să-l cunoască, fără niciun interes temporal propriu; a dorit să-l slujească, încercând să-l ajute să dezvolte bogăţiile sale morale intrinsece". Tocmai hirotonirile celebrare ale primilor episcopi chinezi şi naşterea unei ierarhii episcopale autohtone au fost semnul obiectiv că în China Biserica nu mai voia să apară în ochii chinezilor ca "un fenomen paracolonial" şi voia să fie ca "exprimare autentică a sufletului chinez, care poate găsi în credinţa creştină respectarea tradiţiilor sale nobile şi plinătatea aspiraţiilor sale spirituale profunde".

Fără proclamaţii politice şi cu limbajul implicit şi aluziv care se potriveşte unei omilii, Paul al VI-lea a voit să exprime şi o atenţie non-ostilă faţă de ordinea politică instaurată în China în 1949, la sfârşitul războiului civil care i-a avut pe comunişti prevalând asupra naţionaliştilor. Scaunul Apostolic din Roma, a spus printre altele papa Montini, "este şi astăzi în măsură să înţeleagă şi să favorizeze, în exprimările sale juste, travaliul fazei istorice prezente a transformării sale, de la formele tradiţionale vechi şi statice ale culturii sale la cele inevitabile şi noi, care se nasc din structurile industriale şi sociale ale vieţii moderne".

După aceste premise, descrise fără reproşuri şi acuze faţă de nimeni, Paul al VI-lea a destăinuit în manieră simplă şi directă că dorinţa sa cea mai mare era aceea de "a relua contactele" cu poporul chinez de pe continent, mai ales pentru a le repeta catolicilor râmaşi fideli Bisericii "că Noi nu i-am uitat niciodată şi că nu vom renunţa niciodată la speranţa renaşterii, ba chiar a dezvoltării religiei catolice în naţiunea aceea". Cererea papală de "a relua contactele" se lărgea şi la tot "tineretul chinez": papa amintea "cu afect" "exaltarea sa prezentă faţă de idealuri de viaţă nouă, laborioasă, prosperă şi comună". Paul al VI-lea adresa cererea sa de reluare a contactelor chiar şi conducerii comuniste, manifestând dorinţa de "a raţiona despre pace" cu "acela care conduce viaţa chineză actuală pe continent", ştiind bine cât de mult "acest suprem ideal uman şi civil este conform cu spiritul poporului chinez".

Dorinţa de "a relua contactele cu China" era legată în mod explicit de Paul al VI-lea cu rugăciunea de a vedea să crească în universul chinez viaţa creştină, pentru a atesta că manifestarea lui Cristos celebrată la Epifanie este dar şi promisiune de mântuire rezervate tuturor popoarelor, "fără deosebire".

Episcopul de Roma, după ce a mărturisit dorinţele sale, lua act de "dificultăţi din ora prezentă" şi recunoştea că pentru moment lui nu-i rămânea altceva de făcut decât "să amintească şi să se roage". În timpul care a urmat, implorarea papală de "a redeschide contactele" a părut că se afundă în indiferenţa surdă a aparatelor chineze. Şi totuşi astăzi, la peste cincizeci de ani distanţă, acele cuvinte ale lui Paul al VI-lea, aparent destinate uitării istoriei, luminează prezentul.

Cu omilia sa de la Epifania din '67, Giovanni Battista Montini a dat mărturie despre criteriile care sunt - şi au fost mereu - urmate de Biserica de Roma faţă de Republica Populară Chineză şi faţă de comunităţile catolice din acea ţară: a atesta că credinţa apostolică nu este "împotriva" Chinei şi a cere oportunitatea de a experimenta şi a recunoaşte că şi în "China Nouă" născută de revoluţia din secolul trecut, în cadrul limitelor şi condiţionărilor contextului existent, este posibil să se meargă în simplitatea credinţei apostolilor.

După Acordul dintre Sfântul Scaun şi guvernul chinez din 22 septembrie 2018, cei peste o sută de episcopi catolici chinezi sunt toţi în comuniune ierarhică deplină şi publică cu Succesorul lui Petru. Prin miracol de har, şi nu prin abilităţi politice sau impuneri musculare, a fost păstrată comuniunea credinţei catolice şi în superputerea condusă acum de Xi Jinping. Anii următori vor fi preţioşi pentru a verifica dacă firul de aur pe care istoria părea că l-a rupt va putea să strălucească şi mai splendid în mijlocul vieţilor chinezilor. Şi pentru aceasta cel care, în Biserica de astăzi, nu priveşte cu teamă şi cutremur la momentul ameţitor prin care trece catolicismul chinez, riscă numai să inoculeze şi să alimenteze în acea comunitate eclezială patologii interne mai devastante decât orice persecuţie.

(După Vatican Insider, 6 ianuarie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 728.