Omilia papei Francisc la Epifania Domnului (6 ianuarie 2020)

În Evanghelie (Mt 2,1-12) am auzit că magii apar manifestând intenţiile lor: "Am văzut steaua lui la răsărit şi am venit să-l adorăm" (v. 2). A adora este punctul de sosire al parcursului lor, ţinta drumului lor. De fapt, atunci când, ajunşi la Betleem, "au văzut copilul împreună cu Maria, mama lui. Apoi, căzând la pământ, l-au adorat" (v. 11). Dacă pierdem sensul adoraţiei, pierdem sensul de marş al vieţii creştine, care este un drum spre Domnul, nu spre noi. Este riscul despre care ne avertizează Evanghelia, prezentând, alături de magi, personaje care nu reuşesc să adore.

Este înainte de toate regele Irod, care foloseşte verbul a adora, dar în mod înşelător. De fapt, le cere magilor ca să-l informeze cu privire la locul unde se afla Pruncul "ca să merg şi eu - spune el - să-l ador" (v. 8). În realitate, Irod se adora numai pe sine însuşi şi de aceea voia să scape de Prunc cu minciuna. Ce anume ne învaţă asta? Că omul, când nu-l adoră pe Dumnezeu, este înclinat să adore eu-l său. Şi chiar viaţa creştină, fără a-l adora pe Domnul, poate să devină un mod educat pentru a ne aproba pe noi înşine şi propria bravură: creştini care nu ştiu să adore, care nu ştiu să se roage adorând. Este un risc serios: să ne slujim de Dumnezeu în loc să-l slujim pe Dumnezeu. De câte ori am confundat interesele Evangheliei cu ale noastre, de câte ori am înveşmântat cu religiozitate ceea ce ne era comod, de câte ori am confundat puterea conform lui Dumnezeu, care înseamnă a-i sluji pe alţii, cu puterea conform lumii, care înseamnă a ne sluji pe noi înşine!

În afară de Irod, sunt alte persoane în Evanghelie care nu reuşesc să adore: sunt conducătorii preoţilor şi cărturarii poporului. Ei îi indică lui Irod cu precizie extremă unde avea să se nască Mesia: la Betleemul Iudeii (cf. v. 5). Cunosc profeţiile, le citează exact. Ştiu unde să meargă - mari teologi, mari! -, dar nu merg. Şi din asta putem scoate o învăţătură. În viaţa creştină nu este suficient a şti: fără a ieşi din noi înşine, fără a întâlni, fără a adora nu este cunoscut Dumnezeu. Teologia şi eficienţa pastorală folosesc la puţin sau nu folosesc deloc dacă nu se pleacă genunchii; dacă nu se face asemenea magilor, care n-au fost numai organizatori înţelepţi ai unei călătorii, ci au mers şi au adorat. Când adorăm ne dăm seama că credinţa nu se reduce la un ansamblul de învăţături frumoase, ci este raportul cu o Persoană vie de iubit. Stând faţă în faţă cu Isus îi cunoaştem chipul. Adorând, descoperim că viaţa creştină este o istorie de iubire cu Dumnezeu, unde nu sunt suficiente ideile bune, ci trebuie pus El pe primul loc, aşa cum face un îndrăgostit cu persoana pe care o iubeşte. Aşa trebuie să fie Biserica, o adoratoare îndrăgostită de Isus mirele său.

La începutul anului redescoperim adoraţia ca exigenţă a credinţei. Dacă vom şti să îngenunchem în faţa lui Isus, vom învinge ispita de a merge înainte fiecare pe drumul său. De fapt, a adora înseamnă a face un exod din sclavia cea mai mare, sclavia de noi înşine. A adora înseamnă a-l pune pe Domnul în centru pentru a nu mai fi centraţi pe noi înşine. Înseamnă a da ordine corectă lucrurilor, lăsând lui Dumnezeu primul loc. A adora înseamnă a pune planurile lui Dumnezeu înainte de timpul meu, de drepturile mele, de spaţiile mele. Înseamnă a primi învăţătura Scripturii: "Pe Domnul Dumnezeul tău îl vei adora" (Mt 4,10). Pe Dumnezeul tău: a adora înseamnă a ne aparţine reciproc cu Dumnezeu. Înseamnă a-i spune "tu" în intimitate, înseamnă a-i duce viaţa permiţând Lui să intre în vieţile noastre. Înseamnă a lăsa să coboare mângâierea sa asupra lumii. A adora înseamnă a descoperi că pentru a ne ruga este suficient să spunem: "Domnul meu şi Dumnezeul meu!" (In 20,28) şi să ne lăsăm pătrunşi de duioşia sa.

A adora înseamnă a-l întâlni pe Isus fără lista de cereri, ci cu singura cerere de a fi cu El. Înseamnă a descoperi că bucuria şi pacea cresc cu lauda şi aducerea de mulţumire. Când adorăm îi permitem lui Isus să ne vindece şi să ne schimbe. Adorând îi dăm Domnului posibilitatea de a ne transforma cu iubirea sa, de a lumina întunecimile noastre, de a ne da forţă în slăbiciune şi curaj în încercări. A adora înseamnă a merge la esenţial: este calea pentru a ne dezintoxica de atâtea lucruri inutile, de dependenţe care anesteziază inima şi zăpăcesc mintea. De fapt, adorând învăţăm să refuzăm ceea ce nu trebuie adorat: dumnezeul ban, dumnezeul consum, dumnezeul plăcere, dumnezeul succes, eu-l nostru ridicat la rang de dumnezeu. A adora înseamnă a ne face mici în faţa Celui Preaînalt, pentru a descoperi în faţa Lui că măreţia vieţii nu constă în a avea, ci în a iubi. A adora înseamnă a ne redescoperi fraţi şi surori în faţa misterului iubirii care depăşeşte orice distanţă: înseamnă a lua binele de la izvor, înseamnă a găsi în Dumnezeul apropiat curajul de a ne apropia de ceilalţi. A adora înseamnă a şti să tăcem în faţa Cuvântului divin, pentru a învăţa să spunem cuvinte care nu rănesc, ci mângâie.

A adora este un gest de iubire care schimbă viaţa. Înseamnă a face asemenea magilor: înseamnă a duce Domnului aurul, pentru a-i spune că nimic nu este mai preţios decât El; înseamnă a-i oferi tămâia, pentru a-i spune că numai cu El viaţa noastră se ridică în sus; înseamnă a-i prezenta smirna, cu care se ungeau trupurile rănite şi sfâşiate, pentru a-i promite lui Isus să-l ajutăm pe aproapele nostru marginalizat şi suferind, pentru că acolo este El. De obicei noi ştim să ne rugăm - cerem, mulţumim Domnului -, însă Biserica trebuie să meargă şi mai înainte cu rugăciunea de adoraţie, trebuie să creştem în adoraţie. Este o înţelepciune pe care trebuie s-o învăţăm în fiecare zi. Să ne rugăm adorând: rugăciunea de adoraţie.

Iubiţi fraţi şi surori, astăzi fiecare dintre noi se poate întreba: "Sunt un creştin adorator?" Atâţia creştini care se roagă nu ştiu să adore. Să ne punem această întrebare. Să găsim timpi de adoraţie în zilele noastre şi să creăm spaţii pentru adoraţie în comunităţile noastre. Ne revine nouă, ca Biserică, să punem în practică acele cuvinte cu care ne-am rugat astăzi la Psalm: "Te vor adora pe tine, Doamne, toate neamurile pământului". Adorând, vom descoperi şi noi, ca şi magii, sensul drumului nostru. Şi, ca şi magii, vom simţi "o bucurie foarte mare" (Mt 2,10).

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 941.