Lectio Divina - dialog-rugăciune cu Dumnezeu care îmi vorbeşte acum şi aici

Dintotdeauna omul l-a căutat pe Dumnezeu. A pus Dumnezeu în inima omului, a oricărui om, indiferent de cât conştientizează omul, o "scânteie a divinităţii" care pâlpâie acolo, pentru că Dumnezeu însuşi se îngrijeşte de aceasta. Omul, când o conştientizează cu adevărat, vrea aproape imediat ca respectiva scânteie să devină flacără care să-i lumineze viaţa, să o orienteze spre tot ceea ce e bun, adevărat, frumos, unic. De fapt, scânteia vine din foc şi la foc trage. Ce n-ar da omul ca respectiva scânteie să-şi facă simţită prezenţa mereu şi tot mai intens! Există o nelinişte profundă - şi sănătoasă, totodată - în inima omului, nelinişte care uneori se transformă în dubiu, în căutare, în nevoia de certitudine, de siguranţă. Or, acest lucru constituire, de fapt, fundalul "suspinelor negrăite" din inima omului care duc spre dialogul cu Dumnezeu. Da, dialog, dia-logos, adică "cuvânt între", se subînţelege, persoane capabile să(-şi) vorbească şi să (se) asculte. Pare ciudat, iluzoriu, bigot pentru unii poate, că omul caută şi chiar poate avea dialog cu Dumnezeu, da, cu Dumnezeu. Unii reuşesc să-l aibă cu adevărat, alţii se străduiesc şi, încet-încet, reuşesc câtuşi de puţin, iar alţii au doar impresia că vorbesc cu Dumnezeu, nu de puţine ori atribuindu-i lui Dumnezeu propriile gânduri, idei sau dorinţe mai mult sau mai puţin ascunse.

Nevoia de certitudine a unui dialog real, responsabil cu Dumnezeu l-a dus şi condus pe om să-l implore pe Dumnezeu să vorbească, dar să vorbească în aşa fel încât omul să fie sigur că Dumnezeu i-a vorbit cu adevărat. Şi aşa "s-a născut" Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, despre care noi, cei care credem, ştim cu siguranţă că este Cuvântul lui Dumnezeu care continuă să ne vorbească.

Numai că acest Cuvânt al lui Dumnezeu "stabilizat" prin curgerea timpurilor marcate de credinţă şi confirmat de Fiul lui Dumnezeu făcut om - de Isus Cristos Nazarineanul - trebuie să fie înţeles în toată bogăţia sa, în toată profunzimea sa niciodată îndeajuns pătrunsă şi niciodată epuizată. Credincioşii, de-a lungul timpului, au sesizat pe de o parte reala profunzime şi bogăţie, dar şi - pe de altă parte - efortul care trebuie depus pentru a experimenta cu adevărat dialogul cu Dumnezeu prin Cuvântul său. Aşa s-au născut rugăciunea psalmilor şi, mai ales, ceea ce tradiţia Bisericii creştine a numit "Lectio divina". Interesant e că această expresie a devenit un fel de "termen tehnic" preluat literal de mai toate limbile unde a ajuns creştinismul. E foarte interesant şi numai acest aspect lingvistic: se pare că toţi cei care au dus această practică în diferitele comunităţi - şi e clar că au dus-o pentru că erau convinşi de utilitatea ei, întrucât o practicau - au sesizat că tot ceea ce exprimă această practică e aşa de profund şi de util încât e bine ca expresia să rămână cea dată de limba latină: Lectio divina = lectură divină, dumnezeiască sau, prin transfer de semnificaţie, Dumnezeu care îmi vorbeşte mie, direct.

Ce este, de fapt, Lectio divina? Nu voi veni aici cu definiţii complete sau scolastice: acestea pot fi găsite fie pe internet, dar mai ales în materialele de specialitate. Aş vrea ca în aceste câteva rânduri să rămân într-un plan foarte simplu, dincolo de tot ceea ce s-a scris sau s-a acumulat pe această temă de-a lungul istoriei Bisericii, care a cunoscut de foarte timpuriu această practică de rugăciune cu aşa de mult folos spiritual şi nu numai. Cap. 24 din Evanghelia după Luca este un extraordinar exemplu fie referitor la metodă, fie, mai ales, la rezultatul unui bun şi real dialog cu Isus.

Lectio Divina o poate face... trebuie să o facă orice creştin care vrea să-şi trăiască credinţa, având grijă de propria credinţă şi beneficiind de ea. Poate unii se vor speria chiar şi numai în faţa expresiei latineşti. Dar, dincolo de terminologie, Lectio divina poate fi făcută de orice credincios care-şi pune întrebarea: "Ce vrea să-mi zică Dumnezeu mie acum, aici?... în împrejurările acestea ale vieţii mele, cu fundalul meu sufletesc specific etc.?" Este întrebarea fundamentală şi este singurul lucru pe care omul trebuie să-l facă dacă vrea să practice Lectio Divina.

De fapt, mai e apoi grija de a-i da voie lui Dumnezeu să răspundă el. Cei doi ucenici care mergeau la Emaus - de sesizat că erau trişti - după ce au pus întrebarea: "Numai tu eşti străin în Ierusalim şi nu ştii cele petrecute în zilele acestea?" şi după ce îi prezintă con-călătorului necunoscut varianta lor referitoare la cele întâmplate la Ierusalim (adică starea lor sufletească), tac şi ascultă cuvintele necunoscutului, nici măcar sesizând că inima lor trecea încet-încet de la tristeţe la bucurie, aşa cum ei înşişi o vor recunoaşte. Tăcere şi ascultare sau, şi mai bine zis, tăcere pentru a asculta ceea ce Dumnezeu îmi zice: aceasta este Lectio Divina. E aşa de simplu de făcut! Cine vrea ca Dumnezeu să-i vorbească trebuie să înveţe să tacă şi să asculte... adică să-l lase pe Dumnezeu să vorbească. În Lectio Divina important e ce zice Dumnezeu, nu intuiţiile mele, nu sentimentele mele, nu gândurile mele. Deci, nu ce simt eu în faţa textului, ci ceea ce textul zice şi cum se pliază el pe viaţa mea. Acesta este efortul pe care cel care doreşte să facă cu adevărat Lectio Divina trebuie să-l depună. Nu, nu e autosugestionare, ci respect real faţă de Cuvântul lui Dumnezeu care ar trebui crezut că ştie el mai bine ce e mai bine pentru mine.

Istoria Bisericii creştine arată cu prisosinţă cât de mult bine a făcut practica Lectio Divina fie pentru progresul sufletesc al fiecăruia în parte, fie chiar pentru progresul teologiei sănătoase. Doar cei care au ascultat cu adevărat ceea ce Dumnezeu a vrut să le transmită, doar cei care l-au lăsat cu adevărat pe Dumnezeu să le vorbească au reuşit să progreseze cu adevărat în plan spiritual şi, unii dintre ei, chiar să pătrundă taine foarte profunde ascunse în spatele cuvintelor omeneşti ale Cuvântului lui Dumnezeu din Biblie.

Aceeaşi istorie a Bisericii arată însă şi reversul medaliei, adică a acelor creştini care nu au ştiut să facă tăcere în propriul suflet şi să-l asculte cu adevărat pe Dumnezeu. Câţi creştini binevoitori chiar au derapat de la credinţa sănătoasă chiar pretinzând că ar da ascultare Cuvântului lui Dumnezeu! Foarte multe devieri de la Cuvântul lui Dumnezeu pentru simplul motiv că, de fapt, nu a fost ascultat cu adevărat ceea ce transmitea textul biblic, ci i-a fost atribuit textului ceea ce el de fapt nu spunea nicicum. Aşa au apărut "superapostolii" de care vorbeşte deja Paul în scrisorile sale, aşa au apărut cei pe care istoria i-a arătat că nu erau în realitate de-ai lui Cristos. Deci, singura grijă în Lectio Divina e ca Dumnezeu să vorbească, prin Duhul Sfânt, nu eu.

Tocmai din cauza acestui pericol de divinizare a propriilor gânduri a făcut ca practica Lectio Divina să emită nişte reguli care să garanteze autenticitatea. Şi regula fundamentală este aceea a umilinţei. Nu, nu e vorba de "plecarea necondiţionată a capului", de renunţare la inteligenţă, ci e vorba de acea conştientizare a propriei condiţii de om... slab, nevoiaş şi totodată capapil de Dumnezeu care, tocmai, foloseşte tot ceea ce Dumnezeu i-a dăruit ca talanţi pentru ca să înţeleagă cu adevărat ce vrea Dumnezeu de la el. Acest lucru comportă şi respectul faţă de însuşi Dumnezeu, lăsându-l, făcându-i spaţiu să vorbească şi el şi neatribuindu-i lucruri pe care nu le-a zis sau considerând, gândurile, sentimentele, tentativele de intuiţie specific omeneşti ca fiind ale lui Dumnezeu. Istoria cunoaşte foarte multe astfel de pretenţii la toate nivelurile de credincioşi.

Aceeaşi umilinţă, de data aceasta, şi la nivel de viaţă trăită, este şi semnul, rodul clar al autenticităţii Lectio Divina şi, sigur, al rugăciunii. Dialogul cu Dumnezeu - unde şi Dumnezeu este lăsat să vorbească - duce în mod sigur la această umilinţă a vieţii în toate dimensiunile ei: umilinţă a inteligenţei şi a gândurilor, umilinţă a ochilor, umilinţă a poftelor şi a sentimentelor, adică grijă şi călăuzire a acestora. Libertatea adevărată îşi trasează singură coordonate în afara cărora nu-şi permite să iasă pentru a avea garanţia sigură a rezultatelor pozitive.

În ceea ce priveşte Lectio Divina, unde trebuie angrenate toate facultăţile omului, asumarea a ceea ce istoria creştinismului a cristalizat este indispensabilă şi semn umil (adică realist) al dorinţei autentice de a vorbi cu Dumnezeu. Tradiţia sănătoasă nu va îngrădi niciodată nici progresul spiritual personal, nici progresul teologic, menit să pătrundă mai adânc misterul lui Dumnezeu. Din contră, tradiţia sănătoasă asumată este asemenea unui manual de utilizare care, dacă este urmat aşa cum l-a redactat cel care a construit respectivul lucru, dă garanţia sigură că va funcţiona corect şi eficient. Folosind aleatoriu sau după propria intuiţie sau pricepere, riscul funcţionării defectuoase creşte, ducând la ineficienţă, ba chiar la pericole. A nu ţine cont de ansamblul adevărurilor de credinţă redate în Biblie şi aprofundate de tradiţia sănătoasă a Bisericii atunci când se face Lectio Divina poate duce la pericole pentru propria credinţă şi viaţă, dar şi a celorlalţi. În acest sens, făcând Lectio Divina cu adevărat, în mod normal se ajunge la pătrunderea mai adâncă a misterului, nicidecum la "sugrumarea lui". Dumnezeu nu se poate contrazice pe el însuşi. Dumnezeu nu-şi sugrumă singur propriul mister. Lectio divina adevărată nu poate şi nu trebuie să ducă la lectio humana a lui Dumnezeu şi a misterului său. Bucuria din sufletul ucenicilor de la Emaus - misterioasă chiar şi pentru ei înşişi - era divină pentru că pătrunsese acolo, în mod aşa delicat şi umil - Duhul lui Dumnezeu. Acelaşi Duh i-a provocat apoi pe cei doi să meargă înapoi la Ierusalim, împărtăşind bucuria credinţei şi comuniunea, roade clare şi evidente ale autenticităţii dialogului cu Dumnezeu.

De fapt, aceasta este voinţa lui Dumnezeu pentru om: să se bucure de viaţă trăind în comuniune senină cu ceilalţi. Cum se poate ca eu să fac asta în fiecare zi? Simplu: practicând Lectio Divina, înţelegând ce vrea Dumnezeu de la mine aici şi acum ca eu să fac să pot trăi cu bucurie şi în comuniune. Căci acestea sunt şi promisiunile pentru veşnicie: bucurie şi comuniune.

Pr. Eduard Patraşcu
Oficiul pentru Pastoraţia Biblică
al Diecezei de Iaşi

lecturi: 1590.