Crăciunul. Părintele Ronchi: "Noi să fim Betleem. Vrem să fim leagănul sau mormântul lui Isus?"

De Giovanna Pasqualin Traversa

Crăciunul "este un act de încredere care se naşte dintr-o dorinţă de comuniune, comuniune care se întrerupsese. Bărbatul şi femeia, Adam şi Eva, nu au avut încredere în Dumnezeu, dar Dumnezeu va răsturna situaţia încrezându-se tocmai într-un bărbat şi într-o femeie". Cuvânt al părintelui Ermes Ronchi, din Ordinul Slujitorilor Mariei, ales în 2016 de papa Francisc pentru a conduce exerciţiile spirituale din Postul Mare pentru pontif şi pentru Curia Romană. "Se va încrede într-o fată tânără care spune «da» şi într-un bărbat rănit de îndoieli, dar care cu visele sale şi mâinile sale bătătorite se pune în slujba acestei tinere şi a pruncului său".

Aşadar un act de încredere absolută.

Da, un fir care repară ruptura creată în ţesătura cosmosului. Şi în afară de asta este dăruirea de sine. Dumnezeu i-a creat pe Adam şi Eva cu praful pământului, Ieremia spune că olarul a realizat vasul cu lut; însă acum olarul se face lut. Creatorul devine creatură, se face mic, fragil, şi se încredinţează la doi tineri îndrăgostiţi. Istoria reporneşte de aici: de la umilinţa unui Dumnezeu care din mare creator se face vas sărac. Este tulburător să ne gândim că Domnul se face om pentru ca fiecare om să se poată recunoaşte în El: nu are nicio logică decât excedentul iubirii sale.

Dumnezeu intră în istoria lumii în umilinţa cea mai totală, refuzat de hanuri, exclus, şi în acelaşi mod iese din ea răstignit ca un răufăcător între doi tâlhari...

Această începere de la capăt, de jos, de la cei din urmă pentru ca nimeni să nu fie exclus înseamnă o extindere a îmbrăţişării pentru a ajunge la cel mai îndepărtate, pentru a înţelege că nimeni nu merge aşa de departe încât Dumnezeu să nu poată ajunge la el. Eu îmi imaginez Crăciunul ca îmbrăţişarea lui Dumnezeu. Pentru Dumnezeu lumea nu este mereu comprehensibilă dar poate fi mereu îmbrăţişată. Şi noi suntem în această lume, nu pentru a o converti, ci pentru a o iubi.

Crăciunul este numai o comemorare sau este şi un proiect de viaţă?

Este o realitate care tulbură; un eveniment dramatic în sensul că Naşterea Domnului este judecata lui Dumnezeu asupra acestei lumi, nu printr-un decret ci prin intermediul unui prunc, pentru ca lumea să devină cu totul alta faţă de ceea ce este. Este o judecată asupra lucrurilor. Lumea umbla mereu în aceeaşi direcţie: cel mic în slujba celui mare, cel puternic şi cel tare care dominau asupra săracilor şi asupra celor slabi. Acum acest mecanism al istoriei se blochează, ca o roată bine unsă care dintr-o dată se blochează datorită unui grăunte de nisip care a ajuns în angrenajele sale şi apoi pleacă, dar în direcţia inversă. Cu o răsturnare: Dumnezeu merge spre om, cel puternic se face mic. Acum mişcarea este de la marele templu la grotă, de la Ierusalim la Betleem, de la magi spre un nou-născut pentru că istoria nu mai poate fi cea de dinainte. Dar numai această răsturnare permite o viaţă bună, frumoasă şi fericită.

Are o extraordinară forţă năvalnică imaginea unui Dumnezeu care se face mic şi lipsit de apărare ca un nou-născut...

Acel prunc va trăi numai dacă părinţii săi îl vor iubi, numai dacă Iosif şi Maria se vor îngriji de el. Mă impresionează să mă gândesc că Dumnezeu se încredinţează total acestei perechi de îndrăgostiţi până acolo încât spune: "Dacă voi nu mă veţi iubi, eu nu voi reuşi să trăiesc". Dumnezeu trăieşte prin iubirea noastră: noi putem să fim leagănul sau mormântul său, ieslea sa sau calvarul său.

Dar cu adevărat Atotputernicul are nevoie de iubirea noastră?

Este un cerşetor de iubire ca şi noi. Dumnezeu este iubire şi, cum susţine Origene, caritas est passio. Dumnezeu, care este iubire, este şi pătimire, înţeleasă ca pătimire până la cruce dar şi ca pasiune faţă de noi. Dumnezeu mai întâi a pătimit, apoi s-a întrupat. A pătimit, adică a simţit suferinţa, văzându-l pe Adam, pe om, rătăcit şi oprimat, şi a hotărât să se întrupeze. Dumnezeu simte durere datorită durerii omului; aceasta este iubirea.

Care este astăzi mesajul Crăciunului?

Crăciunul ne cheamă la alegerea micimii, la a fi de partea celui care este mai fragil. Ne cheamă să-l ocrotim pe cel mai slab aşa cum au făcut Iosif şi Maria cu acel prunc. Ne cheamă să apărăm viaţa în fiecare situaţie în care este ameninţată. În afară de asta, la Crăciun eu mă simt ca o mamă a lui Cristos. Naşte-te în mine, Doamne! Dacă Cristos nu se naşte în noi se va naşte în zadar. Trebuie să dăm acelei bucăţi de Dumnezeu care este în fiecare dintre un pic de timp şi un pic de inimă, aşa cum o mamă face spaţiu pruncului său în timp ce îi creşte în sân. Noi toţi trebuie să devenim mamă a lui Cristos. Acesta este Betleem; să fim noi Betleem, inima noastră este leagănul său şi ieslea sa.

Care este urarea dumneavoastră?

Să ne lăsăm atinşi de semne şi de simboluri. În faţa pruncului să ne despuiem de apărările noastre logice şi raţionale. Pe pământ trebuie să salvăm două lucruri: pe prunci şi pe îndrăgostiţi, pe Isus prunc şi pe Dumnezeu îndrăgostit.

(După agenţia SIR, 25 decembrie 2019)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 832.