Anul pastoral
2023‑2024

Sinod
2021-2024

RADIO ERCIS FM
ERCIS FM
În Dieceza de Iași
Librărie on-line


comandă acum această carte prin librăria noastră virtuală
Viețile sfinților


adevăratele modele de viață se găsesc aici


 VIAȚA DIECEZEI 

S-au împlinit zilele ca să nască – Maria la Nașterea lui Isus

A treia predică de Advent (20 decembrie 2019)

„Pașii” pe care-i facem pe urmele Mariei corespund, destul de fidel, și desfășurării istorice a vieții ei, așa cum rezultă ea din Evanghelii. Meditația despre Maria „plină de credință” ne-a dus la misterul Bunei Vestiri; aceea despre Magnificat la misterul Vizitării Elisabetei, iar acum aceea despre Maria „Născătoare de Dumnezeu” la Nașterea lui Isus. De fapt, la Nașterea Domnului, în momentul în care l-a adus pe lume pe fiul său, primul născut (Lc 2,7), nu mai înainte, Maria a devenit cu adevărat și pe deplin Născătoare de Dumnezeu.

Vorbind despre Maria, Scriptura scoate în evidență în mod constant două elemente, sau momente, fundamentale, care corespund, de altfel, cu acelea pe care și experiența umană comună le consideră esențiale pentru ca să existe o maternitate adevărată și deplină. Ele sunt: a zămisli și a naște. Iată – îi spune Mariei îngerul – vei zămisli și vei naște un fiu (Lc 1,31). Aceste două momente sunt prezente și în relatarea lui Matei: Ceea ce s-a „zămislit” în ea este de la Duhul Sfânt și ea „va naște” un fiu (cf. Mt 1,20 șu). Profeția lui Isaia, în care toate acestea au fost prevestite, se exprima în același mod: O fecioară va zămisli și va naște un fiu (Is 7,14). Iată pentru ce spuneam că numai la Naștere, când îl aduce pe lume pe Isus, Maria devine, în sens deplin, Născătoare de Dumnezeu.

Din cele două momente, titlul folosit în Biserica latină „Născătoare de Dumnezeu” (Dei Genitrix) scoate mai mult în evidență primul moment, cel referitor la zămislire; titlul Theotókos, folosit în Biserica greacă, scoate mai mult în evidență al doilea moment, nașterea (tíkto înseamnă, de fapt, în greacă, nasc). Primul moment (în afară de cazul unic al Mariei) este comun atât tatălui cât și mamei, în timp ce al doilea, nașterea, este exclusiv al mamei.

Mamă a lui Dumnezeu este titlul care exprimă unul din misterele și, pentru rațiune, unul din paradoxurile cele mai înalte ale creștinismului. Este cel mai vechi și important titlu dogmatic al Sfintei Fecioare Maria, fiind definit de Biserică la Conciliul din Efes în 431, ca adevăr de credință care trebuie crezut de toți creștinii. Este fundamentul întregii măreții a Mariei. Este însuși principiul mariologiei. Pentru aceasta, Maria nu este, în creștinism, numai obiect de devoțiune, ci și de teologie; adică intră în însuși discursul despre Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este implicat direct în maternitatea divină a Mariei.

O privire istorică la formarea dogmei

În Noul Testament nu găsim în mod explicit titlul „Născătoare de Dumnezeu” dat Mariei. Însă găsim afirmații care, în reflecția Bisericii, sub conducerea Duhului Sfânt, vor arăta, după aceea, că ele conțin deja, în miez, acest adevăr. Despre Maria se spune că a zămislit și a născut un fiu, care este Fiu al Celui Preaînalt, sfânt și Fiu al lui Dumnezeu (cf. Lc 1,31-32.35). Așadar, din Evanghelii rezultă că Maria este mamă a unui fiu, despre care se știe că este Fiul lui Dumnezeu. Ea este numită în mod obișnuit în Evanghelii: mama lui Isus, mama Domnului (cf. Lc 1,43), sau simplu „mama” și „mama sa” (cf. In 2,1-3).

Va fi nevoie ca Biserica, în dezvoltarea credinței sale, să clarifice pentru ea însăși cine este Isus, înainte de a ști despre cine este mama Maria. Desigur, Maria nu începe să fie Născătoare de Dumnezeu la Conciliul din Efes din 431, așa cum Isus nu începe să fie Dumnezeu la Conciliul din Niceea din 325, care l-a definit astfel. Era Dumnezeu și înainte. Acela este mai degrabă momentul în care Biserica, în dezvoltarea și explicitarea credinței sale, sub stimulentul ereziei, conștientizează pe deplin acest adevăr și ia poziție în privința lui. Se întâmplă ca la descoperirea unei stele noi: ea nu se naște în momentul în care lumina sa ajunge pe pământ și este văzută de observator, ci exista deja dinainte, probabil de mii de ani lumină. Definiția conciliară este momentul în care lumina este pusă în sfeșnicul care este crezul Bisericii.

În acest proces care duce la proclamarea solemnă a Mariei Născătoare de Dumnezeu, putem distinge trei faze mari. La început și toată perioada dominată de lupta împotriva ereziei gnostice și docetiste, maternitatea Mariei este văzută aproape numai ca maternitate fizică. Acești eretici negau că Isus avea un adevărat trup uman, sau, dacă-l avea, acest trup uman era născut de o femeie, sau, dacă era născut de o femeie, era luat cu adevărat din carnea și din sângele ei. Așadar, împotriva lor trebuia afirmat cu putere că Isus era fiu al Mariei și „rod al sânului său” (Lc 1,42), și că Maria era adevărată și naturală Mamă a lui Isus.

Maternitatea Mariei, în această fază mai antică, folosește, cel mult, să demonstreze adevărata omenitate a lui Isus. În această perioadă și în acest climat s-a format articolul din creez: „Născut (sau întrupat) de la Duhul Sfânt din Maria Fecioară”. El, la origine, voia să spună pur și simplu că Isus este Dumnezeu și om: Dumnezeu, pentru că este născut de la Duhul, adică din Dumnezeu, și om pentru că este născut după trup, adică din Maria.

În această fază antică, deja cu Origene, apare titlul de Theotókos. De acum înainte, tocmai folosirea acestui titlu va conduce Biserica la descoperirea unei maternități divine mai profunde. A avut loc în timpul epocii marilor controverse cristologice din secolul al V-lea, când problema centrală, în jurul lui Isus Cristos, nu mai este cea a adevăratei sale omenități, ci aceea a unității persoanei sale. Maternitatea Mariei nu mai este văzută numai cu referință la natura umană a lui Cristos, ci, așa cum este mai corect, cu referință la unica persoană a Cuvântului făcut om. Și de vreme ce această unică persoană pe care Maria o naște după trup nu este altceva decât persoana divină a Fiului, prin urmare, ea apare adevărată „Născătoare de Dumnezeu”.

Între Maria și Cristos nu mai este numai o relație de ordin fizic, ci și de ordin metafizic, și asta o situează la o înălțime amețitoare, creând un raport singular și între ea și Tatăl. Cu Conciliul din Efes, acest lucru devine pentru totdeauna o cucerire a Bisericii. Într-un text aprobat de el se spune: „Dacă vreunul nu mărturisește că Dumnezeu este cu adevărat Emanuel și că de aceea Sfânta Fecioară, născându-l după trup pe Cuvântul lui Dumnezeu făcut trup, este Theotókos, să fie anatema”[1].

Este un moment de mare jubilare pentru tot poporul din Efes, care i-a așteptat pe părinți în afara aulei conciliare și i-a însoțit, cu făclii și cântece, la locuințele lor. Această proclamare a determinat o explozie de venerație față de Născătoarea de Dumnezeu care n-a mai dispărut niciodată, nici în Orient nici în Occident, și care s-a tradus în sărbători liturgice, icoane, imnuri și în construirea de nenumărate biserici dedicate ei. În acest climat a fost construită bazilica „Santa Maria Maggiore” la Roma.

Dar și acest rezultat nu era definitiv. Exista un alt nivel de descoperit în maternitatea divină a Mariei, după cel fizic și cel metafizic. În controversele cristologice, titlul de Theotókos era valorizat mai mult în privința persoanei lui Cristos decât a persoanei Mariei, deși era un titlu marian. Din acest titlu încă nu se scoteau consecințele logice referitoare la persoana Mariei și, îndeosebi, sfințenia sa unică. Theotókos risca să devină o armă de bătălie între curente teologice opuse, și nu expresie a credinței și a evlaviei Bisericii față de Maria.

Acesta a fost marele aport al autorilor latini și îndeosebi al sfântului Augustin. Maternitatea Mariei este văzută ca o maternitate în credință, ca maternitate și spirituală. Suntem la epopeea credinței Mariei. Cu privire la cuvântul lui Isus: Cine este Mama mea…, Augustin răspunde atribuind Mariei, în grad suprem, acea maternitate spirituală care vine din împlinirea voinței Tatălui: „Oare n-a făcut voința Tatălui Fecioara Maria, care prin credință a crezut, prin credință a zămislit, care a fost aleasă pentru ca din ea să se nască pentru oameni mântuirea, care a fost creată de Cristos, mai înainte care în ea să fie creat Cristos? Desigur că a făcut voința Tatălui sfânta Maria și de aceea este lucru mai mare pentru Maria că a fost discipolă a lui Cristos decât că a fost Mama lui Cristos”[2].

Maternitatea fizică a Mariei și cea metafizică sunt acum încoronate de recunoașterea unei maternități spirituale, sau de credință, care face din Maria prima și cea mai sfântă fiică a lui Dumnezeu, prima și cea mai docilă discipolă a lui Cristos, creatura despre care – scrie tot sfântul Augustin – „datorită onoarei datorate Domnului, nu trebuie nici măcar să se menționeze atunci când se vorbește despre păcat”[3]. Maternitatea fizică sau reală a Mariei, cu raportul excepțional și unic pe care-l creează între ea și Isus și între ea și întreaga Treime rămâne, dintr-un punct de vedere obiectiv, cel mai mare lucru și privilegiul inegalabil, dar ea este astfel tocmai pentru că are o concordanță subiectivă în credința umilă a Mariei. Pentru Eva constituia desigur un privilegiu unic să fie „mama tuturor celor vii”; dar pentru că n-a avut credință, nu i-a folosit la nimic și în loc să fie fericită, a devenit nenorocită.

Născătoare de Dumnezeu, titlu ecumenic

Maria este unica, în univers, care poate spune, adresându-se lui Isus, ceea ce îi spune lui Tatăl ceresc: „Tu ești fiul meu, eu astăzi te-am născut!” (cf. Ps 2,7; Evr 1,5). Sfântul Ignațiu din Antiohia spune, cu toată simplitatea, aproape fără să-și dea seama în ce dimensiune proiectează o creatură, că Isus este „din Dumnezeu și din Maria”[4]. Ca și cum noi spunem despre un om care este fiu al cutăruia și al cutăreia. Dante Alighieri a cuprins paradoxul dublu al Mariei care este „Fecioară și Mamă” și „mamă și fiică”, într-un singur vers: „Fecioară Mamă, fiică a Fiului tău!”[5].

Titlul „Născătoare de Dumnezeu” este suficient singur să întemeieze măreția Mariei și să justifice onoarea acordată ei. Uneori li se reproșează catolicilor că exagerează în cinstirea și în importanța atribuite Mariei și uneori trebuie recunoscut că reproșul era justificat, cel puțin datorită modului și spiritului cu care se întâmpla asta. Însă nu se gândește la ceea ce a făcut Dumnezeu. Dumnezeu a mers așa de înainte în cinstirea Mariei făcând-o Născătoare de Dumnezeu, încât nimeni nu poate spune mai mult, „chiar dacă ar avea atâtea limbi câte sunt firele de iarbă”[6].

Titlul de „Născătoare de Dumnezeu” este și astăzi punctul de întâlnire și baza comună pentru toți creștinii, de la care trebuie pornit pentru a regăsi înțelegerea cu privire la locul Mariei în credință. El este unicul titlu ecumenic, nu numai de drept, pentru că este definit într-un conciliu ecumenic, ci și de fapt pentru că este recunoscut de toate Bisericile. Luther a scris: „Articolul care afirmă că Maria este Născătoare de Dumnezeu este în vigoare în Biserică încă de la începuturi și Conciliul din Efes nu l-a definit ca nou, pentru că este deja un adevăr susținut în Evanghelie și în Sfânta Scriptură… Aceste cuvinte (Lc 1,32; Gal 4,4) cu multă fermitate susțin că Maria este cu adevărat Născătoarea de Dumnezeu”[7].

Un alt inițiator al Reformei, Zwingli, scrie: „Marie este pe bună dreptate numită, după părerea mea, Născătoare de Dumnezeu, Theotókos”. El o numește în altă parte pe Maria „divina Theotókos, aleasă încă înainte de a avea credința”[8]. La rândul său, Calvin scrie: „Scriptura ne declară explicit că acela care va trebui să se nască din Fecioara Maria va fi numit Fiu al lui Dumnezeu (Lc 1,32) și că Fecioara însăși este Mama Domnului nostru”[9].

Născătoare de Dumnezeu, Theotókos, este așadar titlul la care trebuie să ne întoarcem mereu, distingându-l de toată seria infinită de alte nume și titluri mariane. Dacă el ar fi luat în serios de toate Bisericile și valorizat de fapt, în afară de a fi recunoscut de drept în cadrul dogmatic, ar fi suficient să creeze o unitate fundamentală în jurul Mariei și ea, în loc să fie ocazie de dezbinare între creștini, ar deveni, după Duhul Sfânt, cel mai important factor de unitate ecumenică, cea care, cu carisma sa maternă, ajută la „reunirea tuturor fiilor lui Dumnezeu care sunt risipiți” (cf. In 11,52).

Mame ale lui Cristos: imitarea Născătoarei de Dumnezeu

Modul nostru de a înainta, pe acest drum spre Crăciun pe urmele Mariei, constă în a contempla fiecare „pas” făcut de ea pentru a-l imita după aceea în viața noastră. Dar cum să imităm această trăsătură a Sfintei Fecioare Maria de a fi Născătoare de Dumnezeu? Poate Maria să fie „figură a Bisericii”, adică model al său, și în acest punct?

Nu numai că acest lucru este posibil, ci au existat oameni, ca Origene, sfântul Augustin, sfântul Bernard, care au ajuns să spună că, fără această imitare, titlul Mariei ar fi inutil pentru mine: „Ce-mi folosește mie – spuneau ei – că Cristos s-a născut odată din Maria la Betleem, dacă nu se naște prin credință și în sufletul meu?”[10].

Trebuie să reamintim că maternitatea divină a Mariei se realizează pe două planuri: pe un plan fizic și pe un plan spiritual. Maria este Născătoare de Dumnezeu nu numai pentru că l-a purtat fizic în sân, ci și pentru că l-a zămislit mai întâi în inimă cu credința. Noi, desigur, nu putem s-o imităm pe Maria în primul sens, născându-l din nou pe Cristos, dar putem s-o imităm în al doilea sens, care este cel al credinței. Însuși Isus a inițiat această aplicare a titlului „Mama lui Cristos” Bisericii când a declarat: Mama mea și frații mei sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și îl pun în practică (Lc 8,21; cf. Mc 3,31 șu; Mt 12,49).

În tradiție, acest adevăr a cunoscut două niveluri de aplicare complementare între ele. Într-un caz, se vede realizată această maternitate, în Biserica luată în ansamblul său, ca „sacramente universale de mântuire”; în celălalt, această maternitate se vede realizată în fiecare persoană sau suflet care crede. Conciliul al II-lea din Vatican se situează în prima perspectivă când scrie: „Biserica devine și ea mamă: prin predicare și botez naște la o viață nouă și nepieritoare pe fiii zămisliți de la Duhul Sfânt și născuți din Dumnezeu”[11].

Dar și mai clară este, în tradiție, aplicarea personală la fiecare suflet: „Fiecare suflet care crede, zămislește și naște Cuvântul lui Dumnezeu… Dacă după trup este una singură Mama lui Cristos, după credință, toate sufletele îl nasc pe Cristos când primesc cuvântul lui Dumnezeu”[12]. Un alt Părinte face ecou din Orient: „Cristos se naște mereu în mod mistic în suflet, luând trup din cei care sunt mântuiți și făcând din sufletul care-l naște o mamă fecioară”[13].

Cum să-l zămislim și să-l naștem din nou pe Cristos

Să ne concentrăm asupra aplicării titlului Născătoare de Dumnezeu care ne privește și pe fiecare în parte. Să încercăm să vedem cum se devine, în concret, mamă a lui Isus. Cum ne spune Isus că se devine mamă a sa? Prin două operațiuni: ascultând Cuvântul și punându-l în practică. Să ne gândim din nou, pentru a înțelege, la modul în care a devenit mamă Maria: zămislindu-l pe Isus și născându-l.

Există două maternități incomplete sau două tipuri de întrerupere a maternității. Una este aceea, veche și cunoscută, a avortului. Ea are loc atunci când se zămislește o viață, dar nu se dă naștere, pentru că, între timp, fie din cauze naturale fie datorită păcatului oamenilor, fătul este mort. Până cu puțin timp în urmă, acesta era unicul caz de maternitate incompletă care se cunoștea. Astăzi se cunoaște un alt caz care constă, dimpotrivă, în nașterea unui copil fără a-l fi zămislit. Așa se întâmplă în cazul copiilor concepuți în eprubetă și introduși, într-un al doilea moment, în sânul unei femei, și în cazul dezolant și abominabil al uterului împrumutat pentru a găzdui, eventual cu plată, vieți umane concepute în altă parte. În acest caz, ceea ce femeia naște nu vine de la ea, nu este zămislit „mai întâi în inimă decât în trup”.

Din păcate și pe planul spiritual există aceste două posibilități triste. Îl zămislește pe Isus fără a-l naște cel care primește Cuvântul, fără a-l pune în practică, cel care continuă să facă un avort spiritual după altul, formulând propuneri de convertire care sunt apoi în mod sistematic uitate sau abandonate la jumătatea drumului; cel care se comportă față de Cuvânt ca observatorul grăbit care privește fața sa în oglindă și apoi uită imediat cum arăta (cf. Iac 1,23-24). Așadar, cel care are credință, dar nu are fapte.

Dimpotrivă, îl naște pe Cristos fără a-l fi zămislit cel care face multe fapte, chiar bune, dar care nu vin din inimă, din iubire față de Dumnezeu și din intenția dreaptă, ci mai degrabă din obișnuință, din ipocrizie, din căutarea propriei glorii și a propriului interes, sau pur și simplu din satisfacția pe care o dă acțiunea. Așadar, cel care are faptele, dar nu are credința.

Cele cinci sărbători ale lui Isus Prunc

Am luat în considerare cazul negativ al maternității incomplete sau datorită lipsei de credință sau datorită lipsei de fapte. Acum să luăm în considerare cazul pozitiv al unei adevărate și complete maternități care ne face să ne asemănăm cu Maria. Sfântul Francisc de Assisi are un cuvânt care rezumă bine ceea ce vreau să scot în evidență: „Suntem mame ale lui Cristos – spune el – când îl purtăm în inima și în trupul nostru prin intermediul iubirii divine și al conștiinței curate și sincere; îl naștem prin faptele sfinte, care trebuie să strălucească pentru alții ca exemplu… Oh, cât de sfânt și cât de drag, plăcut, umil, pașnic, dulce, amabil și de dorit mai presus de orice lucru, a avea un astfel de frate și un astfel de fiu, Domnul nostru Isus Cristos!”[14].

Noi – ajunge să spună sfântul – îl zămislim pe Cristos atunci când îl iubim cu sinceritatea inimii și cu corectitudinea conștiinței și îl naștem atunci când facem fapte sfinte care îl manifestă lumii. Și un ecou al cuvintelor lui Isus: Așa să strălucească lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre bune și să-l glorifice pe Tatăl vostru cel din ceruri (Mt 5,16).

Sfântul Bonaventura, discipol și fiu al Sărăcuțului, a dezvoltat această gândire într-o lucrare intitulată „Cele cinci sărbători ale lui Isus Prunc” și explică modul de a face să se retrăiască fiecare dintre ele în propria viață. Cele cinci sărbători sunt: zămislirea, nașterea, circumcizia, Epifania și Prezentarea la templu.

Dintre aceste cinci sărbători, ne interesează mai ales primele două: zămislirea și nașterea. Pentru sfântul Bonaventura, sufletul îl zămislește pe Isus atunci când, nemulțumit de viața pe care o duce, stimulat de inspirații sfinte și aprinzându-se de ardoare sfântă, în sfârșit dezlipindu-se cu hotărâre de vechile obișnuințe și defecte, este ca fecundată spiritual de harul Duhului Sfânt și zămislește propunerea unei vieți noi. A avut loc zămislirea lui Cristos! Odată zămislit, binecuvântatul Fiu al lui Dumnezeu se naște în inimă atunci când, după ce a făcut un discernământ sănătos, după ce a cerut sfat oportun, după ce a invocat ajutorul lui Dumnezeu, sufletul pune imediat în practică propunerea sa sfântă, începând să realizeze ceea ce de mult timp se forma, dar s-a amânat mereu de frica de a nu fi capabil de asta.

Dar este necesar de insistat asupra unui lucru: această propunere de viață nouă trebuie să se traducă, fără întârziere, în ceva concret, într-o schimbare, pe cât posibil și externă și vizibilă, în viața noastră și în obișnuințele noastre. Dacă propunerea nu este pusă în practică, Isus este zămislit, dar nu este născut. Este unul din multele avorturi spirituale. Nu se va celebra niciodată „a doua sărbătoare” a lui Isus Prunc care este Crăciunul! Este una din multele amânări, cu care probabil a fost marcată viața noastră și care sunt unul din motivele principale pentru care așa de puțini se fac sfinți.

Dacă decizi să schimbi stilul de viață și să faci parte din acea categorie de săraci și umili, care, ca Maria, caută numai să găsească har la Dumnezeu, fără a te îngriji să placi oamenilor, atunci trebuie să înarmezi cu curaj, pentru că va fi nevoie de asta. Va trebui să înfrunți două tipuri de ispită. Ți se vor prezenta – spune sfântul Bonaventura – oamenii trupești din ambientul tău ca să-ți spună: „Este prea greu ceea ce întreprinzi; nu vei reuși niciodată, îți vor lipsi forțele, vei avea probleme cu sănătatea; aceste lucruri nu se potrivesc stării tale, compromiți bunul renume și demnitatea funcției tale…”[15].

După ce s-a depășit acest obstacol, se vor prezenta altele care au faima de a fi și, probabil, chiar sunt de fapt, persoane evlavioase religioase, dar care nu cred cu adevărat în puterea lui Dumnezeu și a Duhului său. Acestea îți vor spune că, dacă începi să trăiești în acest mod – dând mult spațiu rugăciunii, evitând bârfele inutile, făcând fapte de caritate –, vei fi considerat repede un sfânt, un om evlavios, spiritual, și pentru că tu știi foarte bine că încă nu ești așa, vei ajunge să-i înșeli pe oameni și să fii un ipocrit, atrăgând asupra ta mânia lui Dumnezeu care cercetează inimile.

La toate aceste ispite trebuie să se răspundă cu credință: Iată, mâna Domnului nu s-a scurtat încât să nu poată mântui! (Is 59,1) și, aproape supărându-ne pe noi înșine, să exclamăm, ca Augustin în ajunul convertirii sale: „Dacă aceștia sau acestea reușesc, de ce nu și eu? Si isti et istae, cur non ego?[16].

Am încercat, în aceste trei meditații de Advent, să ne pregătim pentru Crăciun sub conducerea Născătoarei de Dumnezeu. Acum când am ajuns la sfârșit nu ne rămâne decât să ne unim cu ea în contemplarea tăcută și entuziastă a lui Dumnezeu făcut om pentru noi. Liturgia bizantină de la vesperele ajunului de Crăciun conține o rugăciune plină de orgoliu sfânt, pe care ne-o putem însuși în fața ieslei: „Ce putem să-ți oferim în dar, o, Cristoase Dumnezeul nostru, pentru că ai apărut pe pământ asumând însăși omenitatea noastră? Fiecare din creaturile plăsmuite de mâinile tale îți oferă ceva pentru a-ți aduce mulțumire: îngerii îți oferă cântarea lor, cerurile îți oferă steaua, magii îți oferă darurile lor, păstorii îți oferă uimirea lor, pământul îți oferă o peșteră, pustiul îți oferă o iesle. Dar noi îți oferim o Mamă fecioară!”

Sfinte Părinte, venerabili părinți, frați și surori, CRĂCIUN FERICIT TUTUROR!

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu

Note:

[1] Sfântul Ciril din Alexandria, Anatematismul I împotriva lui Nestoriu, în: Enchiridion Symbolorum, nr. 252.

[2] Sfântul Augustin, Discursuri 72 A (=Denis 25), 7 (Miscelánea Agustiniana, I, pag. 162).

[3] Sfântul Augustin, De natura et gratia 36, 42 (CSEL 60, pag. 263 șu).

[4] Sfântul Ignațiu din Antiohia, Scrisoare către efeseni 7, 2.

[5] Dante Alighieri, Paradisul XXXIII, 1.

[6] Lutero, Commento al Magnificat (ed. Weimar 7, pag. 572 șu).

[7] Lutero, Dei Concili della Chiesa (ed. Weimar, 50, pag. 591 șu).

[8] H. Zwingli, Expositio fidei, în: Zwingli Hauptschriften, der Theologe III, Zurich 1948, pag. 319.

[9] Calvin, Institutiones II, 14, 4.

[10] Cf. Origene, Comentariu la Evanghelia lui Luca, 22, 3 (SCh 87, pag. 302).

[11] Lumen gentium, 64.

[12] Sfântul Ambroziu, Expositio in Lucam, II, 26.

[13] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Comentariu la Tatăl nostru (PG 90, 889).

[14] Sfântul Francisc de Assisi, Scrisoare către toți credincioșii, 1 (Fonti Francescane nr. 178).

[15] Sfântul Bonaventura, De quinque festivitatibus Pueri Jesu (ed. Quaracchi 1949, pag. 207 șu).

[16] Sfântul Augustin, Confesiuni, VIII, 8, 19.


 

lecturi: 564.



Urmărește ercis.ro on Twitter
Caută pe site

Biblia on-line

Breviarul on-line


Liturgia Orelor
Magisteriu.ro


Documentele Bisericii
ITRC "Sf. Iosif"


Institutul Teologic Iași
Vaticannews.va


Știri din viața Bisericii
Catholica.ro


știri interne și externe
Pastoratie.ro


resurse pentru pastorație
Profamilia.ro


pastorația familiilor
SanctuarCacica.ro


Basilica Minor Cacica
Centrul de Asistență Comunitară "Sfânta Tereza de Calcutta"

Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS)
tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro
design și conținut copyright 2001-2024 *  * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat