Papa Francisc: Prezentarea celor 5 volume de „Scrieri” (Escritos) ale părintelui Miguel Ángel Fiorito, SJ (1916-2005) (13 decembrie 2019)

Miguel Ángel Fiorito, SJ

Maestru de dialog

De papa Francisc

Când părintele Spadaro mi-a dat cele cinci volume cu Escritos ale maestrului Fiorito – aşa îl numeam, în mod familiar, noi, iezuiţii argentinieni şi uruguayeni – mi-a vorbit despre o posibilă prezentare. De fapt, le-a publicat La Civiltà Cattolica sub îngrijirea părintelui José Luis Narvaja. Atunci mi-a venit dorinţa de a fi prezent personal. I-am spus imediat: „Şi de ce să nu pun pe unul dintre discipolii săi să facă prezentarea?”. El m-a întrebat: „Cine, de exemplu?”. Atunci i-am răspuns: „Eu!”. Şi iată-mă aici.

În introducere José Luis aprofundează figura părintelui Fiorito ca „maestru al dialogului”. Acel titlu mi-a plăcut pentru că descrie bine pe maestru scoţând în evidenţă un paradox: de fapt Fiorito vorbea puţin, dar avea o mare capacitate de ascultare, o ascultare capabilă de discernământ, care este una din coloanele dialogului.

Deci fac trimitere la acel studiu preliminar, care tratează toate aspectele dialogului cum îl practica şi îl învăţa părintele Fiorito:  dialogul dintre maestru şi discipoli în spiritul comun al şcolii, dialogul cu autorii şi cu textele, dialogul cu istoria şi dialogul cu Dumnezeu. Voi expune două puncte care m-au ajutat să structurez această prezentare, lărgind câteva reflecţii pe care le fac în prologul conţinut în primul volum.

Pornesc de la o expresie pe care Fiorito o foloseşte în articolul său cu titlul „Academia lui Platon ca şcoală ideală”. Expresia este Magister dixerit, „maestrul ar spune”[1]. Dacă apare o dificultate care nu este prevăzută în mod specific de ceea ce „a spus maestrul”, discipolul bun, simţindu-se responsabil de valoarea doctrinei pe care a primit-o şi voind s-o apere, se descurcă afirmând: „maestrul ar spune”[2]. În timp ce reciteam diferite articole, mă gândeam ce ar spune maestrul într-o circumstanţă ca asta. Nu atât „ce ar spune”, de fapt, ci „cum” ar spune. Cu privire la asta m-a inspirat un alt lucru pe care Narvaja îl scoate în evidenţă, adică lui Fiorito îi plăcea să se considere un comentator, în sensul precis al cuvântului: unul care „comentează co-gândind («com-mentum»); adică gândind împreună cu (celălalt) autor”[3].

Prin urmare, ceea ce vreau să fac astăzi este un comentariu: o gândire împreună cu Fiorito, împreună cu Narvaja, la unele lucruri care mi-au făcut mult bine şi pot să ajute pe alţii. Mă voi folosi de texte în mod liber, ajutat de lucrarea optimă care a dus la publicarea lor împreună şi cu aparatul critic adecvat..

Ce s-ar întreba Fiorito cu privire la o ediţie a Escritos ale sale ca aceasta? Probabil că în primul rând s-ar merita, dat fiind că nu este un autor cunoscut, poate cu excepţia cadrului restrâns al studioşilor sfântului Ignaţiu. Însă cred că ar fi de acord cu faptul că scrierile sale pot să-i intereseze pe cei care însoţesc spiritual şi dau Exerciţiile, toate persoane doritoare de un ajutor practic pentru a-i conduce pe alţii şi pentru a propune Exerciţiile cu mai mult rod.

Fiorito n-a făcut mult pentru a se face cunoscut, însă ca bun maestru a făcut cunoscuţi mulţi autori buni discipolilor săi. Ba chiar aş spune că ne făcea să gustăm ceea ce-i mai bun dintre cei mai buni, selecţionând textele şi comentându-le în Boletín de espiritualidad al provinciei iezuite din Argentina, pe care îl publica în fiecare lună. Era un om mereu la vânarea semnelor timpurilor, atent la ceea Duhul spune Bisericii pentru binele oamenilor, prin glasul unei mari varietăţi de autori, actuali şi clasici. Şi textele pe care le comenta răspundeau preocupărilor – nu numai la cele ale momentului, ci şi la cele mai profunde – şi trezeau propuneri noi, creative. În acest sens îi părea rodnic să continue să-i facă cunoscuţi pe cei pe care-i făcea cunoscuţi.

Cred că am amintit numele său pentru prima dată într-o întâlnire cu iezuiţii din Myanmar şi din Bangladesh. Unul dintre ei, un formator, m-a întrebat ce model avea de propus unui tânăr iezuit. Mi-au venit în minte două imagini. Prima se referea la o persoană nu foarte pozitivă, în timp ce cealaltă era pozitivă, şi era cea a lui Fiorito. Era un inginer, după aceea a intrat în Societate. Profesor de filozofie, decan al Facultăţii, dar iubea spiritualitate. Ne preda nou studenţilor spiritualitatea sfântului Ignaţiu. El ne-a învăţat „calea discernământului”[4]. Îmi amintesc că am adăugat că îmi făcea plăcere să-l numesc chiar acolo, în Myanmar, pentru că după mine el nu şi-ar fi imaginat vreodată că numele său va fi citate în locurile acelea aşa de îndepărtate. Şi să ne imaginăm într-un eveniment ca acela de astăzi.

Şi totuşi ar fi foarte mulţumit, sunt sigur de asta, că Escritos ale sale au fost publicate de unul din discipolii săi. Şi că astăzi sunt prezentate de un altul dintre ei. Adevăratul maestru în sens evanghelic este mulţumit că discipolii săi devin şi ei nişte maeştri şi la rândul său păstrează mereu condiţia sa de discipol.

Aşa cum arată Narvaja, Fiorito ne-a transmis „spiritul de şcoală” în care „proprietatea intelectuală are un sens comunitar”, de fapt „niciun discipol nu se simte stăpân absolut al moştenirii maestrului său, până acolo încât să-i excludă pe ceilalţi. Dimpotrivă, vrea s-o comunice, înmulţind pe fericiţii posesori ai aceleiaşi comori spirituale. Şi, mai mult, vrea să comunice chiar aceeaşi comunicabilitate”. Aici Fiorito cita expresia luminoasă a lui Augustin în această privinţă, în De doctrina christiana: „De fapt, fiecare lucru care nu se epuizează când se dăruieşte, se posedă fără a-l distribui, nu se posedă aşa cum ar trebui posedat” (I, 1)[5].

Însuşi faptul de a prezenta Scrierile în această aulă a Curiei generale este pentru mine un mod pentru a exprima recunoştinţa mea pentru tot ceea ce Societatea lui Isus mi-a dat şi a făcut pentru mine. În persoana maestrului Fiorito sunt cuprinşi atâţia iezuiţi care au fost formatorii mei şi aici vreau să facă o menţionare deosebită a atâtor fraţi coadiutori, maeştri cu exemplul bucuros de a rămâne simpli slujitori toată viaţa.

În acelaşi timp este şi un mod pentru a mulţumi şi pentru a încuraja atâţia bărbaţi şi femei care, fideli faţă de carisma însoţirii spirituale, conduc, susţin şi sprijină pe fraţii lor în acea misiune pe care în recenta Scrisoare către preoţi am descris-o ca drumul care comportă „a trăi experienţa de a se şti discipoli”[6]. Nu numai aceea de a fi aşa, care este deja mult, ci şi de a şti asta (reflectând adesea asupra acestui har pentru a scoate rod, cum spune Ignaţiu în Exerciţii). De fapt, Domnul nu învaţă singur şi nici de la o catedră îndepărtată, ci face „şcoală” şi învaţă înconjurat de discipolii săi care la rândul lor sunt maeştri ai altora, iar în noi această conştiinţă face rodnic Cuvântul său şi-l înmulţeşte.

În Prolog scriu: „Ediţia Escritos ale părintelui Miguel Ángel Fiorito este motiv de mângâiere pentru noi care am fost şi suntem discipolii săi şi ne hrănim din învăţăturile sale. Sunt scrieri care vor face un mare bine întregii Biserici”. Sunt convins de asta.

Un pic de istorie

Pentru noi, iezuiţii argentinieni a reciti textele din aceste volume înseamnă a reparcurge istoria noastră: cuprind şaptezeci de ani ai vieţii noastre de familie şi ordinea cronologică în care apar ne permite să le evocăm contextul. Nu numai cel imediat şi particular, ci şi acela mai amplu, al Bisericii universale, pe care Fiorito urmându-l pe Hugo Rahner îl numeşte „meta-istoria unei spiritualităţi”[7]. Acesta este un concept-cheie, în Fiorito: acela al „meta-istoriei”.

„Există o meta-istorie, care nu se descoperă uneori direct în documente, ci se bazează pe identitatea unei inteligenţe mistice şi este datorată acţiunii continue a aceluiaşi Duh Sfânt, prezent invizibil în Biserica sa vizibilă, şi care este motivaţia ultimă, dar transcendentă, a acestei omogenităţi spirituale” care există între creştini diferiţi din epoci diferite. Fiorito îşi însuşeşte perspectiva de la care un sfânt pe care l-am canonizat recent, John Henry Newman, contempla Biserica: „Biserica catolică nu pierde niciodată ceea ce a posedat odinioară […]. În loc să treacă de la o fază la alta a vieţii, ea poartă cu ea tinereţea sa şi maturitatea sa în propria bătrâneţe. Biserica nu a schimbat ceea ce poseda, ci a acumulat şi, în funcţie de circumstanţă, extrage din comoara sa lucruri noi sau lucruri vechi”[8]. Vine în minte fraza frumoasă a lui Gustav Mahler: „Tradiţia este garanţia viitorului şi nu păstrarea cenuşii”.

În această dinamică extrag aici ca exemplu câteva date şi publicaţii semnificative.

L-am cunoscut pe Fiorito în 1961, la întoarcerea din junioratul meu în Chile. Era profesor de metafizică în Colegiul Maxim „Sfântul Iosif”, casa noastră de formare la San Miguel, în provincia Buenos Aires. De atunci am început să mă destăinui lui, a devenit directorul meu spiritual. Trecea printr-un proces profund care avea să-l facă să lase predarea filozofiei pentru a se dedica total să scrie despre spiritualitate şi să dea exerciţii. Volumul al II-lea, în anul 1961-1962, prezintă articolul: „Cristocentrismul din «Principiu şi fundament» de sfântul Ignaţiu”[9]. M-a inspirat mult. Acolo am început să am confidenţă cu unii autori care mă însoţesc de atunci: Guardini, Hugo Rahner, cu cartea sa despre geneza istorică a spiritualităţii sfântului Ignaţiu[10], Fessard şi opera sa Dialectica Exerciţiilor.

Fiorito afirma, în acel context, „coincidenţa între imaginea Domnului, mai ales în sfântul Paul, cum o explică Guardini, şi imaginea Domnului cum credem noi la rândul nostru că o găsim în Exerciţiile sfântului Ignaţiu”[11]. Fiorito susţinea că „Principiu şi fundament” nu conţine numai un cristocentrism, ci o adevărată „Cristologie în germen”. Şi arăta că atunci când sfântul Ignaţiu foloseşte expresia „Dumnezeu Domnul nostru” vorbeşte concret despre Cristos, despre Cuvântul făcut trup, Domn nu numai al istoriei ci şi al vieţii noastre practice.

Vreau să subliniez şi figura lui Hugo Rahner. Nu pot să nu transcriu un text în care maestrul, care vorbea puţin şi cu atât mai mult când vorbea despre sine, relatează convertirea sa la spiritualitate. Relatez asta pentru că a marcat o etapă a vieţii Provinciei noastre şi marchează ceea ce în pontificatul meu se referă la discernământ şi la însoţirea spirituală.

Scria Fiorito în 1956: „Din partea mea, mărturisesc că de mult timp reflectez asupra spiritualităţii ignaţiane. Cel puţin încă de când am făcut cu seriozitate primele mele exerciţii spirituale, simţind o succesiune de spirite contrare, care puţin câte puţin se personalizau în cei doi termeni ai unei alegeri personale”. Acea reflecţie a continuat „până când lectura unei cărţi, ajunsă în mâinile mele în modul cel mai banal şi prozaic – ca o carte de lectură pentru a învăţa germana – a fost pentru mine nu atât revelaţia luminoasă a unei posibilităţi de exprimare, ci exprimarea împlinită a acelui ideal intuit de mult timp”. Fiorito adaugă: „Ceea ce ar fi trebuit să fie munca mea de mulţi ani, era acceptarea instantanee a rezultatelor unei munci a altuia”, cea a lui Hugo Rahner.

În sufletul maestrului şi apoi în cel al multor altora, Hugo Rahner a făcut în aşa fel încât să găsească loc trei haruri: cel al „magis ignaţian, care era pecetea şi însemnătatea sufletului lui Ignaţiu şi graniţa fără limită a aspiraţiilor sale; cel al discernământului spiritelor, care permitea sfântului să canalizeze atâta putere fără experimente inutile şi fără poticniri. Şi cel al charitas discreta, care astfel înflorea în sufletul lui Ignaţiu drept contribuţie personală la lupta în desfăşurare între Cristos şi Satana; şi acel front de bătălie nu era extern sfântului, ci trecea în mijlocul sufletului său, divizat de aceea în doi «eu» care era unicele două alternative posibile pentru opţiunea sa fundamentală”[12]. De aici Fiorito va scoate nu numai conţinutul, ci şi stilul „comentariilor” sale, aşa cum spuneam la început.

O altă dată: 1983. A fost anul celei de-a XXXIII-lea Congregaţii generale, în care am ascultat ultimele omilii ale părintelui Arrupe. Fiorito a scris despre „Paternitate şi discreţie spirituală”[13]. Reiau acel articol pentru că dă acolo o definiţie a ceea ce înţelege când foloseşte termenul „spiritual”. L-a folosit vorbind despre convertirea sa „la spiritualitate” şi mi se pare util să recuperăm definiţia, deoarece astăzi adesea se aude interpretarea acestui cuvânt în mod reductiv. Fiorito îl prelua de la Origene, pentru care „omul spiritual este cel în care se unesc «teoria» şi «practica», îngrijirea aproapelui şi carisma spirituală pentru binele aproapelui. Şi printre aceste carisme”, arăta Fiorito, „Origene remarcă mai ales acea carismă pe care o numeşte diakrisis, adică darul de a discerne varietatea spiritelor”…[14]. În articol Fiorito aprofundează ceea ce este paternitatea şi  maternitatea spirituală şi ceea ce comportă. Ce anume foloseşte pentru a o însuşi? Se întreabă şi răspunde: „A avea două carisme: discernământul spiritelor, sau discreţia, şi a reuşi să-l comunice prin cuvinte în conversaţia spirituală”[15]. Nu este suficient discernământul, „trebuie ştiut să se exprime ideile corecte şi discrete; altminteri nu sunt în slujba altora”[16]. Aceasta este carisma „profeţiei”, înţeleasă nu ca o cunoaştere a viitorului ci ca o comunicare a unei experienţe spirituale personale.

Ultima dat când l-am văzut – asta nu pot să uit – a fost cu puţin înainte de moartea sa, petrecută la 9 august 2005. Îmi amintesc că era o dimineaţă de duminică şi că ziua sa de naştere trecuse de puţin timp. El făcea ziua de naştere în ziua sfintei Maria Magdalena, 22 iulie. Era internat la Hospital Alemán. De mulţi ani nu mai vorbea. Pierduse capacitatea de a vorbi. Numai privea. Intens. Şi plângea. Cu lacrimi liniştite care comunicau intensitatea cu care trăia fiecare întâlnire. Fiorito avea darul lacrimilor, care este exprimare de mângâiere spirituală[17].

Vorbind despre privirea Domnului în prima săptămână a Exerciţiilor, Fiorito comenta importanţa pe care sfântul Benedict o dădea lacrimilor şi spunea că „lacrimile sunt un mic semn tangibil al dulceţii lui Dumnezeu care cu greu se manifestă în exterior, dar nu încetează să impregneze inima în reculegerea interioară”[18].

Mi se naşte în inimă un lucru pe care l-am scris în Gaudete et exsultate: „Persoana care vede lucrurile aşa cum sunt realmente, se lasă străpunsă de durere şi plânge în inima sa este capabilă să ajungă la profunzimile vieţii şi să fie cu adevărat fericită. Acea persoană este mângâiată, dar cu mângâierea lui Isus şi nu cu aceea a lumii” (GE 76).

O anecdotă simpatică. Avea şi darul căscatului. În timp ce îţi deschideai lui conştiinţa ta, uneori maestrul începea să caşte. Făcea asta în mod deschis, fără a ascunde. Dar nu că se plictisea, pur şi simplu îi venea aşa şi el spunea că uneori folosea pentru „a scoate afară spiritul rău”. Extinzând sufletul în mod contagios, aşa cum face căscatul la nivel fizic, avea acel efect la nivel spiritual.

Maestru al dialogului

Comentez liber unele lucruri pe care mi le sugerează titlul de „maestru al dialogului”. În Societate numele de „maestru” este unul deosebit, îl rezervăm maestrului de novici şi instructorului din a treia probare. Părintele general l-a numit întocmai instructor din a treia probare, misiune pe care a menţinut-o mulţi ani. N-a fost niciodată maestru de novici, dar ca provincial eu i-am indicat să trăiască în noviciat; era un bun consilier pentru maestru şi o referinţă pentru novici.

A fi maestru, a exercita munus docendi, nu constă numai în a transmite conţinutul învăţăturilor Domnului, în puritatea şi integritatea lor, ci să facă în aşa fel încât aceste învăţături, inspirate cu acelaşi Duh cu care sunt primite, „să facă discipoli”, adică să-i transforme pe cei care le ascultă în ucenici ai lui Isus, în discipoli misionari, liberi, nu prozeliţi, pasionaţi să primească, să practice şi să iasă ca să vestească învăţăturile unicului Învăţător aşa cum EL ne-a poruncit: bărbaţilor şi femeilor din toate popoarele.

Adevăratul maestru, în sensul evanghelic, este mereu discipol: niciodată nu termină să fie discipol. Domnul, în Luca, vorbind despre orbii care vor să conducă alţi orbi, dând astfel o imagine a „anti-maestrului”, spune: „Discipolul nu este superior învăţătorului, dar orice discipol instruit va fi la fel ca învăţătorul său” (Lc 6,40).

Îmi place să citesc aşa acest text: a nu ne pune mai presus de maestru nu este numai a nu ne pune mai presus de Isus – unicul nostru Învăţător –, dar nici să nu ne punem mai presus de maeştri noştri umani. Discipolul bun îl onorează pe maestru, şi atunci când ca discipoli ni se întâmplă să-l depăşim în vreo învăţătură, sau mai degrabă chiar în aceea: de fapt, progresul în cunoaştere este posibil pentru că maestrul bun a semănat sămânţa, cu stilul său personal, bazându-se tocmai pe faptul ca acea sămânţă să trăiască, să crească şi să-l depăşească.- şi când noi discernem bine ceea ce Duhul spune aplicând Evanghelia în momentul şi în modul oportun pentru mântuirea cuiva, suntem „ca maestrul”. Domnul alătură această afirmaţie la acel tip de învăţământ care nu este făcut numai din cuvinte, ci din fapte de milostenie. La momentul spălării picioarelor a spus Învăţătorul asta: dacă, ştiind aceste lucruri, acţionăm ca şi El, vom fi ca şi El (cf. In 13,14-15).

Cu privire la milostivire, scrierile lui Fiorito distilează milostivire spirituală: învăţături pentru cel care nu ştie, sfaturi bune pentru cel care are nevoie de ele, corectare pentru cel care greşeşte, mângâiere pentru cel care este trist şi ajutoare pentru a păstra răbdarea în dezolare „fără a face vreodată schimbări”, aşa cum spune sfântul Ignaţiu. Toate aceste haruri se asociază şi se sintetizează în marea operă de milostenie spirituală care este discernământul. El ne vindecă de boala cea mai tristă şi demnă de compasiune: orbirea spirituală, care ne împiedică să recunoaştem timpul lui Dumnezeu, timpul vizitei sale.

Câteva caracteristici deosebite ale maestrului Fiorito

Aş descrie o caracteristică foarte evidentă a lui Fiorito cu această expresie: în însoţirea spirituală, când îi povesteai lucrurile tale, el „se situa în afară”. Îţi oglindea ceea ce ţi se întâmpla şi apoi îţi dădea libertatea, fără a îndemna şi fără a da evaluări. Te respecta. Credea în libertate.

Când spun că „se situa în afară” nu vreau să spun că nu se interesa sau că nu se înduioşa pentru lucrurile tale, ci el rămânea în afară, în primul rând, pentru a reuşi să asculte bine. Fiorito era maestru al dialogului în primul rând cu ascultarea. A se situa în afara problemei era modul său de a da spaţiu ascultării, pentru ca să se poată spune tot ceea ce se avea înăuntru, fără întreruperi, fără întrebări… Te lăsa să vorbeşti. Şi nu se uita la ceas.

Asculta punând inima la dispoziţie, pentru ca să poată simţi celălalt, în pacea pe care o avea maestrul, ceea ce neliniştea inima proprie. Şi în acest mod îţi venea voinţa de „a merge să vorbeşti cu Fiorito”, cum spuneam noi, de „a merge să-i povesteşti”, de fiecare dată când simţeai luptă spirituală în interior, mişcări contrastante de spirite cu privire la vreo decizie pe care trebuia s-o înfrunţi. Ştiam că atunci când asculta aceste lucruri se pasiona cum sau mai mult decât se pasionează persoanele normale când aud ultimele ştiri. La Colegiul Maxim, aceea de a merge să vorbeşti cu Fiorito era o frază des folosită. O spuneam superiorilor, ne-o spuneam între noi şi îl recomandam celor care erau în formare.

„Situarea sa în afară”, în afară de o problemă de ascultare, era şi o atitudine de stăpânire faţă de conflicte, un mod de a sta la distanţă pentru ca să nu fie implicat, aşa cum se întâmplă adesea, cu rezultatul că acela care ar trebui să asculte şi să ajute să devină în schimb parte a problemei, luând poziţie sau amestecând propriile sentimente şi pierzând obiectivitate.

În acest sens, fără pretenţii teoretice, ci în mod practic, Fiorito a fost marele „dezideologizator” al Provinciei într-o epocă foarte ideologizată.

A dezideologizat trezind pasiunea de a dialoga bine, cu noi înşine, cu alţii şi cu Domnul. Şi de „a nu dialoga” cu ispita, de a nu dialoga cu duhul rău, cu Cel Rău. Asta a rămas imprimat în mine foarte mult: cu diavolul nu se dialoghează. Isus nu a dialogat niciodată cu diavolul. I-a răspuns cu trei versete din Biblie şi apoi l-a alungat. Cu diavolul nu se dialoghează.

Ideologia este mereu un monolog cu o singură idee şi Fiorito ajuta pe interlocutorul său să distingă înlăuntrul său glasurile binelui şi răului de propriul său glas şi asta deschidea mintea pentru că deschidea inima la Dumnezeu şi la ceilalţi.

În dialogul cu alţii avea printre altele abilitatea de „a pescui” şi de a-l face pe celălalt să vadă ispita duhului rău într-un cuvânt sau într-un gest, dintre cele care se introduc în mijlocul unui discurs foarte raţional şi în aparenţă bine intenţionat. Fiorito te întreba despre „acea expresie pe care ai folosit-o” (care în general denota dispreţ faţă de alţii) şi îţi spunea: „Eşti ispitit!” şi, arătând claritatea, râdea cu sinceritate şi fără să se scandalizeze. Îţi arăta obiectivitatea expresiei pe care tu însuşi ai folosit-o, fără să te judece.

Se poate spune că maestrul cultiva dialogul comunitar în conversaţia personală cu fiecare. Nu era foarte înclinat să intervină în public. În reuniunile comunitare la care participa se dedica să ia notiţe, ascultând în tăcere. Şi apoi „răspundea” – şi noi eram toţi în aşteptare – cu tema următorului Boletín de espiritualidad sau în vreo foaie din „Studiu, rugăciune şi acţiune”. Într-un fel asta se ştia şi se transmitea şi să mergea să se citească în Boletín „ceea ce gândea maestrul” despre temele care ne preocupau sau care erau la modă, citind „printre rânduri”.

Pe de altă parte, nu întotdeauna Boletín-ul era în mod necesar legat de circumstanţe. Există scrieri, ca articolul lui Fiorito despre Academia lui Platon din care Narvaja s-a inspirat pentru analiza sa, care astăzi sunt actuale şi permit să se „citească” toată epoca noastră în cheia relaţiei dintre maestru şi discipoli după spiritul şcolii.

Fiorito se preocupa ca în Provincie şi în comunitate să fie spirit bun. Dacă era spirit bun, atunci nu numai că „lăsa să meargă”, ci scria ceva care „invita să se meargă mai departe”. Deschidea orizonturi.

În afară de asta, această „situare în afară” se poate descrie şi arătând cu se reuşeşte: „menţinându-se în pace” pentru ca Domnul însuşi să „mişte” pe celălalt, să-l îmbrâncească în sens bun, precum şi să-l împăciuiască în a acţiona bine.

Este vorba despre o activă menţinere în pace, respingând propriile ispite împotriva păcii pentru a-l ajuta pe celălalt să le împăciuiască pe ale sale: cele ale păcatului său şi ale remuşcării pentru trecut, aceea a neliniştii pentru viitor (futuristele) şi cele ale neliniştii şi distragerii în prezent. Fiorito te împăciuia neţinând cont de circumstanţele imediate. Mai întâi te împăciuia cu tăcerea sa, cu faptul de a nu se înspăimânta de nimic, cu ascultarea sa de largă respiraţie, până când nu ai spus ceea ce aveai în adâncul sufletului şi el decidea ceea ce îl inspira duhul bun. Atunci maestrul îţi confirma, uneori cu un simplu „Bine”. Te lăsa liber.

Pe cel care dă Exerciţii şi trebuie să călăuzească pe altul, Ignaţiu îl sfătuieşte ca „să nu se apropie nici să nu se îndrepte spre o parte sau alta, ci să rămână în echilibru ca greutatea pe braţul unui cântar şi să lase ca să acţioneze Creatorul direct cu creatura, iar creatura cu Creatorul şi Domnul său” (ES 15). Deşi în afara Exerciţiilor „a-l mişca pe celălalt” este permis, Fiorito privilegia atitudinea de a nu opta pentru o parte sau pentru alta, pentru ca „însuşi Creatorul şi Domnul să fie cel care se comunică persoanei, îmbrăţişând-o în iubirea sa şi spre lauda sa, şi dispunând-o la calea pe care va putea să-l slujească mai bine în viitor”. Graţie acestei „situări în afară” era de referinţă pentru toţi fără cea mai mică umbră de parţialitate. Şi desigur, la momentul oportun, când cel care făcea Exerciţiile cu el avea nevoie – poate pentru că era blocat de vreo ispită sau pentru că dimpotrivă se afla în bună dispoziţie pentru a face „alegerea” sa – maestrul intervenea cu putere şi hotărâre pentru a spune ce credea şi apoi, din nou, „se situa în afară”, lăsând ca Dumnezeu să acţioneze în cel care desfăşura Exerciţiile.

În acest sens pot spune că ştia să pună accentele. A imprimat unele în Provincie, le-a imprimat ca o marcă. De exemplu: că lupta spirituală, mişcarea de spirite, este semn bun; că a propune „ceva în plus” mişcă spiritele, când în situaţie există un calm suspect; că trebuie căutată mereu pacea în adâncul sufletului pentru a reuşi să se discearnă aceste mişcări de spirite fără ca „apa să fie prea mişcată”… Acel „a nu se lăsa micşorat de lucrurile mari şi totuşi a se lăsa conţinut în cele mai mici, acest lucru este divin”[19], care îl caracterizează pe Ignaţiu, era mereu prezent în reflecţiile sale.

O a doua caracteristică: nu îndemna. Te asculta în tăcere şi apoi, în loc să vorbească, îţi dădea o „foaie” pe care o lua din biblioteca sa. Biblioteca lui Fiorito avea această particularitate: în afară de partea obişnuită, ca să spunem aşa, cu rafturi şi cărţi, avea o altă parte care ocupa un perete întreg de aproape şase metri pe patru, formată din casete în fiecare dintre ele clasifica şi punea „foile” sale, scheme de studiu, rugăciune şi acţiune, dedicată fiecare unei singure teme din Exerciţii sau din Constituţiile Societăţii, de exemplu. El se ridica pentru a le căuta, uneori urcând periculos pe o scară, pentru a le da fără multe cuvinte celui care făcea Exerciţiile ca răspuns la vreo nelinişte pe care acesta din urmă i-a manifestat-o sau asupra căreia el însuşi a făcut discernământ în timp ce îl asculta vorbind despre lucrurile sale.

În acele casete, fiecare cu foile sale, era ceva… Era ca şi cum acel sfat de care aveai nevoie, sau remediul pentru vreo boală a sufletului, era deja prevăzut din totdeauna… Acea bibliotecă amintea de o farmacie. Şi Fiorito se asemăna unui înţelept farmacist al sufletului. Dar era mai mult decât asta, pentru că Fiorito nu era un duhovnic. Desigur, spovedea, dar avea o altă carismă în afară de asta de a fi slujitor al milostivirii Domnului care este comună fiecărui preot. Este acea carismă a omului spiritual despre care vorbeam la început, citându-l pe Origene: carisma discernământului şi a profeţiei, în sensul de a comunica bine harurile Domnului care se experimentează în propria viaţă. De fapt, din acele casete nu ieşeau numai remedii ci mai ales lucruri noi, lucruri ale Duhului care au fost în aşteptarea întrebării juste, a dorinţei fervente a cuiva, care acolo găsea comoara unei formulări discrete care să-l orienteze şi pe care o va putea pune în practică pentru viitor cu rod.

O a treia caracteristică pe care mi-o amintesc este că maestrul Fiorito nu era gelos. Nu era un om gelos: scria şi semna cu alţii, publica şi evidenţia gândirea altora, limitând foarte des gândirea sa la simple note, care în realitate, cum se poate vedea mai bine acum graţie acestei ediţii a Escritos ale sale erau de maximă importanţă, pentru că arătau esenţialul şi actualitatea gândirii altuia.

Exemplul cel mai clar al rodniciei acestui mod de a lucra intelectual în şcoală este, după părerea mea, ediţia adnotată şi comentată a Memoriilor spirituale ale lui Pierre Favre de care Fiorito s-a îngrijit împreună cu Jaime Amadeo. O adevărată operă clasică. Fără caracteristici de ideologie nici de acea erudiţie care este numai pentru erudiţi, este o operă care ne pune în contact cu sufletul lui Favre, cu limpezimea şi dulceaţa sa, cu capacitatea sa dialogică faţă de toţi, rod al discreţiei sale spirituale, şi cu măiestria sa în a da Exerciţiilor. Maestrul împărtăşea multă din sensibilitatea lui Favre, în tensiune polară cu o minte de fapt destul de rece şi obiectivă, fiind inginer.

A patra caracteristică pe care mi se pare necesar să o comentez, în această tentativă de a prezenta figura sa, este că nu dădea evaluări. Numai rar. Cu mine, din cât îmi amintesc, a făcut asta de două ori. Şi modul mi-a rămas imprimat. Iată cum dădea evaluarea. Îţi spunea: „Uitaţi-vă că ceea ce spuneţi dumneavoastră este la fel cu ceea ce spune Biblia, la această ispită care este în Biblie”. Şi apoi lăsa ca tu să te rogi şi să tragi consecinţele.

Aici vreau să subliniez că Fiorito avea un nas deosebit pentru „a simţi” duhul rău; ştia să-i recunoască acţiunea, să-i distingă ticurile, să-l demaşte din roadele rele, din gustul amar şi din urma de dezolare pe care le lasă în urmă. În acest sens, se poate spune că a fost un om în arme împotriva unui singur duşman: duhul rău, Satana, diavolul, ispititorul, acuzatorul, duşmanul naturii noastre umane. Între drapelul lui Cristos şi cel al Satanei, a făcut alegerea sa personală pentru Domnul nostru. În toate celelalte a încercat să discearnă acel „atât… cât” şi cu fiecare persoană a fost un părinte amabil, un maestru răbdător şi – atunci când s-a întâmplat – un adversar ferm, dar mereu respectuos şi leal. Niciodată un duşman.

În sfârşit, un lucru care se observa mult în el. Cu cei „tari de cap” avea multă răbdare. În faţa acelor cazuri, care îi enerva pe alţii, obişnuia să amintească faptul că Ignaţiu a fost foarte răbdător cu Simón Rodríguez. Dacă erai încăpăţânat şi insistai în felul tău, te lăsa să faci procesul tău, îţi dădea timp. Era un maestru să nu grăbească timpii, în a aştepta ca să-şi dea seama celălalt de lucruri singur. Respecta procesele.

Şi dat fiind că l-am citat pe Simón Rodríguez, poate fi bine în această privinţă să amintesc evenimentul. Simón Rodríguez a fost mereu o persoană „agitată”. N-a făcut luna întreagă în singurătate cu alţii, a întârziat să depună voturile. Era destinat să meargă în India însă până la urmă a rămas în Portugalia, unde a făcut tot posibilul pentru a rămâne acolo pentru totdeauna cu toate că Ignaţiu, pentru binele său şi pentru binele iezuiţilor de acolo, voia să-l transfere. Fiorito relatează că Ribadeneyra, într-un manuscris intitulat Tratat al persecuţiilor pe care le-a îndurat Societatea lui Isus, consideră că „unul din cele mai teribile şi periculoase chinuri prin care a trecut Societatea, de la întemeierea sa, în timp ce încă mai trăia fericitul nostru părinte Ignaţiu, a fost unul care nu a fost provocat de duşmani, ci chiar de fiii săi, nu de vânturi externe, ci de tulburarea intrinsecă a mării însăşi, care s-a petrecut în acest mod. […] În timp ce Societatea naviga cu vânturi atât de favorabile, duşmanul oricărui bine a agitat-o, ispitindu-l pe însuşi părintele Simón şi întunecând cu acel rod pe care Dumnezeu l-a realizat pentru el, şi făcând în aşa fel încât să vrea pentru sine ceea ce era a fericitului său părinte Ignaţiu şi a întregii Societăţi. Apoi a început să privească lucrurile din Portugalia nu ca o lucrare a acestui trup, ci creaţie şi lucrare a sa şi voia s-o conducă fără ascultarea şi dependenţa de conducătorul său, părându-i că are în regii Portugaliei atâta favoare încât ar fi putut face asta cu uşurinţă fără să mai recurgă la Roma; şi de vreme ce toţi călugării din Societate care trăiau în acel regat erau fii şi supuşi ai săi şi el i-a primit şi i-a crescut, nu cunoşteau alt părinte şi superior decât pe maestrul Simón, şi-l iubeau şi îl respectau ca şi cum el era principalul fondator al Societăţii; şi la asta contribuia şi faptul că el avea moduri gentile şi iubitoare şi neobişnuit să-i preseze mult pe ai săi; acestea sunt lucruri eficace pentru a cuceri sufletele şi voinţele supuşilor, care, prin slăbiciune umană comună, doresc în mod obişnuit ca să li se dea ceea ce vor, şi să fie conduşi cu iubire”[20].

Ignaţiu era foarte răbdător. Şi Fiorito îl imita. Chiar şi în aceste relatări era capabil să vadă binele în Simón Rodríguez. Sublinia sinceritatea lui faţă de Ignaţiu, căruia îi spunea lucrurile pe faţă. Desigur acea răbdare îndelungă a dat roadele sale, pentru că de fapt „răzvrătirile” lui Simón Rodríguez au rămas anecdotice şi nu s-au consolidat sau nu s-au afirmat dincolo de el şi ne-au rodit scrisori precum aceea a sfântului Ignaţiu adresată iezuiţilor din Coimbra. Această mare răbdare este virtutea fundamentală a adevăratului maestru, care se bazează pe acţiunea Duhului Sfânt în timp, şi nu pe propria acţiune.

Concluzie

Ca provincial, a trebuit să primesc relatarea de conştiinţă anuală a părintelui Fiorito. Era un novice. Un novice matur. Era discipolul părintelui care era la rândul său propriul discipol. Nu reuşesc să-l înţeleg, dar era mărturia măreţiei sale de suflet. Ca iezuit, maestrului Miguel Ángel Fiorito i se potriveşte imaginea din Psalmul 1, aceea a pomului plantat de-a lungul cursurilor de apă, care dă flori şi rod la timpul potrivit. Ca acest pom al Scripturii, Fiorito a ştiut să se lase conţinut în spaţiul minim al rolului să la Colegiul Maxim „Sfântul Iosif”, la San Miguel, în Argentina, şi acolo şi-a înfipt rădăcinile şi a dat flori şi rod, cum bine exprimă numele său – Fiorito –, în inimile noastre ale discipolilor de la Şcoala de Exerciţii. Sper că acum, graţie acestei ediţii magnifice a Escritos ale sale, care au înălţimea unui mare vis, îşi va înfige rădăcinile şi va da flori şi roade în viaţa atâtor persoane care se hrănesc din acelaşi har pe care el l-a primit şi a ştiut să-l comunice discret dând şi comentând Exerciţiile spirituale.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] M. A. Fiorito, Escritos I (1952-1959), Roma, La Civiltà Cattolica, 2019, 188. (Voi cita Escritos, numărul volumului şi numărul paginii).

[2] Cf. J. L. Narvaja, «Introducción», Escritos I, 16.

[3] Ivi, 20-21.

[4] Cf. Francisc, «A fi la răscrucile istoriei», Conversaţii cu iezuiţii din Myanmar şi din Bangladesh, La Civiltà Cattolica, 2017 IV, 525.

[5] Escritos I, 18.

[6] Scrisoarea Sfântului Părinte Francisc către preoţi cu ocazia celei de-a 160-a aniversări a morţii Parohului d’Ars, 4 august 2019.

[7] Escritos I, cit., 165-170.

[8] J. H. Newman, La mission de saint Benoît, Paris, 1909, 10.

[9] Escritos II, 27-51.

[10] Escritos I, 164.

[11] Escritos I, 51, nota 88.

[12] Escritos I, 163-164.

[13] Escritos V, 176-189.

[14] Escritos V, 177.

[15] Escritos V, 179.

[16] Escritos V, 181.

[17] «Se înţelege prin mângâiere atunci când [...] sufletul se înflăcărează de iubire faţă de Creatorul şi Domnul său [...] precum şi atunci când unul varsă lacrimi care-l duc la iubirea Domnului» (ES 316).

[18] M. A. Fiorito, Buscar y hallar la voluntad de Dios, Buenos Aires, Paulinas, 2000, 209.

[19] Non coerceri a maximo, contineri tamen a minimum, divinum est.

[20] Escritos V, 157, nota 85.

lecturi: 387.