Reflecţie teologică la Solemnitatea Neprihănitei Zămisliri. O perspectivă a sfântului John Henry Newman, cardinal

Preasfânta Fecioară Maria, aşa cum ne învaţă Sfinţii Părinţi ai Bisericii, a avut în opera răscumpărării acelaşi rol pe care Eva l-a avut în căderea noastră. Ne putem pune următoarea întrebare: Care erau calităţile de care avea nevoie Eva pentru a putea depăşi încercarea la care a fost supusă? Căci deşi ea era nevinovată şi fără pată, totuşi nu ar fi putut învinge ispitele diavolului fără ajutorul unui har ceresc cu totul special. Eva a avut acest har supranatural, acest dar ceresc care era superior naturii omeneşti şi pe care l-a primit de la Adam aşa cum Adam îl primise de la Dumnezeu în momentul creării lui.

Aceasta este doctrina anglicană la fel ca şi cea catolică, spune Newman. În baza acestei doctrine Adam, primul om, a fost creat în harul lui Dumnezeu (sfinţitor), adică, el a primit un început de har şi de viaţă dumnezeiască în momentul creării lui sau în momentul insuflării sufletului. Şi acest adevăr a fost demonstrat în mod unanim şi indiscutabil de către Părinţii Bisericii şi anume, că strămoşii noştri, Adam şi Eva, în starea de har în care au fost creaţi, aveau în ei înşişi ceva ce trecea peste natura umană, adică au fost înzestraţi cu elementul dumnezeiesc al Duhului Sfânt care conduce spre fericirea supranaturală. Acest adevăr este valabil şi pentru catolici şi pentru anglicani, de aici apare şi întrebarea: Maria nu a fost şi ea înzestrată cu acest har ca şi Eva? Sau poate este o afirmaţie forţată a afirma faptul că aceea care trebuia să coopereze la mântuirea lumii a fost înzestrată cu aceleaşi haruri cu care a fost înzestrată şi cea care a cooperat la căderea noastră? Dacă Eva a fost ridicată deasupra naturii umane printr-un dar moral pe care îl numim har, oare nu putem afirma despre Maria faptul că ea a primit un dar şi mai mare? Acest lucru îl putem vedea în salutul arhanghelului Gabriel, care o numeşte pe Maria: plină de har (Κεχαριτωμένη), o interpretare originală, dacă respingem afirmaţia protestantă în baza căreia harul este ceva extern care vine de la Dumnezeu. Noi însă, împărtăşim învăţătura Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, pentru care harul este o condiţie interioară sau o calitate reală a sufletului. Dacă Eva a primit acest har lăuntric, supranatural, încă din prima clipă a existenţei sale, este oare posibil să negăm faptul că Maria a primit acelaşi har în momentul zămislirii ei? Nu văd cum ar putea fi respinsă o astfel de consecinţă. Aceasta este în mod logic doctrina zămislirii neprihănite a Mariei. De aceea, afirm, spune Newman, nici mai mult nici mai puţin, că aceasta este doctrina Neprihănitei zămisliri şi că ea este în linie cu învăţătura Sfinţilor Părinţi, după părerea cărora, Maria este cea de-a doua Evă. Este un lucru foarte straniu că oameni culţi şi evlavioşi se află în încurcătură în faţa acestui adevăr. Presupun faptul că ei nu cunosc bine semnificaţia neprihănita zămislire. Aceşti oameni se află în aceeaşi dilemă în care erau şi alţi sfinţi în trecut, care aveau ezitările lor în a afirma un astfel de adevăr despre Sfânta Fecioară Maria. Probabil nu le-ar fi avut dacă ar fi înţeles în mod corect semnificaţia termenului zămislire.

Eu personal, spune Newman, nu văd cum cei care cred în darurile supranaturale dăruite de Dumnezeu strămoşilor noştri Adam şi Eva, să aibă reţineri şi chiar să pună la îndoială învăţătura despre zămislirea neprihănită a Mariei. Zămislirea neprihănită a Mariei nu se referă în nici un fel la părinţii ei Ioachim şi Ana, ci doar la persoana Mariei. Maria împreună cu firea omenească pe care a primit-o de la părinţii ei, a primit de la Dumnezeu o plinătate de har şi acest lucru încă din prima clipă a existenţei sale. Să presupunem că Eva ar fi rezistat în faţa ispitei diavolului şi că nu ar fi pierdut primul har. Să mai presupunem faptul că ea ar mai fi avut şi alţi copii. Aceştia ar fi primit din prima clipă a existenţei lor, printr-un har dumnezeiesc, acelaşi har pe care îl primise şi mama lor. Şi aşa cum Eva a fost extrasă din coasta lui Adam înzestrată cu har, tot la fel şi copiii ei ar fi primit ceea ce se poate numi zămislire neprihănită. Ei ar fi fost zămisliţi în har, aşa cum acum sunt zămisliţi în păcat.

Ce este aşa de greu în această doctrină, se întreabă Newman? Voi credeţi că sfântul Ioan Botezătorul a fost sfinţit în sânul mamei sale trei luni înainte de naşterea sa, atunci când Maria a mers în vizită la verişoara sa Elisabeta. El nu a fost zămislit neprihănit, ci trăia în harul lui Dumnezeu atunci când harul a venit ca să-l sfinţească. În cazul Mariei lucrurile sunt diferite doar în acest punct, în sensul că ea a primit harul nu trei luni înainte de naştere, ci din prima clipă a vieţii sale. Aici s-ar putea ridica următoarea obiecţie: în ce fel acest lucru ne autorizează să afirmăm că ea a fost zămislită fără păcatul strămoşesc? Dacă anglicanii ar şti în ce constă păcatul strămoşesc, spune Newman, atunci ei nu şi-ar pune problema zămislirii neprihănite. Doctrina noastră despre păcatul strămoşesc nu este la fel cu cea protestantă. Păcatul strămoşesc în doctrina catolică nu înseamnă păcat în sensul obişnuit al cuvântului, ci este un termen care indică atribuirea acestui păcat părintelui nostru strămoşesc Adam sau cu alte cuvinte, starea în care îi aduce pe urmaşii săi păcatul său. În schimb în doctrina protestantă, termenul de păcat strămoşesc este înţeles ca şi păcatul actual.

Privind lucrurile în felul acesta, trebuie spus că noi vedem o astfel de interpretare în mod negativ, aşa cum au considerat şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Protestanţii consideră faptul că acest păcat strămoşesc este ca o boală, ca o schimbare a firii, ca un venin care corupe sufletul în mod interior şi care trece din tată în fiu, în acelaşi fel în care este transmite o fire bolnavă. După părerea lor ei gândesc că noi îi atribuim Sfintei Fecioare Maria o fire diferită de a noastră, diferită de cea a părinţilor săi şi diferită de cea a lui Adam decăzut. Noi nu profesăm nimic din toate acestea. Noi afirmăm că Maria a murit în Adam ca şi ceilalţi oameni şi face parte din aceeaşi omenire. Ea aparţine aceleiaşi sentinţe rostite împotriva lui Adam. A fost cufundată în aceeaşi datorie ca şi noi, dar datorită meritelor Aceluia care trebuia să o mântuiască şi pe ea şi pe noi prin crucea sa, această datorie i-a fost iertată înainte. Pentru Maria sentinţa nu a fost pronunţată, în afară de faptul morţii, pentru că şi ea a murit ca toţi ceilalţi oameni.

Toate aceste lucruri noi le învăţăm, dar negăm faptul că Maria a avut păcatul strămoşesc, înţeles ca privare de acel har supranatural şi gratuit pe care Adam şi Eva l-au primit, atunci când au fost creaţi de Dumnezeu împreună cu consecinţele sale. Maria nu ar fi putut merita mai mult decât ei, restituirea acelui har supranatural, dar el i-a fost restituit în mod liber de însuşi Dumnezeu chiar din prima clipă a existenţei sale. De aceea, se poate afirma despre Maria faptul că ea nu s-a aflat în nici un moment sub blestemul originar, care constă tocmai în pierderea harului sfinţitor. Ei i-a fost dăruit acest har ca şi privilegiu pentru a se putea pregăti să devină mama Răscumpărătorului ei şi al nostru, atât din punct de vedere raţional cât şi din punct de vedere spiritual. Datorită primului har ea a putut să crească în continuare în harul lui Dumnezeu aşa încât, atunci când arhanghelul Gabriel i-a adus vestea întrupării Fiului lui Dumnezeu, ea să fie deja plină de har, adică să fie pregătită în modul cel mai sublim, atât cât poate să fie o creatură, pentru a-l primi în sânul ei pe Fiul lui Dumnezeu.

Eu am dedus doctrina zămislirii neprihănite a Mariei, afirmă Newman, ca şi o consecinţă imediată a unei doctrine foarte veche şi anume că, Maria este a doua Evă. Această afirmaţie mi se pare logică şi coerentă şi dacă acest adevăr nu întotdeauna a fost considerat ca atare şi în mod universal de către toţi teologii, acest lucru s-a datorat faptului că între catolici nu întotdeauna a existat o înţelegere precisă a semnificaţiei: zămislire neprihănită. Pentru mulţi zămislirea neprihănită era înţeleasă în sensul că sfânta Fecioară nu a murit în Adam, că nu a căzut în pedeapsa păcatului şi deci, că ea nu a fost răscumpărată, ceea ce ar fi fost în contradicţie cu versetul Psalmului 50, Miserere: Ai milă de mine Dumnezeule, după marea ta bunătate şi după mulţimea îndurărilor tale şterge fărădelegea mea.

Dacă această controversă ar fi fost clarificată încă de la început, şi anume, că problema în discuţie nu înseamnă altceva decât faptul că Mariei nu i-a fost atribuită vechea sentinţă de condamnare, datorită intervenţiei extraordinare a lui Dumnezeu (tocmai ceea ce clarifică dogma din 1854), atunci eu cred că o astfel de doctrină, un astfel de adevăr nu ar mai fi avut opozanţi. Aş îndrăzni să spun că datorită unui sentiment instinctiv, credincioşii au fost călăuziţi să excludă cu gelozie, orice formă de păcat din Preasfânta Fecioară Maria.

Şi acest adevăr despre Maica Domnului este foarte bine exprimat în cuvintele sfântului Augustin: Toţi au păcătuit, în afară de Preasfânta Fecioară Maria. În ceea ce o priveşte pe ea, din respect faţă de Domnul, doresc ca nici măcar să nu se pună problema, atunci când vorbim de păcat (De Nat. Et Gratia, 42). Nu ştim exact ce anume l-a făcut pe Augustin să afirme acest lucru despre Maria, dar aceste cuvinte, după părerea mea, spune Newman, se potrivesc foarte bine cu ideea că Maica lui Cristos nu a cunoscut niciodată păcatul. Este adevărat că unii Părinţi ai Bisericii din secolul al IV-lea afirmă că Maria a făcut păcate lesne iertătoare sau veniale şi a avut şi slăbiciuni omeneşti (Sfântul Ioan Gură de Aur). Aceasta este singura obiecţie pe care o cunosc.

O sărbătoare binecuvântată tuturor! Preasfânta Fecioară Maria, Neprihănit Zămislită, să ne ocrotească pe toţi cu iubirea ei maternă!

Pr. dr. Mihai Gal, OFMConv.

Foto: Wikipedia

lecturi: 785.